Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Retrospectiva anului economic 2003
|
|
Într-un interviu acordat unui post de televiziune la sfîrşitul anului 2003, şeful Cabinetului de miniştri declara ferm şi cu emfază că anume sub guvernarea actuală PIB-ul ţării este în creştere al treilea an consecutiv. Evident că Guvernul se află pe valul relansării economice, însă, în opinia mai multor observatori, o parte din meritele pe care şi le asumă în mod eronat actuala putere ar aparţine celor două guverne precedente, pe care mulţi economişti le consideră cele mai eficiente, chiar şi în pofida unor erori comise şi a eşecurilor suferite. Jonglarea cu indicatori macroeconomici pentru redarea unei conjuncturi ascendente a economiei, referindu-se în special la creşterea producţiei industriale, ţinerea sub control a ratei inflaţiei (cu toate că aceasta a depăşit aproape de două ori estimările Guvernului pentru anul 2003 înregistrînd nivelul de 15,7%), menţinerea cît de cît constantă a coşului minim de consum, nu i-a permis premierului în realitate să mimeze o situaţie favorabilă ca atare. Aceste realizări pozitive riscă a fi compromise de numeroasele greşeli strategice comise de Guvernul actual, cum ar fi, de exemplu: reforma teritorial-administrativă, care a stîrnit o multitudine de reacţii adverse atît din partea forţelor de opoziţie şi a societăţii civile, cît şi a opiniei publice internaţionale în general; încercarea acestora de a “revizui rezultatele privatizării” etc. Acestea, precum şi alte iniţiative ale conducerii sînt mai degrabă nişte tentative de redistribuire a puterii şi a proprietăţii private în ansamblu. În acelaşi timp, premierul nu a dorit să-şi amintească că anume actuala conducere, prin blocarea privatizării întreprinderilor şi prin încălcarea prevederilor memorandumului cu FMI, a condus la sistarea ajutorului financiar extern acordat Republicii Moldova.
Este evident că la prima vedere se evidenţiază un fapt esenţial: continuă în ritmuri relativ înalte (dacă e să recurgem la comparaţii cu alte ţări, inclusiv cele în tranziţie) creşterea economică. Un spor de 6% a PIB-ului, în condiţii complicate (ca să nu spunem altfel), ar reprezenta o adevărată performanţă. Totuşi această creştere, ca de altfel şi cea de anul trecut, a stîrnit anumite suspiciuni reprezentanţilor FMI şi BM, singurii care dau semne că doresc să cenzureze actuala tendinţă. Totuşi datele sumare enunţate de către oficialităţi nu ne permit elaborarea unor analize ample, acestea de regulă fiind obţinute prin riguroase cercetări selective, în baza unor metodologii recunoscute la nivel internaţional, menite să corespundă realităţii de creştere şi dezvoltare economică. Oricum, cel puţin două elemente sînt evidente: continuă creşterea economică, chiar şi în condiţiile în care s-au înrăutăţit, într-o anumită măsură, proporţiile dintre sectoarele economiei reale. În fond, în economie nu se poate opera fără măsurare, iar cifrele comunicate de autorităţi devin variabile de intrare în algoritmii decizionali folosiţi de întreprinderi şi persoane individuale în general. Cifrele exprimă intenţii ale guvernanţilor, dar şi validează sau infirmă aşteptări ale celor care le recepţionează. În concluzie aceste cifre măresc sau diminuează credibilitatea politicii economice.
Trebuie de menţionat faptul că economia Moldovei, orientată preponderent spre export, este în mare măsură influenţată de evoluţiile economice internaţionale şi regionale. Majoritatea partenerilor comerciali ai Republicii Moldova au înregistrat creşteri economice semnificative pe parcursul anului economic 2003, ceea ce a influenţat cererea internă pentru produsele de provenienţă moldovenească. În acelaşi timp, este util să specificăm că PIB-ul Moldovei în anul 2003 a crescut în condiţiile diminuării cu peste 40% a volumului investiţiilor pe fundalul unei majorări cu 25% a cheltuielilor pentru consum a populaţiei. Cheltuielile pentru consum au întrecut chiar şi creşterea economică. Sporul lor a fost determinat în principal de transferurile valutare ale cetăţenilor moldoveni aflaţi la muncă peste hotare. Transferurile din străinătate au atins o valoare de aproape 300 milioane de dolari. Bineînţeles că o bună parte din transferurile private se efectuează prin canale nonbancare care nu pot fi luate uşor în calcul, dar care se estimează a fi mult mai mari decît cele pe care le oferă cifrele oficiale.
