versiune pentru tipar

Activitatea instituţiilor publice

Parlament
Guvern
Preşedinţie

Poate fi oprită dezurbanizarea? Anatoli Gudîm
Cine ne duce în Europa? Oazu Nantoi

I. Activitatea instituţiilor publice

1. Parlament

În perioada 29 septembrie-12 octombrie Parlamentul a adoptat mai multe legi şi hotărîri, printre care şi Hotărîrea privind formarea comisiei pentru examinarea Concepţiei politicii naţionale de stat. Prin hotărîrea respectivă Parlamentul a decis formarea unei comisii speciale care va acumula şi examina toate propunerile formulate faţă de proiectul Concepţiei politicii naţionale de stat, document ce a provocat reacţia negativă a mai multor reprezentanţi ai societăţii civile.

Legea pentru modificarea unor acte legislative referitoare la activitatea economică are menirea de a suplimenta reglementarea situaţiei din domeniul înregistrării şi activităţii întreprinderilor, precum şi de a crea condiţiile legale pentru radierea din registre a întreprinderilor ce nu desfăşoară activităţi, determinînd doar cheltuieli suplimentare pentru fondatori, dar şi probleme pentru organele de înregistrare şi control (întreprinderile care nu activează sînt utilizate ocazional pentru legalizarea unor importante sume de bani, care circulă într-un termen record şi nu pot fi monitorizate de organele abilitate).

Prin Legea de modificare a Legii taxei de stat s-a stabilit obligaţia impunerii cu taxă de stat a cererilor de revizuire a hotărîrilor judecătoreşti definitive. Motivaţia adoptării acestei legi a fost afluxul de cereri de revizuire depuse după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă (CPC). Afluxul respectiv însă este determinat de faptul că noul Cod de procedură civilă nu prevede posibilităţi de a depune contestaţii în anulare împotriva hotărîrilor emise anterior intrării în vigoare a noului CPC.

Parlamentul a mai aprobat Legea pentru ratificarea Acordului privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, încheiat între Republica Moldova şi Republica Bosnia şi Herţegovina, pentru o perioadă de 10 ani, cu scopul intensificării cooperării economice pe bază de egalitate şi avantaj reciproc. Acordul de faţă include prevederi referitoare la: promovarea şi protejarea investiţiilor; aplicarea tratamentului naţional şi al naţiunii celei mai favorizate; naţionalizare şi expropriere; compensarea pentru pierderi; soluţionarea diferendelor ce pot apărea între părţile contractante etc.

Potrivit amendamentelor operate la Legea cu privire la arestarea preventivă, din legislaţie au fost excluse prevederile referitoare la posibilitatea alimentării silite a persoanelor deţinute în locurile de recluziune. Astfel, s-a recunoscut că alimentarea silită este o metodă de tortură, deoarece se face contra voinţei deliberate a persoanei. În acelaşi timp, legislaţia va permite aplicarea alimentării silite doar în cazurile în care deţinuţii vor fi în stare inconştientă.

2. Guvern

Remanieri

La 8 octombrie curent, Guvernul a aprobat rechemarea lui Nicolae Tăbăcaru din funcţia de ambasador al Republicii Moldova în Republica Federală Germania şi i-a retras actualului ministru al Educaţiei, Valentin Beniuc, calitatea de membru al Consiliului de Observatori al instituţiei publice a audiovizualului "Teleradio-Moldova". În locul lui Valentin Beniuc, din acest consiliu, a fost numit rectorul Universităţii Slavone, Victor Costeţchi. În aceeaşi zi, Iulian Magaleas, ex-preşedintele Companiei de Stat "Teleradio-Moldova" şi actualul consilier şi însărcinat cu afaceri în cadrul Ambasadei Republicii Moldova de la Atena, a fost numit în funcţia de ambasador al statului nostru în Republica Elenă.

Hotărîri

Executivul a aprobat Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2004. Conform proiectului, bugetul asigurărilor sociale pentru anul viitor constituie 2 miliarde 467 milioane 831 mii lei şi este fără deficit. Suma respectivă se va acumula din contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii, dobînzi şi transferuri de la bugetul de stat şi se va repartiza după cum urmează: 2 miliarde 125 milioane lei - pentru achitarea pensiilor şi indemnizaţiilor; 87,2 milioane lei - pentru protecţia familiilor cu copii; 3,2 milioane lei - pentru asigurarea împotriva accidentelor de muncă şi bolilor profesionale; 43 milioane lei - pentru fondul de şomaj; 135 milioane 342 mii lei - pentru fondul de asigurare socială a salariaţilor etc. Inedit este faptul că pentru prima dată la bugetul asigurărilor sociale îşi vor aduce contribuţia şi persoanele angajate legal prin contract în străinătate, care vor plăti o taxă anuală de 705 lei.

Un alt proiect de lege aprobat de Guvern este cel care vizează statutul municipiului Chişinău. Proiectul reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale din Chişinău şi stabileşte principiile de interacţiune între administraţia locală şi cea centrală. Documentul atribuie Consiliului municipal un şir de prerogative care le suplimentează pe cele acordate prin Legea privind administraţia publică locală. Astfel, pentru prima dată Consiliul municipal va avea dreptul să numească în bază de concurs secretarul, şefii departamentelor, direcţiilor şi secţiilor acestui organ de conducere, precum şi dreptul de a numi şi elibera, la propunerea primarului, şefii întreprinderilor municipale. Este important a se cunoaşte că primarul general al capitalei nu şi-a exprimat nici o obiecţie în avizul prezentat la acest proiect de lege.

