Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Paradoxul de la Maastricht — lecţii pentru Moldova?
|
|
Uniunea Monetară Europeană, reprezentată de ţările care au adoptat moneda unică europeană — euro, sînt polarizate astăzi vizavi de respectarea criteriilor de la Maastricht. În mod concret, Franţa şi Germania, ale căror deficite bugetare depăşesc vădit 3% din PIB al acestora, poartă o polemică dură cu guvernatorul Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet (pînă recent — guvernator al Băncii Franţei) şi cu celelalte ţări membre privind flexibilitatea interpretării acestei cerinţe. “Dreptatea” lor rezidă în faptul că pentru a se încadra în limita existentă, atît Franţa, cît şi Germania ar fi impuse să adopte politici fiscale austere: de majorare a impozitelor sau de micşorare a cheltuielilor publice. Asemenea politici, opinează oficialii din aceste state, sînt contraproductive creşterii economice şi în consecinţă vor duce la un nivel al veniturilor la buget şi mai scăzut decît cel înregistrat în prezent, plasînd statele respective într-un cerc vicios ireparabil: impozite mari — ritmuri lente de creştere economică; ritmuri lente de creştere economică — venituri scăzute la buget; venituri scăzute la buget — deficit în excesul celor 3% cu pricina; deficit excedent… — impozite mari?
Pe de altă parte, dacă li s-ar permite încălcarea în continuare a plafoanelor, reducerea impozitelor ar revigora economia, care ar începe să contribuie cu venituri la formarea bugetului şi ar permite echilibrarea deficitului bugetar pe termen mediu sau lung. Problema e că ţările care se confruntă în prezent cu dificultăţi enorme în respectarea criteriilor unice sînt exact acelea care au susţinut în trecut ideea plafonării deficitelor pentru a se proteja împotriva efectelor negative asupra stabilităţii din partea ţărilor cu regimuri economice mai vulnerabile — Spania, Portugalia şi Grecia. Cele din urmă sînt în mod ironic printre puţinele state-membre ale UE care se bucură în prezent de creştere economică şi nu au probleme cu bugetul.
Problema respectivă poate fi asemănată cu tabuizarea deficitului bugetar al Moldovei de către organizaţiile financiare internaţionale, “coautoare” la elaborarea politicilor economice, inclusiv fiscale în Moldova. E adevărat, pentru o ţară cu experienţa crizei valutare din 1998 şi hiperinflaţia din zorile independenţei moldave, tema bugetului e de o sensibilitate deosebită. Pericolul e că deficitul bugetului se asociază pentru unii demnitari cu un soi de sac cu gaură — cît n-ai trage din gaură, ai impresia că din urmă mai vine ceva. Din păcate, dacă devii dependent de “doze regulate de deficit”, mai devreme sau mai tîrziu această “boală cronică” se va transforma în insolvabilitate. Nu e cazul nostru. Deficitul bugetar în Republica Moldova e în stare să stîrnească invidia Germaniei şi a Franţei. Întrebarea legitimă pentru moldoveni este următoarea: este oare util Moldovei un deficit atît de mic?
Tab. 1.1. Evoluţia deficitului bugetar în Moldova în ultimii 5 ani
1998 1999 2000 2001 2002
PIB (mil. lei) 9122.1 12321.6 16019.6 19051.5 22040.0
Deficit -305.2 -395.0 -166.4 -1 -109.7
% din PIB 3.3 3.2 1.0 0.01 0.5
Pentru a răspunde la această întrebare e necesar să revedem politicile fiscale prin prisma austerităţii lor. Pe scurt, politicile fiscale se rezumă la manevrarea ratei impozitelor şi la administrarea cheltuielilor publice. O rată a impozitelor mai mică stimulează economia (în Moldova un efect pozitiv secundar ar fi şi “legalizarea” activităţilor economice, din moment ce pentru acea parte a afacerilor care se derulează în economia subterană asemenea măsură ar amplifica preferinţa pentru afaceri normale, faţă de riscurile ilegalităţii); cheltuielile publice duc la creşterea cererii agregate şi, în consecinţă, la creşterea producţiei. Prin urmare, este oare politica fiscală austeră un lux pe care doar ţările cu o creştere economică accelerată şi-l pot permite?