Prin urmare, creşterea economică a fost în mare măsură condiţionată de creşterea cererii private de mărfuri şi a exporturilor, Guvernul neavînd aici nici cea mai mică contribuţie. Tocmai de aceea considerăm că economia moldovenească a continuat să crească în anul 2003 nu din cauza faptului că actualii guvernanţi ar fi foarte versaţi în politici macroeconomice, ci datorită faptului că în sistemul economic începe să se acumuleze o “masă critică” a factorilor structurali necesari pentru ca faza cea mai dură a crizei economice să se încheie. Dacă acceptăm aceste condiţii, atunci trebuie spus că realizarea scenariului macroeconomic pentru 2003 este serios pusă sub semnul întrebării.
Anul 2003, pe lîngă ştiri bune, a adus şi veşti rele: creşterea indisciplinei financiare, adică a datoriilor marilor întreprinderi aflate în proprietatea statului, datorii care constituie cca 40% din veniturile bugetare. Aceste întreprinderi au acumulat arierate enorme, mai ales pentru resursele energetice consumate în procesul de producţie. Incertitudinea şi anxietatea autorităţilor vizavi de problema dezechilibrului extern şi a pericolelor ce ne ameninţă din acest sector şi anume dublarea deficitului comercial, care se estimează la 500 milioane de dolari, ne sugerează o evoluţie destul de feroce şi în anul ce vine. În acest cadru, trebuie menţionată înrăutăţirea mediului financiar internaţional, care impune mai multă precauţie faţă de tolerarea unui nivel ridicat al deficitului comercial.
Un alt moment interesant este faptul că Guvernul, pe parcursul anului 2003, nu şi-a concentrat eforturile pentru crearea condiţiilor favorabile producătorilor autohtoni, pentru mobilizarea resurselor financiare interne şi pentru atragerea investiţiilor străine în finanţarea proiectelor prioritare. În această ordine de idei este sugestiv faptul că Moldova, potrivit recentului clasament publicat de Fundaţia Americană “Heritage”, care este chemată să acorde note de evaluare ţărilor după indicele libertăţii economice, a înregistrat cel mai redus nivel al investiţiilor străine din regiune. Este de menţionat şi faptul că investiţiile străine plasate în Republica Moldova pe parcursul anului 2003 au fost ceva mai mari de 60 milioane de dolari, ceea ce reprezintă 20 de dolari pe cap de locuitor (fără a fi luată în calcul populaţia care locuieşte în Transnistria), în România, spre exemplu acestea au atins valoarea de 2,2 miliarde dolari, adică peste 100 de dolari pe cap de locuitor, pe cînd în Cehia investiţiile străine directe au constituit 9 miliarde de dolari sau circa 900 de dolari pe cap de locuitor.
Companiile occidentale nu găsesc în Moldova un teren favorabil pentru diversificarea capitalurilor, situaţie care este foarte prielnică implantării adînci a capitalului rusesc. Astfel, din totalul celor peste 700 milioane de dolari investiţi din străinătate în economia Moldovei pe parcursul ultimilor 10 ani, aproape 40% revin firmelor din Rusia în timp ce Spania, următoarea ţară în topul investitorilor străini, deţine doar 10%, fiind, de fapt, reprezentată doar de un singur investitor strategic de talie internaţională. Caracteristicile definitorii ale mediului de afaceri moldovenesc sînt subdezvoltarea instituţională şi cadrul legislativ inadecvat. O atenţie specială merită acordată incapacităţii statului de a garanta proprietatea privată şi securitatea personală a oamenilor de afaceri. Din aceste motive afluxul investiţiilor străine în Republica Moldova este extrem de redus, în schimb, exodul ilegal al capitalului din ţară a avut întotdeauna o amploare alarmantă, chiar dacă este foarte dificil de estimat volumul ieşirilor financiare. Potrivit unor surse neoficiale, volumul investiţiilor străine alocate Moldovei în ultimii cîţiva ani se estimează a fi mai mic decît valoarea traficului internaţional cu droguri care ne penetrează ţara.