Din categoria hotărîrilor cu un pronunţat caracter social face parte şi cea prin care a fost aprobat Regulamentul cu privire la modul de stabilire şi plată a alocaţiilor de stat pentru merite deosebite. Potrivit regulamentului, dreptul la alocaţii lunare, plătite din bugetul de stat, de 25 şi 50 lei, îl vor avea aproximativ 22 mii de cetăţeni ai Republicii Moldova, beneficiari de pensii şi care au fost decoraţi cu distincţii de stat ale Republicii Moldova sau cu distincţii ale fostei URSS echivalate cu cele ale statului nostru. Costul acestui proiect ar putea ajunge la 19 milioane lei anual.

Cabinetul de miniştri a aprobat un proiect de modificări la Legea cu privire la inspecţia înainte de expediţie, potrivit cărora reluarea inspecţiei înainte de expediţie a fost amînată pentru o perioadă nedefinită. Această acţiune este considerată a fi o urmare a suspendării de către FMI a programului de asistenţă financiară pentru Moldova.

Printr-o altă hotărîre Guvernul a avizat lichidarea Companiei "Teleradio-Moldova", urmînd ca Parlamentul să stabilească termenele şi detaliile reorganizării acestei companii într-o instituţie publică.

3. Preşedinţie

Reuniunea cu preşedintele în exerciţiu al OSCE

Preşedintele Vladimir Voronin a avut în Olanda o întrevedere cu preşedintele în exerciţiu al OSCE şi actualul ministru al Afacerilor Externe al Olandei, Jaap de Hoop Scheffer. Potrivit unui comunicat al serviciului de presă al Preşedinţiei, în cadrul acestei reuniuni s-a discutat despre agenda reuniunii ministeriale a OSCE, care urmează a avea loc la Maastricht între 1-2 decembrie, rolul şi locul OSCE în procesul de reglementare a problemei transnistrene şi termenele de retragere a patrimoniului militar rus din zona de est a Republicii Moldova.

Profitînd de această ocazie, Preşedintele Voronin a exprimat recunoştinţă Olandei pentru sprijinul oferit de aceasta pe parcursul exercitării de către ea a preşedinţiei OSCE, în timp ce Jaap de Hoop Scheffer a declarat că "Europa are nevoie de Moldova, tot aşa cum Moldova are nevoie de Europa", ceea ce este, bineînţeles, încurajator pentru noi în situaţia în care pînă nu demult mai mulţi înalţi demnitari europeni lăsau să se înţeleagă că republica noastră se situează, nu neapărat în sens geografic, în afara cercului de interese al UE. Mai mult, etalarea convingerii de către oficialul olandez că Republica Moldova are o vocaţie europeană şi că retoricile proeuropene ale autorităţilor de la Chişinău sînt sincere, ne permite să nutrim speranţe că pe perioada ce se apropie a exercitării de către Olanda a preşedinţiei UE va exista o receptivitate pozitivă faţă de mesajele noastre integraţioniste.

Percepţiile Preşedintelui Voronin faţă de situaţia sistemului judiciar

Recent Preşedintele Vladimir Voronin a adresat un mesaj Parlamentului de la Chişinău în care a accentuat necesitatea continuării reformării sistemului judiciar, care, potrivit lui, se află într-o criză profundă, situaţie care "nu favorizează funcţionarea transparentă a puterii judiciare, nu garantează stabilirea adevărului obiectiv şi triumful dictaturii legii". Tărăgănarea examinării cauzelor, ilegalităţile, traficul de influenţă, corupţia, aplicarea neuniformă a legislaţiei, anularea şi modificarea multiplelor hotărîri judecătoreşti de către instanţele ierarhic superioare, deficitul de răspundere personală a colaboratorilor din sistemul judiciar, precum şi aflarea judecătorilor "în afara oricărui control şi a oricărei supravegheri" constituie, în viziunea Preşedintelui, principalele impedimente în calea asigurării unei justiţii obiective, echitabile şi independente. În acest context, şeful statului a menţionat că pledează "pentru o justiţie care să fie independentă de interesele personale şi cele de grup, independentă de trafic de influenţă şi de corupţie, de neglijenţă şi neprofesionalism", dar că nu va accepta niciodată "o justiţie independentă de popor". Vladimir Voronin s-a pronunţat pentru eradicarea fenomenelor negative din cadrul sistemului judiciar şi pentru constituirea unui grup de lucru, care să asocieze reprezentanţii puterilor legislativă, executivă şi judiciară, în vederea înlăturării deficienţelor ce periclitează buna funcţionare a acestui sistem.

II. Transnistria

Reuniunea mediatorilor

La 9-10 octombrie, la Kiev, a avut loc o nouă întrunire a mediatorilor în problema reglementării conflictului transnistrean. Aceştia, împreună cu experţii OSCE, au continuat lucrul pe care l-au început luna trecută la Zagreb (Croaţia) asupra proiectului unui acord politic ce ar face referire la bazele constituţionale ale viitoarei federaţii moldoveneşti, pentru a putea fi propus părţilor aflate în conflict în vederea facilitării activităţii Comisiei Constituţionale Mixte (CCM).

Retragerea trupelor şi muniţiilor Federaţiei Ruse

După ce mai mulţi experţi autohtoni şi străini au presupus că Federaţia Rusă nu va reuşi să-şi onoreze angajamentele asumate la summit-ul OSCE de la Porto de anul trecut, ministrul rus al Apărării, Serghei Ivanov, aflîndu-se în Canada, a admis, la 6 octombrie curent, că Moscova ar putea solicita prelungirea termenului acordat de OCSE pentru evacuarea trupelor şi muniţiilor din Transnistria. Oficialul rus a lăsat să se înţeleagă că tergiversarea acestui proces, deja pentru al doilea an, se datorează Tiraspolului, unde, parafrazînd, nu pot fi întreprinse acţiuni în forţă pentru a-l determina să fie mai cooperant. În aceste circumstanţe, pur şi simplu frapează indulgenţa cu care tratează Moscova liderii de la Tiraspol, culpabili de aceste tergiversări şi care în procesul de dobîndire a cetăţeniei ruse au rostit jurămîntul respectării necondiţionate a Constituţiei ruse, legislaţiei Federaţiei Ruse şi, implicit, a angajamentelor internaţionale asumate de aceasta.

