Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Liberalizarea fluxurilor de capital
|
|
Liberalizarea fluxurilor de capital a fost de la origini o temă controversată a politicii valutare a Moldovei. Restricţiile asupra refluxurilor de capital impuse cetăţenilor moldoveni îşi au originea în eforturile de la începuturile independenţei de a menţine un curs stabil al monedei naţionale. În acea perioadă caracterizată prin hiperinflaţie exorbitantă impunerea unor reglementări de către Banca Centrală asupra refluxului de valută din ţară era un lucru legitimat.
Mai tîrziu, în perioada de după criza valutară regională care în Moldova a culminat prin flotarea leului, liberalizarea fluxurilor de capital a devenit o temă incomodă, păstrîndu-şi practic pînă în prezent statutul de tabu. Merită de remarcat că experienţa Moldovei nu e cîtuşi de puţin excepţională pentru spaţiul ex-sovietic, majoritatea ţărilor din regiune avînd regimuri valutare mai mult sau mai puţin restricţionate. Cu Turkmenistan şi Belarus la un capăt al spectrului şi Armenia şi Ţările Baltice la celălalt, Moldova tinde să fie clasificată printre ţările cu regimuri valutare relativ deschise. Într-adevăr, restricţiile existente sînt oarecum asimetrice referindu-se în mare parte la cetăţenii Republicii Moldova, în timp ce nerezidenţii dispun de dreptul de a-şi deplasa liber capitalul peste hotarele ţării.
Această “asimetrie” în drepturi avea drept obiectiv crearea unui climat favorabil investiţiilor străine. Într-adevăr, nerezidenţii pot efectua fără obstacole investiţii directe şi de portofoliu şi pot credita agenţii economici autohtoni. La fel, nerezidenţilor le este garantat dreptul de a-şi repatria necondiţionat investiţiile la propria discreţie. Unicele posibile “obiecţii” ale nerezidenţilor ar fi obligativitatea formării capitalului social în lei moldoveneşti (ceea ce timp de mai mulţi ani ţine la distanţă băncile străine) şi, eventual, limitarea participării la licitaţiile de emisie a bonurilor de tezaur la mai puţin de o treime din valoare emisă. Ultimul obstacol este mai degrabă nominal din moment ce din 1998 cota nerezidenţilor în portofoliul deţinătorilor de titluri de stat e aproape nulă. Obligativitatea înregistrării angajamentelor externe este adesea invocată în calitate de restricţie asupra influxului de capital, dar trebuie să admitem că aceasta poartă un caracter mai degrabă statistic şi se referă în mod explicit la obligativitatea rezidentului debitor de a înregistra în termene prescrise creditul şi nu la cea a nerezidentului.
Reflectînd asupra acestei situaţii, descoperim că această formă de restricţionare a fluxului de valută este în mare parte ineficientă. Ţările care în trecut au fost caracterizate (sau sînt caracterizate în prezent) prin regimuri valutare închise au urmat astfel de politici economice din motive distincte.
Cel mai răspîndit motiv de a limita libera circulaţie a capitalului peste frontiere a fost protejarea pieţei valutar-financiare împotriva şocurilor valutare externe. În acest sens, un şir de ţări (printre care cel mai elocvent exemplu e Chile) au descurajat într-un fel sau altul investiţiile de portofoliu şi creditele pe termen scurt. Chile, în particular, a impus în trecut plasarea unui depozit de o pătrime din valoare investiţiei la banca centrală pentru termenul de un an. Raţionamentul acestor state este că investiţiile pe termen scurt sînt primele care părăsesc ţara la cel mai mic semnal de alarmă, cauzînd efecte devastatoare asupra pieţei valutar-financiare. Alte ţări au limitat accesul capitalului străin la unele ramuri industriale strategice pentru ţară. Venezuela şi Turcia sînt cele mai elocvente exemple în acest sens.
Moldova se diferenţiază radical de ambele grupuri. Piaţa financiară incipientă este o protecţie în sine contra şocurilor valutare. La fel, orice investiţie, indiferent de ramura economiei naţionale, este binevenită. În această situaţie, ţinta restricţiilor valutare o constituie cetăţenii moldoveni care pot să-şi investească economiile în exclusivitate în limitele republicii. Persoanele fizice pot plasa depozite în lei şi în valută la băncile comerciale din Moldova, iar agenţii economici pot efectua investiţii doar în lei moldoveneşti. Accesul la piaţa valutară al ultimilor se limitează la satisfacerea cererii de valută pentru acoperirea tranzacţiilor de import, vînzarea fiind liberă. O altă restricţie, oarecum tangentă cu contul de capital, este obligativitatea repatrierii veniturilor din tranzacţiile de export. Generalizînd se poate conclude că unica destinaţie a capitalului autohton este Moldova.
Această situaţie are o serie de minusuri notabile, care în fond se reduc la următoarele:
- liberalizarea asimetrică a contului de capital nu protejează piaţa valutar-financiară a ţării împotriva şocurilor externe;
- interzicerea accesului la pieţele financiare externe limitează dreptul de alegere al investitorului autohton şi reduce capacitatea de acumulare a valorii la scară locală;
- imposibilitatea efectuării depunerilor în străinătate diminuează competiţia băncilor comerciale locale cu cele din străinătate şi conduce la crearea coaliţiilor care în ultimă instanţă rezultă în margini bancare şi comisioane substanţiale;
- distorsionarea ratei de schimb prin accesul asimetric al participanţilor la piaţa valutară;
- existenţa restricţiilor conduce la dezvoltarea pieţei negre a serviciilor de acest gen şi stimulează ingeniozitatea unora de a ocoli litera legii, în timp ce cei cinstiţi sînt defavorizaţi;
- povara birocratică impusă de necesitatea de menţinere a unor sisteme costisitoare de urmărire a tranzacţiilor cu nerezidenţii care în ultimă instanţă scad din eficienţa băncilor şi impun costuri suplimentare agenţilor economici;
- în final, restricţiile existente contrazic spiritul integrării europene a Moldovei, urmînd a fi abolite mai devreme sau mai tîrziu.
Trebuie să recunoaştem, Banca Naţională a iniţiat de curînd un şir de modificări la actele normative existente avînd ca obiectiv, dacă nu liberalizarea totală a pieţei valutare, cel puţin raţionalizarea mecanismului existent. Se evită schimbări radicale ale reglementărilor existente, menţinîndu-se în acelaşi timp cursul în direcţia liberalizării. Totuşi, în opinia mea, liberalizarea se poate efectua la scară largă. Interconectivitatea proceselor economice scade din eficienţa liberalizării parţiale şi necesită impunerea unor noi cerinţe. Mai mult ca atît, liberalizarea parţială creează condiţii pentru utilizarea canalelor deschise în calitate de vehicol pentru evitarea restricţiilor rămase. Liberalizarea totală ar permite evitarea acestor handicapuri. De menţionat că efectele unei liberalizări la scară mare nu s-ar face simţite imediat, deoarece tranzacţiile economice în mod normal sînt legate de termene de scadenţă rigide.
Situaţia curentă pe piaţa valutară prezintă o oportunitate perfectă pentru implementarea unei asemenea politici. Mai devreme sau mai tîrziu, în procesul integrării europene, liberalizarea fluxurilor de capital va deveni oricum o imperativitate pentru Moldova. Neforţată de factori externi, cum de obicei e cazul, Moldova ar putea utiliza această şansă de a reintra în orbita capitalului global de pe care am derapat atîta vreme.