Totodată nu au fost luate suficiente măsuri pentru stoparea crizei economice în sectorul agricol şi în ramura industriei prelucrătoare. Or, principalele măsuri necesare de întreprins în acest sens sînt clare: înlăturarea monopolului de stat în domeniul achiziţiilor agricole şi crearea unor burse agrare, mai ales în cadrul euroregiunilor la care participă Moldova. Alături de aceasta nu trebuie să ne preocupăm de o politică agricolă propriu-zisă, fără a avea o politică rurală adecvată, scopul strategic al căreia ar fi reducerea numărului de persoane direct angajate în agricultură prin dezvoltarea industriei rurale şi a sectorului serviciilor în mediul rural. Acumularea relativ insuficientă a veniturilor bugetare a condus la subfinanţarea necesităţilor social-economice a ţării. În legătură cu aceasta, nu este clar de ce actuala putere insistă în continuare asupra unor cheltuieli bugetare suplimentare, asumîndu-şi politici sociale exagerat de protectoare, o dată ce resursele existente nu sînt suficiente nici pentru actualele necesităţi.
În plus, noua revizuire teritorială care a fost iniţiată în 2003 şi pentru care a pledat actuala putere a stîrnit nemulţumirea organismelor internaţionale, care au acordat un suport financiar de peste 500 mii de dolari pentru reforma din 1998. În condiţiile înrăutăţirii relaţiilor cu finanţatorii externi, revizuirea organizării administrativ-teritoriale a Republicii Moldova a fost o premisă în plus pentru limitarea sau chiar blocarea finanţării din partea acestora. În context, ţinem să menţionăm că în Memorandumul cu privire la politica economică şi financiară care a fost semnat între Guvernul Republicii Moldova şi FMI au fost prevăzute măsuri de natură să amelioreze managementul finanţelor publice, dar care puteau fi realizate doar în cadrul sistemului finanţelor publice teritoriale la nivelul de centre judeţene, singurul care putea asigura transparenţa necesară în acest domeniu. Reducerea dimensiunilor geografico-economice ale unităţilor administrativ-teritoriale şi trecerea la modelul de raioane în mod inevitabil va fi însoţită de diminuarea bazei fiscale şi de sporirea dependenţei acestora, de transferurile din bugetul central. Revenirea la vechiul model va implica cheltuieli financiare mult mai mari decît cele care realmente pot fi suportate de bugetul ţării.
Corupţia, care a început să se transforme într-un fenomen excepţional pe parcursul anului 2003, într-o tradiţie cvasiculturală, socialmente acceptată, a avut consecinţe grave asupra prosperităţii şi dezvoltării economice din Republica Moldova. Majoritatea economiştilor tind să perceapă corupţia drept un factor care compromite serios creşterea şi dezvoltarea economică. Astfel, este demonstrat faptul că o corupţie mai înaltă contribuie la reducerea ratelor de creştere economică prin intermediul reducerii investiţiilor. Acelaşi argument se poate dovedi a fi perfect valabil şi pentru Moldova. O ţară atît de mică şi săracă nu prezintă interes ca piaţă de desfacere şi puţini dintre investitorii străini găsesc sol fertil pentru plasarea capitalurilor în economia Moldovei. În afară de consecinţele economice negative, corupţia induce şi efecte sociale devastatoare. Spre exemplu, în RM a fost estimat că suma totală de bani care se plăteşte anual în calitate de mită depăşeşte cu mult cheltuielile publice totale pentru ştiinţă, învăţămînt, sănătate şi cultură. Potrivit unor date neoficiale valoarea mitei dată diverselor structuri guvernamentale şi funcţionari publici de orice rang pentru anul 2003 se estimează la peste 1 miliard de lei, constituind cca 30% din veniturile bugetului de stat. Acestea, precum şi alte elemente nocive de natură să submineze sistemul economic, fac nerealistă dinamica prognozată a PIB-ului pentru 2004, de 5%. Chiar şi 4%, în circumstanţele evocate, devine o ţintă iluzorie.