În acelaşi context, se cere de menţionat faptul că, la 9 octombrie a.c., fracţiunea parlamentară creştin-democrată a înaintat un proiect de declaraţie referitor la neexecutarea de către Federaţia Rusă a deciziilor summit-urilor OSCE de la Istanbul şi Porto, pe care a propus-o imediat pentru dezbateri în şedinţa plenară. Problema respectivă nu a putut fi însă inclusă pe ordinea de zi, deoarece pentru aceasta nu s-a acumulat numărul suficient de voturi. Motivînd refuzul fracţiunii PCRM de a accepta acest proiect de declaraţie drept subiect de discuţie, liderul deputaţilor comunişti, Victor Stepaniuc, a menţionat că o dată ce proiectul de hotărîre este formulat de opoziţie în stradă şi guvernarea actuală este responsabilă, ea "nu-şi poate permite gesturi de natură să tensioneze relaţiile internaţionale ale Republicii Moldova". Şi asta, în aceeaşi zi în care reprezentantul Republicii Moldova, Alexei Tulbure, avea să bulverseze şi mai mult relaţiile noastre cu România. Cu toate acestea, la finele şedinţei proiectul de declaraţie al deputaţilor creştin-democraţi a fost dat citirii, existînd probabilitatea că asupra lui se va reveni după o anumită perioadă de timp.

III. Relaţii externe

Prezentarea Concepţiei de integrare europeană a Republicii Moldova

În ultimele două săptămîni relaţiile noastre externe au fost marcate de mai multe evenimente semnificative, între care merită menţionată prezentarea, de la 9 octombrie curent, la Bruxelles, a Concepţiei de integrare europeană a Republicii Moldova de către ministrul adjunct al Afacerilor Externe, Andrei Stratan. Javier Solana, înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă şi Securitate Comună, a salutat în cadrul întîlnirii cu diplomatul moldovean elaborarea acestui document, pe care l-a apreciat "drept un semnal clar" al aspiraţiilor proeuropene ale Chişinăului. Oficialul european a menţionat, de asemenea, că "Uniunea Europeană se va pronunţa ulterior pe marginea acestui document, inclusiv, în cadrul apropiatei vizite la Chişinău a comisarului european pentru extindere, Gunter Verheugen". Concepţia de integrare europeană a Republicii Moldova a mai fost prezentată la întîlnirile oficialului moldovean cu Michael Leigh, directorul general adjunct pentru relaţii externe al Comisiei Europene, Christian Danielsson, adjunctul comisarului european pentru extindere, Hugues Mingarelli, directorul pentru relaţiile cu ţările din Europa de Est din cadrul Comisiei Europene, precum şi cu Gregor Koessler, director de cabinet al coordonatorului special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), şi Bjorn Kuhne, consilier politic al coordonatorului special al PSESE.

Bineînţeles că elaborarea, chiar dacă puţin tardivă, şi prezentarea Concepţiei de integrare europeană a Republicii Moldova la Bruxelles merită aprecierile noastre de rigoare, nu însă şi faptul că documentul respectiv n-a fost prezentat pînă acum opiniei publice din Moldova, dispusă să participe la o eventuală discuţie deschisă pe marginea acestei concepţii în vederea îmbunătăţirii conţinutului ei. Dacă acest lucru nu s-a dorit pînă la prezentarea la Bruxelles a concepţiei de faţă, atunci este şi mai puţin verosimil ca el se va dori după ce Comisia Europeană îşi va exprima obiecţiile faţă de acest document. Această stare de lucruri ne determină să credem că după ce Comisia Europeană îşi va exprima opinia asupra conţinutului acestei concepţii şi autorităţile noastre vor da curs sugestiilor experţilor europeni, va urma adoptarea concepţiei de către Parlamentul nostru, fără ca societatea civilă să-şi fi exprimat, aşa cum s-a promis anterior, punctul ei de vedere asupra textului documentului în cauză. În mod similar, fără participarea societăţii civile, s-ar putea elabora şi Strategia de integrare europeană a Republicii Moldova, precum şi Planul de acţiuni ce îl implică aceasta. La acest gînd ne duc relatările din presa guvernamentală cu privire la discuţiile purtate, pe 13 octombrie, de Vladimir Voronin cu mai mulţi factori de decizie, inclusiv de la MAE, pe marginea acţiunilor care urmează a fi întreprinse de Moldova în plan extern şi intern după prezentarea oficială la Bruxelles a Concepţiei de integrare europeană a Republicii Moldova.

Relaţiile moldo-române

Zilele trecute relaţiile moldo-române, şi aşa deteriorate, s-au înrăutăţit şi mai mult după ce reprezentantul permanent al Republicii Moldova la Consiliul Europei (CE), Alexei Tulbure, a lansat, în şedinţa Comitetului de Miniştri al CE, din 9 octombrie, mai multe acuzaţii la adresa României; demnitarii comunişti Victor Stepaniuc şi Andrei Neguţa au adresat cîte o interpelare preşedintelui Comitetului de Miniştri al CE, cerînd suportul acestei instituţii, necesar pentru înregistrarea de către partea română a Bisericii de Stil Vechi, precum şi pentru eliminarea "viziunilor naţionaliste, antisemite şi xenofobe din manualele şcolare şi universitare româneşti de istorie".

