Raioanele şi economia / e-democracy.md

Raioanele şi economia

Anatoli Gudîm / 15 iunie 2003

Aşadar, alegerile locale au trecut. Începe munca zilnică — organizarea practică a 32 de raioane noi-vechi şi începerea administrării lor. Urmează retrocedarea clădirilor (majoritatea cărora sînt date în arendă sau sînt privatizate), angajarea personalului, ajustarea comunicaţiilor, evidenţierilor statistice ş.a.m.d. O problemă aparte este ocuparea forţei de muncă, pentru aceasta sînt necesare măsuri în vederea susţinerii antreprenoriatului şi bineînţeles a persoanelor cu iniţiativă. Cuvintele frumoase dinainte de alegeri îşi vor pierde sensul puţin cîte puţin şi pe primul plan va apărea principala problema — ce are de cîştigat populaţia şi economia o dată cu întoarcerea de la judeţe la raioane, care după cum se ştie este una primară.

Administrarea teritoriului nu este o sarcină dintre cele mai uşoare. În ţările Europei, care încă mai este numită “Europa regiunilor”, este acumulată o experienţă considerabilă referitor la această problemă — în legislaţie, divizarea bugetelor, utilizarea fondurilor pentru înviorarea ocupaţiei, reconstruirea infrastructurii, asanarea mediului înconjurător.

Noi, cei din Republica Moldova, urmăm să parcurgem aceste realităţi. Situaţia se complică prin faptul că iniţial în republica noastră (RSSM) pe parcursul a jumătate de secol a predominat principiul ramural de planificare, alocarea resurselor şi administrarea în condiţiile unei modificări repetate (de peste 10 ori!) a organizării administrativ-teritoriale, dar şi după anul 1991, cînd atotputernicia Gosplanului şi ministerelor ramurale a luat sfîrşit, teritoriile nicidecum nu şi-au dobîndit nici drepturi, nici o bază economică reală sub forma unei proprietăţi municipale sau venituri suficiente ale bugetelor locale.

Orientîndu-se spre standardele europene ale autonomiei teritoriilor, în anii 1997–1998, Parlamentul RM a aderat la Carta europeană a autonomiei locale şi introducînd judeţele, a consolidat organizarea administrativ-teritorială a ţării. Se spera pe avantajele utilizării potenţialului unor regiuni mult mai mari. În continuare însă au urmat schimbări mai degrabă de formă decît de esenţă. Mai mult decît atît, din cauza extinderii pe verticală a aparatului de stat la nivel naţional a avut loc şi extinderea lui la nivel local.

În ciuda tranziţiei la economia de piaţă, puterea locală nu şi-a manifestat impulsuri speciale pentru a dezvolta antreprenoriatul (în afară de propriul interes). Indicatorii acestei drame: 68% din întreprinderi şi 57% din circulaţia resurselor financiare ale businessului mic şi mijlociu sînt înregistrate în municipiul Chişinău — mai aproape de Parlament şi Guvern, departamentul fiscal şi vamal, camera de licenţiere ş.a.

Ce e de aşteptat acum o dată cu revenirea la raioane? De ce Guvernul, amintindu-şi de promisiunea de a reduce cheltuielile, la 10 iunie anul curent a aprobat structurile şi aparatul administraţiei raioanelor, municipiilor şi comunelor? Pe lîngă aceasta, după spusele prim-ministrului, “avînd drept scop ridicarea eficienţei lor, noi vom recurge şi la concedieri, făcînd aceasta în conformitate cu legislaţia”. Să sperăm că vor urma schimbări mult mai semnificative în domeniul drepturilor şi funcţiilor administraţiilor locale, mai întîi de toate în direcţia dezvoltării social-economice a teritoriilor.