Implicaţiile negative ale diferendului transnistrean s-au resimţit tot mai evident pe parcursul anului 2003. Fiind deopotrivă calificat de mai mulţi analişti drept o “gaură neagră” a economiei moldoveneşti, acest teritoriu a devenit o zonă extrem de favorabilă legalizării veniturilor ilegale, evaziunii fiscale şi vamale, precum şi altor extensiuni economice de natură criminală. O modalitate specifică de legalizare internaţională a veniturilor ilegale este pusă în funcţiune şi cu implicarea directă a băncilor din Transnistria, Rusia şi Republica Moldova. Prin intermediul băncilor comerciale din Moldova, în băncile transnistrene sînt transferate anual zeci de milioane dolari, proveniţi din ţările CSI, iar o bună parte din aceşti bani sînt utilizaţi în operaţiuni de intermediere, acestea avînd un caracter fraudulos şi reprezentînd ceea ce este numit “spălare de bani”. Pe fundalul unei iresponsabilităţi şi lipse de transparenţă în politica economică a factorilor de decizie de la Chişinău faţă de regimul de la Tiraspol, majoritatea experţilor care monitorizează conflictul transnistrean sînt de părerea că soluţionarea acestuia prin federalizarea Moldovei ar fi cea mai nefavorabilă evoluţie în perspectiva de integrare europeană. Dacă performanţele economice nu întîrziau să apară, acesta, mai devreme sau mai tîrziu, putea fi soluţionat chiar de populaţia de pe malul stîng al Nistrului, care ar fi fost atrasă de standarde mai înalte de viaţă, iar la nevoie, s-ar fi răfuit şi cu clica mafiotă de la Tiraspol.
Dacă e să credem statisticilor oficiale, în anul 2003 s-a accentuat tendinţa de stabilizare şi chiar s-au conturat direcţiile de amplificare a creşterii economice. Problema principală însă a rămas nesoluţionată — stabilizarea şi creşterea economică nu a fost resimţită de oamenii de rînd, adică de cei care duc greul restructurării şi reformelor economice. Sărăcia a atins în Republica Moldova proporţii îngrozitoare, estimîndu-se că mai bine de 75% din populaţie trăieşte din mai puţin de doi dolari pe zi şi peste 50% — din mai puţin de 1 dolar. Iar potrivit unor date oficiale, mai bine de 40% din populaţia ţării trăieşte sub limitele minimului de existenţă. Discrepanţele mari în veniturile pe locuitor, stare ilustrată de numărul mare al cetăţenilor care trăiesc sub pragul sărăciei, respectiv înrăutăţirea unor indicatori sociali şi economici pe fundalul unei administraţii publice slabe ar trebui să pună în acţiune capacitatea Guvernului pentru a recurge la o mai bună distribuire a veniturilor, care să nu distrugă coeziunea socială, mai ales că are de-a face cu o populaţie neîncrezătoare în aptitudinile actualei clase politice, dezamăgită de rezultate şi căreia i s-a promis mult în campania electorală.
