Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Fenomenul inflaţiei din Republica Moldova: cauze şi efecte
|
|
Banca Naţională a Republicii Moldova răspunde de politica monetară şi cea valutară. Statutul său defineşte ca principal obiectiv al BNM: “asigurarea stabilităţii monedei interne în vederea menţinerii stabilităţii preţurilor”. În fiecare an Guvernul stabileşte o rată obiectivă a inflaţiei, în acord cu FMI. La sfîrşitul lunii trecute Banca Naţională şi-a făcut publică politica monetar-creditară şi valutară pentru anul 2004. În baza prognozelor macroeconomice de evoluţie a economiei naţionale, programul monetar al băncii centrale a fost elaborat pornind de la premisa creşterii PIB-ului cu 5%, cu o rată medie a inflaţiei în limita de 8–10% şi un curs mediu de schimb de 15,2 lei pentru un dolar american. Autoritatea monetară întotdeauna şi-a formulat scopul său foarte elocvent — reducerea cu orice preţ a inflaţiei.
Reducerea nivelului inflaţiei de la 23,8% în 1995 pînă la 4,4% în 2002, care de altfel conţine o doză ridicată de suspiciune în viziunea unor analişti financiari, a constituit o tendinţă pozitivă în direcţia stabilizării leului moldovenesc. Însă rata anuală a inflaţiei de 15,7% care a fost înregistrată anul trecut a dat peste cap politica fulminantă a Băncii Naţionale în această direcţie. În acest context, merită să specificăm că scăderea periodică a nivelului inflaţiei a fost precedată de anumite fluctuaţii dure, uneori chiar galopante precum ne-a demonstrat practica anilor 1998–1999, unde nivelul ratei inflaţiei a variat între 18,3% şi respectiv 43,3%. Acest declin a survenit în cea mai mare parte ca urmare a crizei financiare din Rusia. Republica Moldova a fost captiva acelor distorsiuni financiare de proporţii, dat fiind faptul că aproximativ 70% din schimburile comerciale externe pe care le întreţinea îi revenea Federaţiei Ruse. Şi totuşi prognozele băncii centrale în ceea ce priveşte rata inflaţiei pentru acest an rămîn rezervate în opinia mai multor experţi ce monitorizează expectaţiile inflaţioniste, considerînd nivelul de 8–10% pentru un scenariu foarte optimist.
În cele ce urmează, voi încerca să supun atenţiei publice o serie de gînduri cu privire la persistenţa unei inflaţii ridicate şi ce se poate face pentru a o aduce spre nivelul de 10% în 2004. Monetizarea deficitului bugetar, observabilă în cele mai multe ţări aflate în tranziţie, mai ales în primii ani de transformări, a fost o modalitate a sistemului de-a răspunde la o extraordinară “încordare structurală”, expresie a ineficienţei multor întreprinderi la noile preţuri liberalizate. Pe de altă parte, arieratele şi datoriile, comportamentul în materie de preţuri al societăţilor şi întreprinderilor, un anumit regim de curs de schimb au introdus elemente structurale în dinamica inflaţiei şi au favorizat cronicizarea acesteia. Iar cronicizarea a întărit considerabil expectaţiile inflaţioniste. Acestea din urmă, desigur, pot fi puse în legătură cu lipsa de credibilitate a măsurilor de stabilizare de-a lungul anilor.
Totuşi anii 1995–2003 se caracterizează prin practicarea de către Banca Naţională a unor importante operaţiuni cvasifiscale (subvenţionarea de către banca centrală a unor activităţi economice), fie prin politica cursului de schimb, fie prin credite preferenţiale. Anul 2002 a consemnat cea mai mică rată a inflaţiei din cei 11 ani de tranziţie, 4,4%, acest rezultat fiind înlesnit de controlul administrativ al unor preţuri-cheie (inclusiv aprecierea cursului oficial de schimb, preţul energiei etc.) şi intensa monetizare a economiei. Monetizarea (care înseamnă creşterea ponderii activelor monetare în PIB) s-a datorat funcţionării pentru prima dată a unor dobînzi real pozitive, ceea ce a mărit substanţial atractivitatea depunerilor la termen în bănci. Monetizarea explică cum a fost posibil că emisiunea masivă de bază monetară (M0) şi implicit creşterea lichidităţii (M2) în economie, proces indus şi de subvenţionarea (nu prin buget) a agriculturii şi a altor sectoare, să nu conducă rapid la inflamarea inflaţiei.