În caz contrar, nu vom evita un nou val de “consolidări-divizări”, după cum s-a mai întîmplat în trecut. Într-adevăr, istoria ne demonstrează că nimeni nu învaţă lecţia istoriei:

mai 1948: a doua sesiune a Sovietului Suprem al RSSM a lichidat judeţele şi a format pe teritoriul republicii 60 de raioane;
anii ’50: numărul de raioane s-a micşorat, iniţial pînă la 46 (1950), apoi — pînă la 35 (1959). În acelaşi timp, s-a considerat a fi raţional de a uni raioanele în 4 okruguri (Bălţi, Chişinău, Tiraspol şi Cahul), care au existat însă foarte puţin. Apropo, actuala clădire a Prezidiumului AŞ RM a fost construită pentru administraţia okrugului;
anul 1963: în locul okrugurilor, în perioada reorganizărilor permanente ale lui Nikita Hrusciov, a avut loc consolidarea bruscă a raioanelor şi micşorării numărului lor pînă la 18 unităţi;
însă, deja în anul următor a pornit un nou val de divizări: 1964 — 26 raioane, 1996 — 31, 1972 — 33 şi 40 de raioane în anii ’80;
1990: Sovietul Suprem al RSS Moldova, reieşind din Declaraţia despre suveranitate, a aprobat Hotărîrea cu privire la perfecţionarea organizării administrativ-teritoriale a ţării şi a ordonat Comisiei pentru problemele autoadministrării locale “de a înainta propuneri”, reieşind din necesitatea de a avea unităţi teritoriale (“judeţele” tradiţionale pentru Basarabia) cu un potenţial demografic de mare capacitate şi cu o bază economico-financiară viabilă, Institutul de planificare a prezentat Guvernului argumente pentru patru variante — 7, 9, 12 sau 18 judeţe, unul dintre care a fost luat drept bază abia după şapte ani;
1998: a fost restabilită divizarea pe judeţe a teritoriului Moldovei (10 judeţe), plus UTA Găgăuzia; în Transnistria s-au păstrat 5 raioane;
2003: revenirea la raioane (32), plus UTA Găgăuzia (3 raioane interne); şi pe malul stîng — 5 raioane.

Ca o consfinţire ideologică a “consolidărilor-divizărilor” raioanelor în timpul sovietic a fost postulatul cu privire la “unitatea politică şi economică a administraţiei în raion, care este un punct nodal, unde sînt realizate directivele partidului şi puterii Sovietice” (PCUS în rezoluţiile şi hotărîrile congreselor şi conferinţelor, v. 4, p. 234). Cînd avea loc consolidarea raioanelor, drept rezultat trebuia să fie “micşorarea cheltuielilor pentru aparatul de stat”, în condiţiile divizării — “de a apropia puterea de populaţie”. În anii 2001–2002, argumentînd renunţarea la judeţe şi revenirea la raioanele mult mai fracţionate, puterea a expus pentru prima dată ambele argumente în acelaşi timp!

Ar fi bine să se întîmple tocmai aşa. Dar aceasta va fi realizabil numai în condiţiile evitării centralizării şi administrării severe şi dezvoltării municipiilor şi raioanelor în calitate de comunităţi economice autonome, receptive la iniţiativele antreprenoriale şi la inovaţiile sociale.

Potenţialul slab al fiecăruia dintre cele 40 raioane noi-vechi (incluzînd Transnistria şi Găgăuzia) poate fi compensat, după exemplul Poloniei, Cehiei, României sau Bulgariei, prin conturarea pe teritoriul ţării a 4–5 regiuni de dezvoltare (Nord, Centru, Sud-Est, Sus şi municipiul Chişinău). Pentru fiecare astfel de regiune s-ar putea elabora strategii de dezvoltare care să ţină cont de specificul structural al economiei, avantajele fluxurilor de transport, potenţialul natural, demografic şi productiv al acestora şi care ar presupune realizarea unor proiecte de anvergură care să vizeze atragerea creditelor, investiţiilor şi asistenţei tehnice, fie acestea din partea ţărilor CSI sau din partea Uniunii Europene.

Îmbinarea stabilă pentru următorii 10–15 ani a raionării economice şi administrative a ţării va permite evitarea unor noi hotărîri voluntariste cu privire la cantitatea, conţinutul şi graniţele raioanelor, iar funcţiile de administrare a dezvoltării teritoriale vor primi un sprijin în baza economică reală şi mediul social concret.

Instituţia notariatului în lumina noii Legi cu privire la notariat	Drama ştampilelor vamale