Creşterea preţurilor pentru mai multe produse alimentare, inclusiv la pîine, de la sfîrşitul anului 2003 a fost urmată de un veritabil şoc social. Reacţia cetăţenilor, în timp ce contemplau afişarea noilor preţuri, a fost pur şi simplu furibundă. Evident, majorarea preţurilor este un fenomen care îl afectează pe fiecare. Dar în cazul produselor alimentare este deosebit de acut impactul creşterii preţurilor asupra celor mai sărace categorii de cetăţeni. Statistica oficială arată că cheltuielile pentru produse alimentare deţin peste 70% din bugetele gospodăriilor sărace. Iar pîinea este, după cum se ştie, unul din produsele alimentare de bază, cererea pentru care rămîne relativ constantă la variaţii semnificative ale preţului. În asemenea condiţii, este de la sine înţeles că sporirea preţurilor pentru pîine a fost echivalentă cu împingerea conştientă a celor mai sărace categorii încă mai departe sub pragul sărăciei.
Banca Naţională a Republicii Moldova pe parcursul anului 2003 a promovat o politică monetară restrictivă similară anilor trecuţi, care de altfel a avut efecte imediat benefice, în primul rînd prin întărirea “sfintei coloane” a economiei naţionale — leul moldovenesc. Totodată, politicile BNM au avut şi un efect advers, cel de inhibare a activităţii economice şi investiţionale. Din cauza ratelor mari ale dobînzilor creditele bancare au devenit inaccesibile pentru fructificarea proiectelor de investiţii, iar o bună parte a locurilor de muncă au fost închise. Pe termen scurt, o asemenea politică poate fi eficientă, deoarece primul risc pe care trebuie să-l elimine orice economie este cel al unei inflaţii ieşite de sub control. Dar pe termen lung, după realizarea unei stabilizări macroeconomice, reprimarea inflaţiei nu mai poate fi obiectivul principal al politicilor economice, acestea trebuind să se focalizeze asupra creşterii economice şi combaterii şomajului. Prin lansarea unor acte de reglementare, precum a fost introducerea unor norme de interdicţie şi limitare a liberului schimb dintre leu şi alte valute forte şi înăsprirea regimului de monitorizare a tranzacţiilor valutare, Banca Naţională a stimulat exodul capitalului din Moldova. Indiscutabil că economia şi cadrul legislativ, inclusiv mediul de afaceri, din Republica Moldova nu sînt printre cele mai atractive pentru plasarea mijloacelor financiare, dar acţiunile BNM menţionate anterior au catalizat procesul “fugii” capitalului. De ce exodul capitalului este critic pentru orice economie? Deoarece, atunci cînd “pleacă”, capitalul generează fenomene precum: şomajul ridicat, închiderea întreprinderilor incapabile să facă faţă concurenţei ca urmare a tehnologiilor depăşite, lipsa locurilor de muncă bine plătite, devalorizarea activelor de pe piaţa financiar-monetară, incapacitatea statului de a-şi onora angajamentele sociale şi a acumula venituri la buget. Acestea, precum şi alte fenomene negative care s-au produs în serie pe parcursul anului 2003, au influenţat negativ realitatea economică din Republica Moldova.
Strategia de creştere economică şi eradicare a sărăciei în actuala versiune, care a fost elaborată de Guvern la sfîrşitul lui 2003 cu suportul implicit a Băncii Mondiale, nu va putea fi realizată fără existenţa unei asistenţe financiare din exterior. Pe fundalul evoluţiilor negative din sectorul agricol în 2003, este greu de identificat care vor fi posibilităţile Moldovei de a se descurca fără ajutor financiar extern. Acordarea ajutorului de către alţi donatori de asemenea este condiţionată de existenţa unui acord cu FMI. Dacă nu va reuşi să identifice alte surse de finanţare în noul an economic, Guvernul va fi nevoit să apeleze la asistenţa BNM. Însă pe lîngă finanţarea politicilor interne este necesară şi rambursarea datoriilor externe. Reeşalonarea lor fără existenţa unui acord cu FMI va fi imposibilă. În absenţa unor credite preferenţiale externe, singura posibilitate pentru Guvern de a-şi onora obligaţiile financiare externe va fi de a utiliza rezervele valutare ale Băncii Naţionale. Epuizarea rezervelor însă ar putea lesne conduce la creşterea inflaţiei şi la declanşarea unor atacuri speculative asupra monedei naţionale. Efectul imediat ar putea fi creşterea preţurilor, devalorizarea leului şi, bineînţeles, scumpirea importurilor pentru produsele strategice. Riscurile acestea vor fi diminuate relativ de intrările de valută efectuate de muncitorii moldoveni care lucrează peste hotare, dar nu excludem scenariul cînd populaţia va sesiza pericolul unei creşteri necontrolate a preţurilor, nu va dori să se despartă atît de uşor de valuta pe care o deţine, ceea ce va condiţiona noi presiuni asupra cursurilor valutare. Datoria internă deja este foarte mare, depăşind valoarea de 200 milioane de dolari SUA, şi chiar dacă Guvernul va reuşi să-şi echilibreze poziţia financiară externă, acest lucru ar putea fi obţinut numai din contul unor dezechilibre economice interne. În dependenţă de gravitatea crizei economice, ea ar putea rezulta într-un derapaj social şi politic de masă.