Alexei Tulbure a menţionat în discursul său divergenţele care persistă în relaţiile moldo-române, disecate în funcţie de şase probleme majore: "Tratatul de bază, Transnistria, fondul special, relaţiile economice, declaraţia despre integrarea europeană, limba şi predarea istoriei" (Moldova suverană, nr. 179 (20358), 15 octombrie 2003. În opinia Guvernului, aceste divergenţe "nu-şi pot găsi soluţia în cadrul dialogului bilateral", fapt pentru care a fost solicitată medierea CE "în aprecierea problemelor existente, în identificarea căilor de soluţionare a lor şi elaborarea măsurilor de restabilire a încrederii între ţările noastre". Potrivit MAE de la Chişinău, "prezenţa acestor probleme, de natură politică mai întîi de toate, lipsa progresului în soluţionarea lor, pune în pericol însăşi existenţa statului moldovenesc, destabilizează situaţia din ţară, frînează simţitor procesul soluţionării definitive a conflictului transnistrean, influenţează negativ perspectivele integrării europene a statului nostru".

Imediat a urmat reacţia părţii române, care a calificat acuzaţiile aduse României "total nefondate", "lipsite de suport real şi fără a corespunde spiritului european pe care România doreşte să îl imprime relaţiei bilaterale". Într-un comunicat al Ministerului de Externe al României se mai arată că "acuzaţiile referitoare la probleme care ar afecta dialogul bilateral şi "existenţa statului moldovenesc" sînt anacronice şi contravin poziţiei extrem de clare a României care recunoaşte, respectă şi sprijină statalitatea Republicii Moldova". Reafirmîndu-şi "încrederea în destinul european comun al ţărilor noastre independente şi suverane", Bucureştiul a mai opinat că "schimbarea bruscă de limbaj politic a reprezentanţilor Republicii Moldova este expresia dificultăţilor persistente în gestionarea unor aspecte complexe de natură identitară şi politică. Soluţionarea acestora, şi nu încercările de deturnare a atenţiei către false probleme externe reprezintă singura cale pentru a deschide o nouă etapă în dialogul cu organismele europene".

IV. Studii, analize, comentarii

1. Poate fi oprită dezurbanizarea?
Anatoli Gudîm

Timpurile noi au adus Republicii Moldova destule schimbări, între care: deschiderea ţarii către lumea exterioară, reforma proprietăţii, formarea relaţiilor de piaţă şi a sectorului privat, privatizarea pamîntului, liberalizarea comerţului - intern şi extern -, democratizarea vieţii sociale. Există însă anumite laturi ale vieţii în care schimbările au avut un caracter distructiv: creşterea gradului de sărăcie şi al inegalităţii sociale, emigrarea şi migrarea în masă la muncă peste hotarele ţării, dezindustrializarea oraşelor, distrugerea infrastructurii sociale a localităţilor rurale, stagnarea ecosistemelor.

Majoritatea acestor procese negative au un caracter teritorial. Cu toate acestea, în cazul majorităţii reformelor noastre, problemelor ce vizează administrarea dezvoltării teritoriale li s-a acordat un grad minim de atenţie.

Aceasta, într-o oarecare măsură, este o urmare a trecutului nu atît de îndepărtat, deoarece în perioada sovietică predomina principiul ramural al conducerii de stat, toate pîrghiile şi resursele conducerii aflîndu-se în cadrul guvernului central şi al ministerelor de ramură. După 1991 ministerele (în afară de Ministerul Finanţelor) au fost lipsite de aceste pîrghii (dreptul de a repartiza investiţii, fonduri etc.), în timp ce organele locale (raioanele şi oraşele) nu le-au primit - nici în calitate de funcţii ale autoadministrării, nici în calitate de proprietate municipală sau în calitate de bază suficientă pentru bugetele locale. În locul "federalizării bugetului" ţării, s-a produs un fenomen invers - centralizarea şi mai mare a lui. Lipsa atenţiei faţă de necesităţile teritoriilor este una dintre cauzele esenţiale ale eficacităţii scăzute a reformelor de stat.

Dezurbanizarea - o realitate. Perioada de tranziţie se caracterizează în Moldova, între altele, prin micşorarea populaţiei urbane. Numărul ei pe întregul teritoriu al tării, inclusiv Transnistria, la 1 ianuarie 2003, era de 1914,9 mii oameni, sau 45,3%, în partea dreaptă a Nistrului - 1497 mii oameni, sau 41,4% din întregul populaţiei. Cauzele de bază ale acestui fenomen sînt: dezindustrializarea oraşelor, stagnarea infrastructurii lor şi depopularea, mai pronunţată în oraşe decît în sate.

Urbanizarea ţării, ca una dintre realizările perioadei sovietice, s-a desfăşurat cel mai rapid între anii 1961-1980 prin amplasarea pe teritoriul ei a peste 300 de întreprinderi industriale noi, care funcţionau atît pe baza materiei prime importate (energetica, industria constructoare de maşini, industria uşoară şi producătoare de mobilă), cît şi pe baza materiei prime locale (industria alimentară şi producătoare de materiale de construcţie). Drept consecinţă, între anii 1961-1990 numărul populaţiei urbane a crescut de la 670 mii oameni pînă la 2,1 milioane, sau de 3 ori mai mult! Astfel, cadrul urban al ţării l-au format 21 de oraşe (unul mare - Chişinău, trei mijlocii - Bălţi, Tiraspol, Bender, celelalte - oraşe mici cu o populaţie de pînă la 50 mii de locuitori) şi 45 de localităţi de tip orăşenesc.

