Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Implicaţiile interne ale politicii economice din sectorul extern al economiei Moldovei
|
|
Recent Banca Naţională a Republicii Moldova a dat publicităţii cifre, consemnînd de altfel şi o surpriză, în ceea ce priveşte mărimea deficitului comercial pentru nouă luni ale anului în curs, care a ajuns aproximativ la 400 milioane de dolari SUA faţă de 240 milioane de dolari în acelaşi interval al anului trecut. Cum poate fi judecată această evoluţie şi de ce am folosit calificativul de surpriză?
Pot fi invocate argumente în favoarea unei aşteptate dinamici a deficitului balanţei comerciale în acest an. Astfel, considerînd alte condiţii neschimbate, cum ar fi înviorarea economică lentă, care nu se bizuie în exclusivitate pe exporturi, precum şi reducerea la jumătate a volumului investiţiilor străine, acestea atrag după sine mărirea deficitului comercial chiar dacă exporturile au cunoscut o creştere fulminantă. Reluarea procesului investiţional, pe fondul existenţei unor finanţări externe mai facile, ar stimula importul de maşini, utilaje şi echipamente ceea ce ar conduce realmente la agravarea deficitului comercial. Ambele argumente nu sînt lipsite de temei prin prisma cifrelor ce descriu evoluţia economiei (a producţiei industriale, utilizării forţei de muncă etc.) pentru această perioadă a anului.
Menţinîndu-se tendinţa actuală, deficitul pe întreg anul s-ar putea uşor situa la peste 500 milioane de dolari, deci aproape 25% din PIB. Mai mult ca atît, se estimează că valorile acestui indicator vor realiza o creştere de peste 100 milioane de dolari mai mult comparativ cu anul precedent. Această stare de lucruri vine în contradicţie cu prevederile Memorandumului încheiat cu FMI privind politica economico-financiară a Guvernului şi Băncii Naţionale a Republicii Moldova pentru 2003. Autorităţile sus-numite preconizau pentru acest an un deficit al balanţei comerciale care să nu depăşească valoarea de 300 milioane de dolari SUA.
Să revin însă la elementul surpriză conţinut de evoluţia deficitului comercial. Există cîteva motive care ar trebui să sensibilizeze responsabilii politicii economice, inclusiv pe oficialii Băncii Naţionale a Republicii Moldova. În primul rînd, o înviorare a activităţii economice de 6%, cît s-a estimat de către guvern pentru acest an, nu poate explica în sine creşterea atît de mare a deficitului comercial. Aceasta în afară de cazul cînd dinamica reală a economiei autohtone ar fi semnificativ mai accentuată decît ceea despre ce ne vorbesc cifrele, iar discrepanţa se reflectă în balanţa comerţului.
În al doilea rînd, politica cursului de schimb anunţată şi practicată de către banca centrală a permis o apreciere reală a leului care a deteriorat balanţa comercială. Că această politică nu face mai uşoară lupta contra inflaţiei este o altă istorie, asupra căreia nu mă refer aici. Un risc foarte ameninţător — mai ales în situaţia ţărilor ce suferă de o puternică constrîngere externă — este aprecierea cursului de schimb real. Chiar şi acolo unde inflaţia este adusă la o valoare rezonabilă de o singură cifră, în lipsa unor creşteri de productivitate importante, aprecierea duce la o înrăutăţire destabilizatoare a balanţei comerciale. Banca Naţională formula întotdeauna scopul său foarte elocvent — reducerea cu orice preţ a inflaţiei. În afara acestui obiectiv stabilitatea monedei naţionale a reprezentat şi reprezintă obiectivul principal al băncii centrale.
Cursul de schimb al monedei trebuie să reflecte situaţia reală a economiei şi trebuie să influenţeze favorabil asupra ei, ceea ce în cazul Republicii Moldova pare a fi o situaţie mult prea eronată. Cu toate acestea Banca Naţională a susţinut un curs de schimb supraevaluat pentru moneda locală. Aceasta în condiţiile unui dezechilibru evident al balanţei de plăţi, folosind rezerve valutare apreciabile pentru acoperirea importurilor. Întrucît gradul de depreciere inflaţionistă a leului moldovenesc a fost cel mai adesea reflectat incomplet în nivelul cursului de schimb, în realitate autorităţile monetare au practicat politica monedei forte şi nu a celei de flotare liberă. Or, aprecierea monetară descurajează exporturile şi stimulează importurile, care ca rezultat produce o deteriorare a balanţei comerciale.