În legătură cu originea monetară a inflaţiei, este de remarcat că inflaţia ridicată a persistat indiferent de dinamica Produsului Intern Brut — şi cînd a crescut, şi cînd a avut loc un declin sever al acestuia. Altfel spus, ciclul economic (al afacerilor) contează mai puţin în explicarea inflaţiei, cel puţin în aceşti 11 ani de tranziţie. În acest interval de timp emisiunea de bază monetară a BNM, adică a numerarului şi depozitelor bancare (fie în contrapartidă la creşterea de active externe nete, fie credit net suplimentar acordat băncilor comerciale), a fost considerabilă. O caracteristică a acestor ani este practicarea de către autoritatea monetară a operaţiunilor cvasifiscale, care au reprezentat o modalitate de monetizare a deficitelor din economie. Operaţiunile cvasifiscale au contribuit la mărirea emisiunii monetare şi au făcut mai dificil controlul de lichidităţi. Ele exprimă insuficienta restructurare din economia moldovenească şi preluarea de către BNM a unor finanţări care, în mod normal, ar fi trebuit să cadă în sarcina bugetului public. Iar în ultimii ani operaţiunile cvasifiscale s-au desfăşurat, cu precădere, prin achiziţionarea de către Banca Naţională a titlurilor de stat emise pentru asistarea băncilor aflate în mare dificultate.
Spre deosebire de situaţia în care operaţiunile cu titlurile de stat urmăresc influenţarea condiţiilor pe piaţa monetară (cum ar fi spre exemplu nivelul dobînzilor), la noi aceste operaţiuni au avut un caracter de finanţare indirectă a deficitului bugetar. Pentru a controla totuşi lichiditatea, Banca Naţională a fost obligată să recurgă la lansarea de certificate de depozite şi să majoreze nivelul rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale. Pentru a menţine stabilitatea monedei naţionale şi a reduce nivelul inflaţiei, anul trecut Consiliul de Administraţie al BNM a majorat nivelul rezervelor obligatorii de la 10% pînă la 12% din mărimea mijloacelor atrase de băncile comerciale. Această măsură a lipsit piaţa monetară de mijloace băneşti în mărime de peste 400 milioane de lei, care într-un fel a avut ca rezultat diminuarea presiunilor speculative asupra dolarului american. Însă acţiunea în cauză nu şi-a avut efectul scontat. Băncile comerciale nu s-au lăsat tentate să-şi redirecţioneze plasamentele în valută străină şi ca rezultat au fost silite să micşoreze volumul creditelor acordate sectorului real al economiei. Reducerea masei monetare, deci implicit a creditului, poate duce la creşteri mari ale dobînzilor — deci la deteriorarea portofoliului băncilor, din cauza costului creditului asupra economiei reale.
Mai mult decît atît, insuficienţa de lei a obligat mai degrabă unele bănci comerciale să recurgă la credite interbancare sau la vînzarea valorilor mobiliare de stat, majorînd astfel ratele dobînzii la aceste instrumente financiare pe viitor. În acelaşi timp, persistenţa ratelor înalte ale dobînzii se va solda cu efecte dăunătoare asupra echilibrului bugetar, a creditării întreprinderilor şi agenţilor economici, cît şi asupra stabilităţii economice în general. Afectată de rate înalte ale dobînzii, economia ţării va fi captiva unor intrări de capital pe termen scurt, care pot conduce la o puternică apreciere în termeni reali a leului moldovenesc atrăgînd după sine diminuarea încasărilor la export şi creşterea deficitului comercial.
Probabil că unii economişti, care monitorizează toate mişcările de pe piaţa financiară internă, ar argumenta că mărirea dobînzilor ar atrage capital străin, ceea ce automat va mări volumul de active nete străine şi ar readuce masa monetară la starea iniţială. Din păcate, realitatea din Republica Moldova ne obligă să constatăm contrariul avînd în vedere poziţia investiţională destul de precară a statului. Tipul de capital care ar putea fi atras de creşterea bruscă a dobînzilor ar fi mai degrabă de natură speculativă — gata să iasă din ţară la primul semn de alarmă. Tocmai de aceea recomandările tradiţionale de politică economică ale FMI sînt construite din perspectiva unei dezirabile evoluţii descendente a ratelor dobînzii şi nu spre creşterea acestora.