După 1990, în condiţiile unei crize economice sistemice, populaţia orăşenească s-a redus cu 154,4 mii oameni, ceea ce este egal cu populaţia oraşelor Orhei, Soroca, Ungheni şi Cahul luate împreună, sau cu populaţia oraşului Bălţi, care şi ea, la rîndul ei, s-a redus cu 10 %.

Dinamica populaţiei urbane (inclusiv Transnistria) a fost următoarea:

1960 1970 1980 1990 2002 mii oameni 670,1 1130,1 1585,5 2069,3 1914,9 % 23,0 32,2 40,1 47,4 45,3

Criza oraşelor a afectat, în cea mai mare măsură, oraşele mici şi noile localităţi de tip orăşenesc, în special pe acelea a căror activitate era determinată de existenţa unei singure întreprinderi: Rezina (uzina de ciment), Cantemir (fabrica de conserve), Briceni, Alexandreşti, Glodeni (fabrici de zahăr) etc.

Relativ stabil s-a dovedit a fi Chişinăul, populaţia căruia, dacă o vom compara cu cea a altor oraşe, s-a micşorat nesemnificativ: de la 661,4 mii oameni, conform datelor recensămîntului din 1991, pînă la 660,7 mii oameni, la începutul anului 2003. Aceasta se datorează faptului că o parte considerabilă a business-ului este concentrată în capitală: în 2002, municipiului Chişinău îi revenea 68% din numărul total al întreprinderilor mici şi mijlocii înregistrate în Republica Moldova, 75% din volumul total al producţiei fabricate de acestea şi 57% din numărul persoanelor angajate în cîmpul muncii.

Printre cetăţenii Moldovei, care pleacă la muncă peste hotare, conform datelor Departamentului de Statistică şi Sociologie, locuitorii oraşelor alcătuiau în ultimii ani 35-38%. De exemplu, în semestrul al II-lea al anului 2003, numărul acestora a fost de 88,3 mii oameni, ceea ce este egal cu populaţia a zece (!) localităţi de dimensiunea oraşului Cantemir.

Pe de altă parte însă este evidentă accentuarea caracterului rural al Moldovei. Aceasta are loc pe fundalul unor structuri destul de urbanizate a statelor vecine, România şi Ucraina, în care cota-parte a populaţiei urbane reprezintă 55% şi respectiv 68%. Albania este singura ţară din Europa în care cota populaţiei urbane este mai scăzută decît în Republica Moldova.

Va permite reforma administrativ-teritorială din 2003 redresarea oraşelor? Răspunsul la această întrebare va fi mai curînd unul negativ. Întoarcerea la 40 de raioane (32 pe malul drept al Nistrului, 3 în UTA Găgăuză şi 5 în Transnistria), majoritatea cărora dispun de un potenţial demografic şi de producere neînsemnat, poate că şi "apropie puterea de populaţie", dar nu va permite concentrarea resurselor - nici din bugetul de stat, nici din afară. Toate oraşele (în afară de Chişinău şi Bălţi) şi raioanele sînt sortite încă pentru destul timp să fie dependente de transferurile alocate centralizat de către guvern. Este semnificativ faptul că guvernul (Dispoziţia nr. 93 din 8 septembrie 2003) planifică să-şi desfăşoare unele şedinţe într-un şir de localităţi precum: Străşeni (septembrie), Ocniţa (octombrie), Basarabeasca (noiembrie) şi Ştefan Vodă (decembrie). La aceste şedinţe este prevăzută examinarea unor chestiuni destul de actuale pentru aceste oraşe şi raioane - dezvoltarea antreprenoriatului, asigurarea populaţiei cu gaz natural, energie electrică, apă potabilă etc. Este curios faptul că printre instituţiile "răspunzătoare pentru pregătirea lor" au fost desemnate doar ministerele (Economiei; Agriculturii şi Industriei Alimentare; Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului) şi departamentele, fără însă ca printre acestea să fie numite şi organele publice locale. De asemenea, oraşele s-au pomenit "înecate" în raioane: toate relaţiile oraşelor cu bugetul de stat (inclusiv transferurile) sînt bazate pe serviciile financiare ale raioanelor.

O atare atitudine faţă de oraşe nu poate fi calificată drept adecvată. Începînd cu secolul al XIV-lea, Moldova a fost împărţită în diverse moduri - în ţinuturi, judeţe, raioane -, dar întotdeauna "carcasa ţării" rămînea consolidată de oraşe şi drumuri. Şi acum, dacă reieşim nu numai din situaţia problematică actuală, dar şi din ce putem face în perspectivă, atunci trebuie să recunoaştem că este ireal să putem uniformiza nivelul de dezvoltare pentru întreg teritoriul ţării. Acest fapt însă nu ne împiedică să delimităm aşa-numiţii "poli de creştere".

Oraşele ca "poli de creştere" a teritoriului. Istoria mondială ne oferă multiple exemple ale rolului de stimulator şi organizator pe care îl îndeplinesc oraşele în dezvoltarea regiunilor şi a statelor: oraşele-republici din Grecia antică, oraşele hanseatice din Germania medievală, oraşele-colonii din bazinul Mării Negre etc. Şi în istoria Moldovei, oraşele, îndeosebi în perioada crizelor, au jucat un rol aparte.

Luînd în consideraţie cele menţionate mai sus, în teoria şi practica regională este recunoscută concepţia raioanelor de nod sau polarizate, care se formează în jurul oraşelor, ca centre de cristalizare a activităţii administrative, economice şi sociale. Corelaţiile funcţionale în astfel de raioane se evidenţiază mai mult prin intermediul fluxurilor - migrarea forţei de muncă, fluxurile de materie primă, produse şi servicii, legăturile de transport. Oraşele în calitate de poli de creştere a unor astfel de regiuni determină caracterul dezvoltării teritoriilor apropiate şi concentrează astfel de sfere ca antreprenoriatul, "business-ul pentru business", investiţiile, operaţiunile financiare şi învăţămîntul.