Totuşi există cauze de ce Moldovei îi este “prescrisă” austeritatea fiscală. Nu chiar atît de demult, în 1998, Moldova a trecut printr-o criză financiară care a amînat perspectivele relansării economice pentru cîţiva ani. Chiar înainte de a fi loviţi de criza din Rusia, care a molipsit majoritatea absolută a statelor care se aflau în relaţii comerciale strînse cu Federaţia Rusă, în Moldova au început să se manifeste primele semnale ale crizei. Anume, investitorii străini au început să-şi lichideze portofoliile de titluri de valoare emise de Guvernul Republicii Moldova şi să repatrieze investiţiile, exercitînd presiune atît asupra ratelor dobînzii, cît şi asupra cursului valutar. În acel moment piramida financiară construită din titluri de valoare emise în cantităţi tot mai mari pentru a putea achita dobînda pe datoriile formate anterior a început să se dărîme, scoţînd la iveală fragilitatea sistemului financiar moldovenesc. Datorită efortului BNM de a evita default-ul intern, procurînd o cantitate esenţială de titluri de valoare de stat, sistemul bancar a fost saturat cu lei, evitîndu-se transformarea crizei financiare în criză bancară. O lecţie pe care a învăţat-o Moldova din acest periplu e că piramida financiară e o “jucărie” extrem de periculoasă.
Din 1998 încoace emisiile de titluri de valoare s-au efectuat în cantităţi aproximativ egale cu cantitatea titlurilor scadente, fiind admisă doar o creştere marginală netă în volumul titlurilor de valoare de stat aflate în circulaţie. Ca rezultat, plăţile de dobîndă se efectuează din veniturile la buget, iar creşterea deficitului bugetar este evitată pentru a nu nimeri pentru a doua oară în cursa piramidelor financiare. Astfel, pentru Moldova politica fiscală austeră este mai degrabă o constrîngere dată de vulnerabilitatea unui stat cu datorie publică peste măsură de mare şi nu un lux cum s-ar părea la prima vedere.
Totuşi, ar putea insista unii, în conformitate cu politica economică se presupune că reducerea poverii fiscale nu va diminua în mod necesar veniturile la buget. Nivelul scăzut al impozitelor ar stimula creşterea economică, lărgind în acest mod baza fiscală. Temerea e că acest efect s-ar putea produce prea tîrziu, în timp ce bugetul format în bază anuală ar avea de suferit din start, ceea ce în condiţiile unei datorii publice mult prea mari este un lucru nedorit. Aşa că trebuie să dăm şi în acest caz dreptate instituţiilor financiare internaţionale şi să ne rezervăm dreptul de a apela la această pîrghie economică într-un viitor (sperăm apropiat), cînd mărimea datoriei publice nu va fi un impediment de nedepăşit.
Dar chiar şi în situaţia actuală se poate face arbitraj între achitarea datoriei externe din contul acumulării datoriei interne. Republica Moldova de o bucată de vreme se tot află în pragul default-ului, evitîndu-l de fiecare dată cu ingeniozitate, dar nedepărtîndu-se de el suficient de departe pentru a nu se afla în afara pericolului. Această politică “costă” ţara un rating creditar care ar putea fi mai favorabil şi un flux de investiţii atît de necesar stimulării creşterii economice. Aşadar, Guvernul ar putea să emită mai multă datorie internă, să o convertească în valută şi să diminueze din acest cont datoria externă. Anul 2003 a fost extrem de favorabil unei strategii de acest fel. Leul puternic a favorizat achitarea datoriei externe, care s-ar fi produs la rate de schimb favorabile Ministerului Finanţelor, iar excesul de lichiditate, care se observă periodic în sistemul bancar, ar fi permis implementarea unei asemenea strategii fără a provoca majorarea ratelor dobînzii. Bunul-simţ demonstrează că ar fi mult mai logic să procedezi astfel decît să termini anul cu un surplus bugetar şi să continui să fii expus pericolului incapacităţii de plată.