Este evident că măsurile care au fost şi sînt întreprinse de BNM au mai degrabă un efect analgetic decît unul terapeutic. O situaţie similară a fost şi în toamna anului 1998 cînd în decurs de două săptămîni Banca Naţională a majorat nivelul rezervelor obligatorii de la 8 la sută pînă la 15 la sută, care ulterior a fost diminuată treptat pe perioada anilor 2000 şi 2001. În Programul de politică monetară a Băncii Naţionale pentru anul 2004 este prevăzută reducerea treptată a nivelului rezervelor obligatorii pînă la 8 la sută, însă după toate aparenţele o asemenea diminuare va fi imposibil de realizat. Nu se ştie însă cît timp BNM va mai fi în stare să sprijine piramida financiară care tot mai intens ne ameninţă să se prăbuşească. Dar vrem totuşi să credem că evenimentele din 1998 au fost culmea tuturor relelor prin care ne-a fost dat să trecem. De aceea, Guvernul împreună cu Bancă Naţională ar trebui să găsească cele mai potrivite căi de redresare a situaţiei, fiindcă el a avut o contribuţie majoră la crearea aşteptărilor inflaţioniste şi la deprecierea monedei naţionale atît prin majorarea cheltuielilor bugetare fără o existenţă reală a surselor de acoperire, cît şi prin ratarea finanţărilor externe.
Cauzele structurale ale inflaţiei sînt legate de insuficienta restructurare a economiei. Realocarea lentă a resurselor, nivelul scăzut al investiţiilor străine directe (mai puţin de 3% din PIB, şi care într-un fel facilitează crearea unor noi locuri de muncă) au menţinut o presiune extraordinară asupra finanţelor publice şi asupra Băncii Naţionale atunci cînd aceasta din urmă nu a fost eliberată de operaţiuni cvasifiscale. Aici trebuie spus că aceste operaţiuni au fost întreprinse şi în virtutea riscului de sistem, adică nevoia de a preveni căderea întregului sistem bancar, iar în acest cadru se poate stabili o relaţie directă între inflaţie şi arierate (datorii). În alte intervenţii publice am încercat să demonstrez că arieratele reflectă incapacitatea economiei de a se ajusta rapid la şocuri, că acestea pot fi văzute ca o pseudomonedă internă temporară (temporary quasi-inside money), ca “anticorpi” la şocuri foarte puternice. Persistenţa unui nivel ridicat al arieratelor (35–40% din PIB în ultimii ani) exprimă, pe de o parte, insuficienta restructurare a economiei ( cum ar fi “foamea” multor întreprinderi după subvenţii de stat pentru a supravieţui), iar, pe de altă parte, hazardul moral, tentaţia chiar şi a celor care au profitabilitate de a se deroba de la situaţia de a plăti. Creşterea dramatică a arieratelor cumulată cu imposibilitatea plăţilor curente ar bloca sistemul economic şi ar produce o criză de proporţii.
Ca şi în alte economii în tranziţie, în Republica Moldova se poate observa o coluziune între întreprinderile de stat şi cele private în neplata obligaţiilor şi persistenţa unor acţiuni concomitente a acestor firme faţă de inflaţie. Cu alte cuvinte, lupta contra inflaţiei trebuie însoţită de un progres major în impunerea unor constrîngeri bugetare tari în economie, astfel ca întreprinderile (mai ales cele de stat) să plătească impozitele către buget. Din acest punct de vedre, ordonanţa Guvernului de anul trecut prin care s-a decis îngheţarea unor datorii de peste 500 milioane lei era sortită eşecului, deoarece aceasta nu vizează cauzele principale ale formării arieratelor. Nu este de mirare faptul că numele acestor entităţi debitoare nu au fost făcute publice, aşa după cum nici amănuntele îngheţării datoriilor nu au fost publicate, dar este uşor de presupus care vor fi întreprinderile beneficiare de bunăvoinţa guvernamentală. Indiscutabil că hotărîrea în cauză ar putea fi o soluţie extrem de favorabilă pentru unele persoane sus-puse din Guvern sau Parlament care ar putea sta în spatele acestor întreprinderi, făcîndu-şi legea după bunul lor plac. Cînd legea se transformă în afaceri nu mai este ce trebuie să fie, iar în politică rolul imens jucat de bani subminează procesul deciziei.
Fără o disciplină financiară mai bună, scăderea drastică a inflaţiei nu numai că este dificil de realizat, dar ar putea cauza dificultăţi sistemului bancar şi multor întreprinderi care s-ar confrunta cu un blocaj financiar sporit. Riscurile aplicării unui program de îngheţare a datoriilor sînt foarte mari. Acestea ar putea veni din trei direcţii. Prima se referă la faptul că o astfel de măsură induce în economie ideea unui tratament fiscal nociv. Marii datornici, cu capital de stat, ar putea crede că, mai devreme sau mai tîrziu, vor mai putea beneficia de astfel de pomeni fiscale. Ei ar putea fi încurajaţi să nu-şi plătească datoriile către buget mergînd pe un raţionament simplu: statul ne va mai ierta încă o dată. Cu certitudine că un astfel de raţionament nu îşi vor putea permite micii contribuabili. Ei ştiu că fiscul nu este nici pe departe la fel de îngăduitor cu datoriile pe care le au la buget. Iar controalele fiscale taie în carne vie atunci cînd vine vorba de datoriile la buget ale micilor întreprinderi. Şi atunci avem de a face cu al doilea risc major: o astfel de măsură este eminamente împotriva principiului concurenţei. Este vorba, evident, despre un tratament discriminatoriu între cei care au parte de facilităţi şi cei care nu beneficiază de acestea.