Politica regională, realizată între anii 1970-1980 în RSSM (pe lîngă elementele de administrare şi voluntarism), se baza, sub aspect ştiinţific, atît pe evidenţierea regiunilor similare (zonele de specializare a agriculturii), regiunilor nodale (oraşele - centre industriale, localităţile cu perspective), cît şi a regiunilor programate (programul de dezvoltare a Chişinăului, programul de dezvoltare a sudului Moldovei).

În acest sens, documentele de bază pe termen lung au fost "Planificarea raională complexă a RSS Moldoveneşti" şi "Sistemul regional de aşezare a RSS Moldoveneşti". În conformitate cu acestea, pe teritoriul republicii au fost evidenţiate 4 sisteme de aşezare în grup (Nord, Centru, Sud-Est şi Sud), 8 zone de planificare (centrele lor fiind: Edineţ, Bălţi, Rîbniţa, Ungheni, Chişinău, Tiraspol-Bender, Comrat şi Cahul), care, la rîndul lor, se delimitau în 36 subzone şi 86 microzone.

Oraşele, în dependenţă de complexitatea funcţiilor lor, se eşalonau în patru niveluri: centrele multifuncţionale ale sistemelor de aşezare în grup; centrele interraionale, influenţa cărora se răspîndea asupra cîtorva raioane; centrele raionale; centrele locale.

În ultimul deceniu baza ştiinţifică şi de proiectare a politicii regionale în Republica Moldova nu a fost renovată, în timp ce situaţia din ţară (cu excepţia Chişinăului şi a suburbiilor sale) s-a înrăutăţit peste tot şi practic "uniform".

Din această cauză, posibila iniţiativă a Guvernului (a Ministerului Economiei sau a Ministerului Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului?) privind realizarea concepţiei "oraşele ca poli de creştere a teritoriului" putea să se bazeze (pentru început!) pe elaborările şi cercetările ştiinţifice ale institutelor de planificare: - KievNIIghiprograd, Moldghiprostroi (astăzi "Urbanproiect") şi Moldghiprosel'stroi (astăzi "Rural proiect") - "Planificarea raională complexă a RSS Moldoveneşti", "Sistemul regional de aşezare a RSS Moldoveneşti", "Metodologia şi variantele formării reţelei raioanelor teritorial-administrative", aprobate la timpul lor de către Guvern şi pînă în prezent în vigoare din lipsa noilor proiecte.

Avînd la bază acestea din urmă, în calitate de puncte de reper, eventuali "poli de creştere a teritoriilor" pot fi numite în prealabil 12 oraşe: Bălţi, Edineţ şi Soroca - în regiunea de Nord; Chişinău, Orhei şi Ungheni - în Centru; Comrat, Cahul şi Taraclia - în Sud; şi Tiraspol, Rîbniţa şi Dubăsari - în regiunea de sud-est a ţării.

Concentrarea atenţiei guvernului asupra unui cerc restrîns de oraşe, centre de importanţă interraională, va permite economisirea timpului şi a resurselor. O asemenea abordare va suscita în mod sigur împotrivirea administraţiei altor oraşe şi raioane, precum şi a simpatizanţilor acestora din cadrul parlamentului şi al guvernului. În acest caz însă se vor rata din nou avantajele pe care le creează identificarea priorităţilor în politica economică. Această greşeală a fost deja comisă în debutul procesului de reforme, neidentificîndu-se priorităţile industriei prelucrătoare sau ale complexului agroindustrial, ceea ce se încercă să se îndrepte acum.

Realizarea în practică a concepţiei "oraşele - poli de creştere a teritoriilor" presupune asigurarea ei cu baza legislativă necesară, crearea unei statistici veridice cu privire la oraşe şi raioane, a mecanismului relaţiilor financiare între centru şi oraşele de bază. Acest lucru nu este simplu de realizat, dar este concret şi din acest motiv merită să devină o parte a Strategiei de creştere economică şi de reducere a sărăciei pe care Guvernul o concepe drept platformă a politicii economice pentru anii apropiaţi.

2. Cine ne duce în Europa?
Oazu Nantoi

Procesele politice din ultimii douăzeci de ani au schimbat dramatic geografia politică a continentului european. În luna mai 2004 Uniunea Europeană se va alege cu zece membri noi, iar pentru 2007 se aşteaptă aderarea României, Bulgariei şi a Croaţiei. După prăbuşirea blocului sovietic în sînul UE au fost auzite opinii uneori chiar contradictorii cu privire la limitele extinderii acestui organism internaţional. Însă realitatea a demonstrat că cel mai important lucru în accederea oricărei ţări la calitatea de membru a UE este voinţa politică clară a guvernanţilor şi capacitatea societăţii de a se conforma criteriilor de la Copenhaga. Cu toate că fiecare ţară-candidat la aderare este tratată în mod individual, nu există nici un precedent ca cineva să fie acceptat cu ochii închişi. Cu alte cuvinte, nimeni nu este rugat să vină în UE, ci invers - candidatul bate la uşa UE, iar UE examinează să-l primească în casa europeană sau să-l mai ţină după prag.