Din cauza cursului de schimb subestimat al dolarului american, exportatorii moldoveni au suportat pierderi uriaşe pe parcursul cîtorva ani. Această politică a “stabilităţii” nu a fost îndreptăţită din punctul de vedere al teoriei tranziţiei, a fost promovată fără responsabilitate, consecinţele ei fiind foarte grave. Dacă s-ar fi evitat intervenţia Băncii Naţionale în menţinerea inutilă a cursului supraevaluat al leului, foarte probabil că exporturile ar fi fost suplimentar stimulate de un curs favorabil, respectiv se inhibau importurile neproductive, în favoarea iniţiativelor locale. Singurul contraargument pe care mi-l aduc chiar eu este că de fapt nu prea avem ce exporta, iar dacă şi se mai produce cîte ceva, materiile prime folosite sînt de import, de aceea marja de profit scontată de exportator de obicei nu este prea mare.
Însă experienţa programelor de stabilizare macroeconomică în lume demonstrează că aprecierea cursului de schimb real, neînsoţită de cîştiguri de productivitate corespunzătoare, constituie o mare vulnerabilitate pentru acestea. Atît în America Latină, în anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, cît şi în ultima criză financiară de proporţii din Asia de Sud-Est, precum şi în cazul evenimentelor tulburătoare din 2002 care au avut loc în Argentina, aprecierea cursului real a redus din credibilitate şi a mărit deficitele comerciale pînă la grade de nesustenabilitate, provocînd un colaps financiar. Din acest motiv, administrarea prudentă a balanţei comerciale reprezintă un obiectiv aparte, iar în majoritatea cazurilor guvernele concep strategia economică pornind de la echilibrul extern.
În al treilea rînd, nivelul importurilor din acest an, în mod constant substanţial peste nivelul din prima jumătate a anului 2002, ne sugerează că este foarte probabil să nu fie vorba de un simplu “accident” pe parcurs. Chiar dacă se ţine cont de efectul înviorării economice asupra nivelului comerţului exterior, diferenţele menţionate nu-şi pierd relevanţa. În acelaşi timp, transferurile din contul curent nici pe departe nu au atenuat magnitudinea deficitului comercial. Altfel spus, deşi transferurile rămîn considerabile, pierd din putere din cauza creşterii mai pronunţate a importurilor în raport cu ascensiunea exporturilor. În fine, nu se poate vorbi despre un flux de investiţii străine directe, care să fi finanţat automat creşterea deficitului comercial. Astfel, investiţiile străine directe au constituit numai 65 milioane dolari în 2002 comparativ cu 114 milioane în 2001 şi, respectiv, 128 milioane de dolari în 2000. Potrivit raportului Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Comerţ (UNCTAD) pentru anul 2002 cu privire la investiţiile mondiale ponderea investiţiilor străine directe (ISD) în PIB este cea mai joasă în Republica Moldova printre statele europene. Se estimează că volumul investiţiilor străine alocate Moldovei în ultimii cîţiva ani se estimează a fi mai mic decît valoarea traficului internaţional cu droguri care ne penetrează ţara. Lipsa investiţiilor străine directe a fost determinată în egală măsură de criza economică, de instabilitatea politică şi de cadrul legislativ ambiguu.
Care pot fi alte explicaţii ale creşterii deficitului comercial şi de cont curent? Una ar fi legată de evoluţia ascendentă a monedei Euro în raport cu dolarul american şi în legătură cu unele modificări de structură şi orientare geografică ale comerţului moldovenesc, dar datele nu permit verificarea unei asemenea aserţiuni. Ar mai putea fi vorba şi despre posibile evoluţii nefavorabile ale preţurilor unor produse şi servicii (creşterea preţurilor pentru produsele petroliere şi agenţi energetici) de bază din structura comerţului nostru, deşi ascensiunea exportului moldovenesc şi în acest an pare să infirme această ipoteză. Dinamica scăzută a activităţii economice în perimetrul UE, cu care Republica Moldova desfăşoară aproximativ 30% din comerţ şi orientarea acestuia în proporţie de peste 60% spre pieţele estice, poate constitui un alt factor. Politica comercială practicată de Guvern poate furniza şi ea o explicaţie. Spre exemplu, facilităţile acordate la o gamă de importuri echivalează cu o apreciere în termeni reali a monedei naţionale, care nu face decît să încurajeze importurile. Mai mult, dacă aprecierea nominală a leului s-a făcut în raport cu dolarul american, implicit s-a produs o apreciere a leului faţă de Euro, ceea ce de asemenea a stimulat importurile. Aceasta presupune ca politica cursului de schimb să nu neglijeze dimensiunea dezechilibrului extern. Mai putem aminti indisciplina financiară (fenomenul de “spălare a banilor”, evaziuni fiscale etc.) care sugerează că unele disponibilităţi financiare ar fi putut orientate spre efectuarea de importuri suplimentare.