În fine, dacă îngheţarea datoriilor istorice nu va fi concomitentă cu plata datoriilor la zi, economia moldovenească va ajunge peste un an sau doi în pragul dezastrului. Blocajul financiar va fi atît de mare încît va exista riscul să sufoce bugetul de stat, cît şi economia privată. Această “bombă” a datoriilor la scară naţională ar putea exploda cîndva, generînd un colaps financiar major. Efectele unei astfel de explozii ne vor găsi oricum şi oricît ne-am “ascunde” noi în spatele unui buget relativ echilibrat. În actuala conjunctură este necesar să se chibzuiască toate implicaţiile unor asemenea măsuri economice, pentru a nu se risca pretinsele “cîştiguri” realizate de către actualul Guvern în schimbul unui vremelnic balon de oxigen.
În domeniul menţinerii unui nivel stabil al indicelui general al preţurilor întregul arsenal de instrumente şi mijloace la care a apelat, în primul rînd Banca Naţională a Republicii Moldova şi apoi guvernele ce s-au succedat, au avut ca scop principal combaterea şi ţinerea sub control a inflaţiei. Nivelul ratei inflaţiei pe perioada anilor 2000–2002 a înregistrat cele mai mici valori. Astfel în 2000 acesta a fost de 18,4%, în 2001 — 6,3%, iar în 2002 — de numai 4,4% (!) fiind în acelaşi timp cel mai redus nivel din spaţiul postsovietic. Totodată, este interesant faptul că masa monetară aflată în circulaţie a crescut în 2002 cu 36%(!) constituind 6511 mii lei, comparativ cu 4787 mii lei în 2001, iar PIB-ul a crescut doar cu 6,3%. În consecinţă se creează un paradox inexorabil: este inexplicabil faptul cum de s-a ajuns la un nivel al ratei inflaţiei atît de mic cînd creşterea economică a constituit ceva mai mult de 6% pe cînd masa monetară a crescut cu peste 30% (!). Creşterea masei monetare a întrecut chiar şi creşterea preţurilor, care la mărfurile de consum au crescut în mediu cu 5,2% pe lună, pe cînd masa monetară — cu 7,8% pe lună.
În această direcţie s-au vădit, astfel, limitele politicii monetare în influenţarea economiei reale. Politica consecvent restrictivă a Băncii Naţionale a dobîndit, prin urmare, un succes parţial, şi anume a reuşit să evite declanşarea unui proces hiperinflaţionist ce ne ameninţa. Însă, în acest context nu se poate evita următoare întrebare: cum a fost totuşi posibil ca inflaţia să scadă la un nivel de o singură cifră (sub 10%) în 2001–2002, în care nu se observă o restructurare de adîncime. Un prim răspuns e legat de durabilitatea nivelului scăzut al inflaţiei, care este îndoielnică în multe situaţii. În al doilea rînd, explicaţia e dată de efectul inflaţiei asupra stocului de plăţi restante (volumul datoriilor) în termeni reali. Anume aceasta a determinat sistarea unor plăţi esenţiale ca salariile pe parcursul anilor 1996–1998. Totodată, restanţele la plata salariilor pentru angajaţii din sfara bugetară pentru anul 2003 sînt estimate la cca 200 milioane de lei, iar rambursarea datoriilor unor furnizori indispensabili, care nu acceptă amînări, de pildă Rusiei pentru livrarea de gaze naturale, fac ca nivelul inflaţiei să exercite presiuni exorbitante asupra activităţii economice. În al treilea rînd, sînt de menţionat circumstanţele precum barterizarea extinsă a comerţului intern şi şomajul foarte ridicat (aproximativ 20%) care sugerează o restructurare sălbatică, dar şi posibilitatea unor explozii sociale şi, de ce nu, revenirea la o inflaţie mai mare. În Bulgaria unde s-a introdus un consiliu monetar (consiliul monetar fixează valoarea monedei naţionale raportate la o monedă de rezervă, iar raza de acţiune a politicii monetare devine nulă; dinamica ofertei monetare depinde numai de intrările şi ieşirile de rezerve internaţionale ale Băncii Centrale (majoritatea ţărilor care au traversat crizele financiare din deceniul trecut ca Argentina, Estonia, Lituania, Mexic, Indonezia etc., au avut un sistem de curs valutar de schimb fix care au generat criză financiară) şi în Albania, inflaţia scăzută s-a obţinut după mari crize financiare, care au afectat economiile populaţiei, generînd în acelaşi timp datorii publice enorme (caz relevant şi pentru Republica Moldova).