Din fostele republici unionale doar Ţările Baltice au mers pe o traiectorie politică consecventă, care cu siguranţă le va duce în mai 2004 în UE. În acelaşi timp Federaţia Rusă a declarat univoc că nu are de gînd să devină membru al UE, considerîndu-se prea mare şi importantă pentru ca să accepte ideea de a se a conforma deciziilor adoptate la Bruxelles. Totodată, după ce noul val de extindere a UE a devenit ca şi împlinit, apare întrebarea: Cum să se comporte UE cu noii săi vecini? Cei care au posibilitatea de a discuta această întrebare la direct cu diferite persoane din structurile UE de mai multe ori au auzit opinia că această întrebare a apărut mai mult în legătură cu Ucraina. Deoarece Belarusul nicidecum nu poate fi tratat în calitate de eventual membru al UE, iar Moldova a nimerit în vizorul celor din UE exclusiv din motivul că, devenind în 2007 vecin al UE, va prezenta un pericol pentru ultimul.

Ultima lună opinia publică din Republica Moldova este bulversată de declaraţiile proeuropene ale Preşedintelui Vladimir Voronin. Tema integrării europene a devenit imediat o adevărată modă în mass-media din Moldova, ceea ce poate provoca omului de rînd senzaţia că UE arde de nerăbdare să ne accepte în calitate de membru aşa cum sîntem noi azi, cu un partid "marxist-leninist" la putere, cu exportul de carne vie, cu conflictul transnistrean nerezolvat etc. Totuşi este evident că integrarea europeană în orice ţară are nevoie de un efort, şi chiar sacrificii, de lungă durată, care au la temelie un consens atît în elita politică, cît şi în societate în ansamblu. Doar această coerenţă a stărilor de spirit poate asigura o consecvenţă a procesului de implementare în societate a valorilor europene, indiferent de coloratura politică a celor de la putere. Iarăşi recurg la exemplul Ţărilor Baltice, care s-au rupt primele, într-un mod conştient, de URSS, care au fost susţinute de propriile diaspore, puternice şi influente, de ţările importante din NATO, UE etc. Pentru aceste ţări calea spre Europa a durat patrusprezece ani. Or, în cazul Republicii Moldova, interzicerea PCUS la 27 august 1991 a fost urmată de revenirea triumfală la putere, peste zece ani, de data aceasta prin alegeri democratice, a aceluiaşi Partid al Comuniştilor, cu un mesaj antidemocratic, xenofob şi populist. Cu alte cuvinte, în cazul Republicii Moldova nu prea este clar încotro noi ne-am mişcat timp de zece ani de zile, din momentul în care ne-am trezit liberi în august 1991.

În legătură cu aceasta prezintă interes estimarea, fie şi aproximativă, a ponderii mesajului proeuropean în viaţa politică moldovenească.

Pentru prima dată formula despre prioritatea integrării europene a apărut în Programul de activitate a Guvernului la începutul anului 1997, cînd Parlamentul, demoralizat şi fragmentat în urma implicării simultane a lui Mircea Snegur (Preşedinte), a lui Andrei Sangheli (prim-ministru) şi a lui Petru Lucinschi (preşedinte al Parlamentului) în cursa electorală prezidenţială de la finele anului 1996, a votat componenţa şi programul de guvernare Ciubuc-1. Totodată, era evident că această idee de integrare europeană era cu totul improprie aceluiaşi Parlament, în care 84 de locuri din cele 104 erau deţinute de "agrarieni" şi "interfrontişti".

Introducerea tezei despre integrarea europeană a Republicii Moldova în programul de activitate al guvernului în frunte cu Ion Ciubuc, promovat în această funcţie în calitate de persoană de încredere a lui Petru Lucinschi, a fost un tribut al realităţilor noi, apărute în exteriorul Moldovei, şi nicidecum în interiorul ei. Respectiv, această teză din programul guvernului Ciubuc-1 n-a avut nici un impact asupra activităţii guvernului.

Anul politic 1997 a început cu pregătiri frenetice către alegerile parlamentare din 22 martie 1998, scrutin care, la prima vedere, s-ar părea că a demonstrat că pendulul simpatiilor politice în Moldova s-a abătut puţin spre "dreapta".

Rezultatul alegerilor din 22 martie 1998 permiteau mai multe variante de coalizare în Parlament. Poziţia MPMDP a devenit decisivă. La scurt timp a fost anunţată formarea majorităţii parlamentare cu denumirea de Alianţă pentru Democraţie şi Reforme (ADR), care dispunea de 61 de mandate. În ADR au intrat MPMDP, CDM şi PFD. Această majoritate parlamentară s-a declarat drept reformatoare şi anticomunistă. Din punct de vedere aritmetic ADR dispunea de o majoritate confortabilă şi putea eficient să guverneze pe întreaga durată a mandatului. Însă şi această majoritate parlamentară, care s-a declarat reformatoare şi anticomunistă, a repetat soarta precedentelor două parlamente, alese în 1990 şi în 1994. Lupta de interese ce nu aveau nimic comun cu problemele societăţii a provocat erodarea ADR şi schimbarea raportului de forţe în Parlament. Drept consecinţă timp de trei ani s-au schimbat trei guverne. Din ele doar cel condus de Ion Sturza a promovat o politică mult mai independentă în raport cu şeful statului, ceea ce imediat a provocat tensiuni în relaţiile dintre Lucinschi şi ADR. Totodată, Guvernul Sturza a fost primul care a început să întreprindă în mod conştient politica de apropiere de UE. În urma deteriorării ADR şi atacurilor dure din partea fracţiunii comuniste, la 8 noiembrie 1999, Guvernul Sturza a fost demis cu 58 de voturi. Această nouă majoritate a fost compusă din voturile fracţiunii PCRM, la care s-au alăturat "duşmanii" lor de moarte - PPCD, şi deputaţii-transfugi din MPMDP, trecuţi pe poziţii pro-Lucinschi. Următorul guvern, în frunte cu Dumitru Braghiş, a fost ales tot de această majoritate, compusă din voturile extremelor politice din Parlament şi ale adepţilor lui Lucinschi.

