Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Ocuparea braţelor de muncă: o problemă-cheie
|
|
Una dintre problemele controversate, pe larg discutate în prezent, o constituie creşterea economică: sursele, calitatea, ritmurile şi stabilitatea ei. În această polemică s-au angajat politicieni, economişti şi jurnalişti. Se examinează problemele legate de export-import, transferurile băneşti ale cetăţenilor moldoveni aflaţi la munci peste hotare etc.
Aceasta însă eclipsează o problemă-cheie: ocuparea braţelor de muncă.
Problema utilizării resurselor de muncă rămîne acută şi necesită o soluţionare urgentă.
Schimbările economice, modificarea structurii proprietăţii care s-au produs în ultimul timp au dus la transformări în domeniul relaţiilor de muncă şi în cel al ocupării braţelor de muncă. În prima etapă a reformelor economice, piaţa muncii din Moldova a răspuns la scăderea bruscă a producţiei nu prin creşterea disponibilizării celor ocupaţii, ci prin reducerea salariului. Astfel, în 1996 în raport cu 1990, volumul PIB-ului a scăzut cu 63%, cuantumul salariului cu 80%, iar numărul celor ocupaţi în cîmpul muncii doar cu 20%. Tot atunci s-a format şi un impunător sector subteran în care înflorea şi ocuparea ilegală a braţelor de muncă, exprimată prin lipsa perfectării juridice a relaţiilor dintre angajat şi angajator.
Faptul că pe parcursul ultimilor ani creşterea economică în Moldova nu a constituit decît 6–7% anual nu a ameliorat în mod semnificativ situaţia pe piaţa muncii. Din păcate, afirmaţiile că creşterea economică va elimina toate deformările sociale nu este altceva decît o iluzie la care trebuie să renunţăm.
Creşterea substanţială a volumelor de producţie nu numai că nu a dus la sporirea cererii pentru braţele de muncă, ci numărul celor ocupaţi în economie a scăzut chiar puţin, în timp ce numărul şomerilor a crescut.
Într-o anumită măsură, acest fenomen se poate explica prin “insuficienţa ocupării forţei de muncă”: cei care lucrează cu normă parţială şi care se află în şomaj tehnic (5–6% din numărul total al populaţiei ocupate) şi, atragem în mod special atenţia asupra acestui fapt, prin utilizarea ineficientă a braţelor de muncă: situaţia în care funcţiile şi salariile se împart între lucrători.
Sectorul neoficial pe piaţa muncii este departe de a fi dispărut, el s-a adaptat pur şi simplu la noile realităţii: acum se încheie contracte, dar acestea au adeseori un caracter convenţional, formal. Cît priveşte relaţiile reale, ele se bazează pe principiul “după cum vom cădea la învoială”.
Astfel de forme marginale de relaţii pe piaţa muncii au căpătat un caracter destul de stabil. La drept vorbind, nu avem nici un motiv să considerăm că în viitorul apropiat ele vor fi eliminate definitiv.
Credem că acesta este preţul plătit de piaţa noastră a muncii timp de un deceniu de reforme nu prea clare.
Mai există o iluzie: aceea că totul depinde de investiţii: dacă se vor investi mijloace în economie, totul se va rezolva, creşterea va deveni stabilă, relaţiile economice se vor înviora şi o dată cu ele va veni belşugul.
Bineînţeles, avem nevoie de investiţii: braţele de muncă urmează capitalul de producţie. Moldova este în ultimii ani o confirmare elocventă a acestui fapt. Aproape fiecare a treia familie îşi are propriul “reprezentant” în străinătate. În 2003 circa 280 de mii de concetăţeni de-ai noştri îşi cîştigau viaţa în ţări străine (datele anchetei bugetelor gospodăriilor casnice). Treptat, lucru firesc, are loc o reevaluare mentală: nu “a trăi pentru a munci”, ci “a munci pentru a trăi”.
Aici apare întrebarea: este gata piaţa muncii pentru afluxul de investiţii? Din păcate, nu există un răspuns univoc la aceasta întrebare. Actualmente ne confruntăm cu un nou fenomen: şomajul stabil coexistă cu deficitul de braţe de muncă. Spre exemplu, avem un exces de manageri şi de jurişti şi ducem lipsă de lăcătuşi şi de strungari. Avem nevoie nu pur şi simplu de lucrători, ci de lucrători de anumite profesii, de o anumită calificaţie şi cu anumite deprinderi. Însă piaţa de astăzi rămîne adeseori în urma cerinţelor economiei.
Pronosticurile demografice sînt şi ele puţin îmbucurătoare. Se pare că 2003 a fost ultimul an al creşterii populaţiei de o vîrstă aptă de muncă, pe viitor numărul absolut al oamenilor apţi de muncă se va reduce. În 2010, sporirea resurselor de muncă va constitui mai puţin de 9 mii de oameni, iar în 2015 se aşteaptă o sporire negativă de minimum 20 de mii de oameni (Calculele sînt foarte aproximative, deoarece ultimul recensămînt al populaţiei a fost efectuat în 1989). Să adăugăm la acestea pierderea lucrătorilor din cauza unui şomaj îndelungat: pierderea calificaţiei survine în medie după un an de şomaj silit şi de căutări zadarnice ale unui loc de muncă (astăzi în republică durata medie a şomajului este de 23 de luni). În plus, ducem o lipsă acută de oameni care pot să lucreze calitativ. Cauza este evidentă: nici angajatorii, nici angajaţii nu sînt, de cele mai multe ori, pregătiţi pentru relaţii de piaţă, în adevăratul înţeles al cuvîntului.
Concluzia este evidentă: piaţa muncii nu este pregătită pentru investiţii, mai mult decît atît, într-o anumită măsură, aceasta este o frînă în calea activizării proceselor investiţionale. Dacă piaţa nu este pregătită pentru investiţii, acestea pot să nu fie făcute sau nu vor da rezultatul scontat.
Ce poate şi ce trebuie să facă statul în aceste condiţii extrem de complicate? În primul rînd, să elaboreze un program complex de acţiuni în sfera socială şi de muncă — concepţia pieţei muncii şi acţiunile privind realizarea ei. Cu alte cuvinte, să creeze în Moldova o piaţă a muncii eficientă şi civilizată în stare să-l asigure în mod operativ pe angajator cu braţe de muncă avînd calificaţia necesară, iar pe lucrător, cu un loc de muncă şi cu un salariu echitabil.
O dată cu soluţionarea problemei ocupării forţei de muncă, va fi soluţionată şi problema creşterii economice durabile şi reducerii sărăciei.