Aceasta demonstrează faptul că liberalizarea şi stabilizarea factorului macroeconomic nu generează ea singură bazele instituţionale şi macroeconomice necesare dinamismului economic. Mai mult, încălcînd independenţa Băncii Centrale, Guvernul a scos de mai multe ori “castanele din foc” cu mîna acesteia (obligînd-o să acopere găurile financiare ale statului din contul rezervelor sale valutare sau de finanţare a deficitului bugetar), afectîndu-i astfel credibilitatea. Un alt exemplu în acest sens îl constituie menţinerea cvasipermanentă şi artificială a raportului leu/dolar la un nivel scăzut, deşi acesta, ca şi deficitul balanţei comerciale care în 2003 a înregistrat o valoare de peste 600 milioane de dolari, demonstrează clar că economia Moldovei suferă de “boli ascunse”. Întărirea artificială a monedei naţionale şi blocarea tendinţelor de liberalizare a cursului de schimb au adus deficienţe importante economiei prin ieftinirea importurilor şi scumpirea exporturilor.
Spre exemplu, în medie pentru anul 2003 cursul real al leului moldovenesc faţă de rubla rusească (nivelul preţurilor din Republica Moldova comparativ cu cele din Rusia) a fost aproape de 23% mai mare, comparativ cu cel înregistrat înaintea crizei financiare. Iar faţă de conjunctura economică din Belarus şi Ucraina, nivelul preţurilor s-a majorat cu mai mult de 17%. Dacă am recurge la o comparaţie cu anul 1998, apoi diferenţa dintre preţuri este şi mai mare: comparativ cu situaţia economică din Rusia, preţurile în Moldova au crescut cu peste 30%, comparativ cu Belarus — cu peste 40% etc. O asemenea dinamică a preţurilor a fost generată de disonanţele dintre cursul de schimb real al monedei naţionale şi nivelul inflaţiei. Spre exemplu, nivelul mediu al preţurilor (calculat în baza deflatorului) în 1998 comparativ cu anul 1997 a crescut cu peste 40%, iar cursul de schimb al dolarului american faţă de leul moldovenesc doar cu 3%. Este evident faptul că cursul de schimb între 1998–1999 a cunoscut o creştere mult mai mare comparativ cu nivelul preţurilor, respectiv o atare situaţie este înregistrată şi în perioada anilor 2000–2001. Ca rezultat, nivelul mediu al preţurilor în 2001 în comparaţie cu 1999 a crescut cu 43%, iar cursul de schimb numai cu 23%.
S-ar putea ca pe parcursul anului 2004 nivelul ratei inflaţiei să ia turaţii de amploare. Acesta, după toate aparenţele, va fi influenţat atît de creşterea preţurilor la importul agenţilor energetici, cît şi furnizarea acestora întreprinderilor şi sectorului locativ la preţuri mult mai mari. Un alt flagel care ar putea conduce la perpetuarea fenomenului inflaţionist este acordarea de credite agenţiilor economici în condiţii preferenţiale de către băncile comerciale care în cele din urmă se dovedesc neperformante. Astfel, deşi portofoliul de credite neperformante al băncilor comerciale s-a redus, sistemul bancar rămîne fragil şi puternic segmentat. Tulburările haotice din sistemul financiar au întreţinut aşteptările inflaţioniste ale populaţiei. Deşi Republica Moldova a evitat intrarea în incapacitate de plată, iar rezervele sale valutare, potrivit comunicatelor de presă ale BNM, au crescut pînă la 310 milioane de dolari, rating-ul de ţară rămîne scăzut, ceea ce menţine un cost foarte ridicat pentru a recurge la noi împrumuturi de pe piaţa de capital internaţională.
În consecinţă, programul antiinflaţie nu se poate rezuma pur şi simplu la reducerea emisiunii de bani (M0) a BNM. El trebuie să se bizuie pe un pachet de măsuri în domeniile: monetar-valutar, finanţe publice, impunerea disciplinei financiare, politica veniturilor, supravegherea sistemului finaciar-bancar, legislaţia antimonopol şi politica concurenţei.