Anul politic 2000 a fost anul luptei pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova. Petru Lucinschi, fiind conştient de scăderea dramatică a popularităţii sale, a iniţiat campania de modificare a Constituţiei. Argumentele invocate de el erau simple de tot - el nu şi-a onorat angajamentele electorale deoarece Constituţia nu i-a oferit suficiente împuterniciri. Această campanie a fost însoţită de o campanie propagandistică de discreditare a Parlamentului. Partidele parlamentare au renunţat la lupta deschisă cu Lucinschi şi au preferat să modifice Constituţia. La 5 iulie 2000 Republica Moldova a devenit o republică parlamentară, în care Preşedintele ţării urma să fie ales de Parlament cu nu mai puţin de 61 (3/5) de voturi. Modificarea Constituţiei a fost susţinută de toate partidele din Parlament, în afară de adepţii lui Petru Lucinschi.

Or, această consolidare de conjunctură a dispărut din momentul în care s-a ajuns la necesitatea de a alege pe noul Preşedinte al Moldovei. Noul şef de stat nu putea fi ales fără participarea măcar a unui deputat comunist. Însă Vladimir Voronin a demonstrat că el controlează pe deplin situaţia în fracţiune şi lupta pentru funcţia de Preşedinte al Moldovei s-a încununat cu dizolvarea Parlamentului. La 31 decembrie 2000, Preşedintele Moldovei a emis un Decret prin care Parlamentul Moldovei a fost dizolvat la 12 ianuarie 2001 şi a fost fixată data alegerilor anticipate la 25 februarie.

Societatea moldovenească a intrat în campania electorală fiind profund deziluzionată şi indignată de roadele activităţii "reformatorilor" şi "anticomuniştilor" din ADR. Noţiunile de "democraţie", "reforme", "economie de piaţă", "pluripatidism" etc. în opinia majorităţii au căpătat o conotaţie negativă. La aceasta a contribuit mult şi comportamentul abil al PCRM după alegerile din 22 martie 1998 care a reuşit să se eschiveze de orice responsabilitate politică şi să dea vina pentru tot ce s-a întîmplat ultimii zece ani pe "democraţi".

Campania electorală 2001 a început cu tratative dintre partidele politice care aveau drept scop crearea alianţelor, capabile să depăşească pragul electoral de 6%. Însă în buletinul de vot au fost introduşi 17 concurenţi electorali. Nu a lipsit nici tradiţionalul pentru Moldova "partid al puterii". De data aceasta acest rol i-a revenit "Alianţei Braghiş" - un bloc electoral, constituit din formaţiuni politice fără pondere, dar în frunte cu Dumitru Braghiş, prim-ministru. PCRM şi de data aceasta a avut un mesaj electoral ce stimula sentimentele nostalgice ale populaţiei şi, îndeosebi, sentimentele revanşarde ale minorităţilor etnice (aderarea Moldovei la Uniunea Rusia-Belarus, limba rusă - a doua limbă de stat etc.). Toate celelalte partide politice, care după alegerile din martie 1998 au constituit ADR, s-au lansat în campania electorală de sine stătător. Din ele doar PPCD a avut un mesaj electoral clar şi dur - lupta cu corupţia. Acest mesaj a fost fortificat prin prezenţa în campania electorală alături de liderul PPCD, Iurie Roşca, a generalului de poliţie Nicolae Alexei, fost şef al Departamentului pentru Combaterea Crimei Organizate. Celelalte partide parlamentare ce au făcut parte din ADR aveau un mesaj electoral neconvingător, lideri epuizaţi etc.

La prima vedere rezultatul scrutinului din 25 februarie 2001 este şocant. Doar trei concurenţi electorali - PCRM, "Alianţa Braghiş" şi PPCD - au depăşit pragul de 6%. PCRM a obţinut 50,07% din numărul de voturi valabil exprimate. Din cauza faptului că 28,33% de voturi au fost atribuite de alegători concurenţilor electorali ce nu au trecut pragul de 6% şi că ele au fost atribuite proporţional celor ce au depăşit pragul, PCRM a obţinut 71 de locuri în Parlament din cele 101. "Alianţei Braghiş" şi PPCD le-au revenit cîte 19 şi, respectiv, 11 mandate.

Este oare Moldova o ţară comunistă? Pentru a răspunde la această întrebare se cere o analiză mai detaliată a rezultatelor alegerilor din 25 februarie. Se cere de remarcat că pentru PCRM au votat 794 808 de alegători, sau 33,4% din numărul total de alegători. Prin urmare, Republica Moldova în 2001 nu este "mai comunistă" decît în 1994, cînd pentru forţele politice cu un mesaj identic au votat 1 157 173 (49,1%) de alegători. Alegătorii Moldovei au votat nu atît pentru platforma electorală demagogică a PCRM, cît împotriva partidelor "democratice" falite. Cert este că Moldova, deocamdată, nu este o ţară democratică.

Revenind la experienţa Ţărilor Baltice cu cei patrusprezece ani de parcurgere a căii spre UE, se poate de conchis că scurta istorie a Republicii Moldova este una a oportunităţilor ratate. Deziluziile întîrziate ale lui Vladimir Voronin în raport cu CSI încă nu înseamnă o mişcare conştientă spre Europa. Conflictul transnistrean continuă să fie o capcană pentru statalitatea Republicii Moldova şi este evident că actuala guvernare s-a epuizat şi alunecă pe calea tradiţională de sacrificare a suveranităţii statului. Nu peste mult timp societatea iarăşi se va aventura în campania electorală şi lozinca integrării în Europa va deveni pentru un timp un simplu slogan electoral. În calitate de următorul "partid al puterii" se profilează Alianţa "Moldova Noastră". Vor fi în viitorul Parlament şi comuniştii. Cine ne va duce în Europa?