Nu în ultimă instanţă trebuie să menţionăm şi evoluţiile incerte de pe pieţele financiare regionale şi internaţionale, precum şi tendinţele nefavorabile divergente dintre euro-dolar, care mai mult sau mai puţin au fost resimţite şi pe piaţa locală. Efecte negative a avut aprecierea euro faţă de dolar cu consecinţe negative asupra exporturilor care devin necompetitive. Bancherii au fost şi sînt în alertă febrilă temîndu-se de influenţele inflaţioniste ale fenomenului după ce euro a depăşit pragul critic de 1,25 dolari pe unitate. Importurile mai scumpe şi accizele în euro au contribuit la creşterea preţurilor şi la perpetuarea acestora şi pe viitor. În acest context economic internaţional în deteriorare, Moldova va avea dificultăţi sporite în a-şi continua relansarea economică. Va fi mai greu să exportăm, iar finanţarea externă a deficitelor noastre va fi mai complicată.
În ultimul raport de ţară, FMI a apreciat că, în 2004, în Republica Moldova creşterea PIB-ului va fi mai mică decît cea prevăzută la un nivel de 5%. Tendinţa este însoţită şi de alte semnale. Consumul privat şi cererea de consum nu vor reuşi să stimuleze creşterea economică. Au apărut temeri privind procesul de economisire care este hotărîtor pentru creşterea economică, dar care a fost cauzat de reducerea accelerată a dobînzilor la depozitele populaţiei de către unele bănci pînă la niveluri real negative în raport cu rata inflaţiei. S-a vădit tot mai mult înclinaţia populaţiei de a folosi mai mult numerar în loc de conturi bancare care este legată de mărimea economiei subterane şi de gradul de încredere scăzut în instituţiile bancare. Spre exemplu, ponderea tranzacţiilor în numerar în totalul tranzacţiilor este de aproximativ 22% în Moldova, comparativ cu 5% în Vestul Europei şi 3% în SUA.
Indiferent de mersul negocierilor cu FMI şi BM în anul 2004, care este şi un an preelectoral şi care probabil ne va oferi multe surprize politice şi economice, Guvernul va trebui să se ocupe sistematic de restructurare şi va trebui să explice mai bine populaţiei de ce aceasta este necesară, şi de ce timpul lucrează împotriva noastră. În general, Guvernul trebuie să fie mai transparent cu politica sa economică, iar demersul explicativ să fie mai articulat. Acesta trebuie să mizeze pe faptul că se află pe valul relansării economice. Pierderea acestui moment favorabil prin lansarea unor acţiuni nechibzuite ar complica situaţia economică în anul ce vine, care, oricum, va avea constrîngeri severe, inclusiv cea legată de nevoia de reducere a deficitului comercial şi de cont curent, de diminuare a inflaţiei. Guvernul va trebui să fie mai atent în ceea ce priveşte corectarea deficitelor externe, controlul absorbţiei interne (a consumului şi investiţiilor interne) este esenţial aici, iar politica salarială are de jucat un rol-cheie pentru menţinerea unui nivel corespunzător al concordiei sociale.