În actualul context economic internaţional în deteriorare, Republica Moldova va avea dificultăţi sporite în a-şi continua relansarea economică. Va fi mai greu să exportăm, iar finanţarea externă a deficitelor noastre va fi mai complicată. Dar lucrurile nu se opresc aici. Anul 2003, pe lîngă ştiri bune, a adus şi veşti rele: creşterea indisciplinei financiare (arierate de peste 40% din PIB) şi dublarea deficitului comercial şi a celui de cont curent. Aceste deficite nu sînt sustenabile şi măsuri serioase de corecţie sînt necesare — mai ales în lumina unui mediu financiar internaţional tot mai incert. Guvernul a anunţat deja unele măsuri, care sînt consemnate şi de textul scrisorii de intenţie a noului acord cu FMI. Aceste măsuri, care nu pot să nu fie restrictive, vor influenţa ritmul activităţii economice în anul ce vine.
Prezenţa unui excedent bugetar de 0,8% din PIB în proiectul de buget pentru anul viitor, reducerea deficitului sectorului neguvernamental cu cca 3% din PIB în anul viitor (de la 6%, cifră estimată pentru acest an), eliminarea unor facilităţi fiscale şi comerciale, o politică monetară restrictivă (pentru a reduce nivelul inflaţiei), rigoare în acordarea de finanţări întreprinderilor de stat, fac nerealistă dinamica prognozată a PIB-ului pentru anul 2004, de 5%. Chiar şi 4% devine, în noile circumstanţe, o ţintă ambiţioasă! Executivul ar trebui să-şi revadă estimările privind creşterea economică pentru anul viitor ca urmare a recesiunii economiilor occidentale, a creşterii preţurilor pentru produsele petroliere, a evoluţiilor negative din sectorul agricol şi a problemelor legate de sistemul energetic autohton. A miza pe o creştere economică irealizabilă înseamnă a prognoza venituri bugetare care nu se vor confirma, ceea ce ar tensiona bugetul, ar creşte dobînzile şi inflaţia, şi ca rezultat ar conduce la perpetuarea dezechilibrului extern.
Avînd în vedere evoluţia deficitului comercial în acest an şi pericolele amintite mai sus, sîntem de părerea că nu este bine ca Banca Naţională să rişte o apreciere substanţială a leului din dorinţa de a favoriza reducerea inflaţiei — în contextul în care Guvernul ar trebui să fie conştient de riscurile “supraîncălzirii” unei economii nerestructurate. Nu credem că este înţelept să se mizeze numai pe politica bugetară şi cea comercială la ţinerea sub control al deficitului comercial. Altfel spus, autoritatea monetară nu ar trebui să se eschiveze să urmărească două ţinte, şi anume cea de ţinere sub control a inflaţiei şi nivelul ratelor dobînzilor.
În acelaşi timp, Guvernul trebuie să fie mai decis în lupta cu datornicii prin impunerea de constrîngeri bugetare mai tari, în controlul cheltuielilor bugetare, în privatizare, în politica veniturilor şi controlul unor practici de monopol şi, prin diverse instrumente, să modereze zelul unor întreprinderi care fac importuri excesive profitînd de o situaţie numai conjunctural favorabilă.
În cazul în care se va impune atacarea cît mai eficace a problemei deficitului comercial, se reclamă o calibrare adecvată a tuturor componentelor mix-ului de politică economică, inclusiv privatizarea, şi respectiv o bună colaborare între responsabilii politicii economice. Pînă acum a fost mai mult sau mai puţin linişte; guvernul nu a făcut gesturi spectaculoase, iar Banca Centrală a avut o prestaţie în nota obişnuită. Gestionarea problemei deficitului comercial va testa capacitatea Guvernului şi a BNM de a găsi cele mai avantajoase compromisuri.
Alegerile de politică economică sînt dificile întrucît implică compromisuri inevitabile, într-un moment în care este nevoie ca economia să-şi continue relansarea simultan cu reducerea unor expectaţii inflaţioniste. Însă a ignora ameninţarea care poate veni din zona externă (deficitul balanţei comerciale) ar putea lesne conduce la dificultăţi mari în anul 2004 şi revenirea la un ciclu pe care economiştii occidentali îl numesc boom and bust (avînt-prăbuşire). O suprareacţie de panică nu se justifică, dar o atenţie sporită trebuie acordată evoluţiei deficitului comercial.