Monitoring→Economie→Comentarii

---

Motto: “Impozitarea este mai mult decât jumulirea unei gîşte. Adică este arta de a obţine cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de ţipete”.
Robert Dole

Ce efecte va avea reducerea impozitelor

De la bun început ar fi bine să ne amintim de aprigele controverse purtate, cu numai cîteva luni în urmă, în jurul “revoluţiei fiscale” a impozitului unic (flat tax)^[1]. Întreaga dezbatere publică devine astfel acaparată de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresivă sau cel al ratei unice de impozitare?

Păstrînd această ordine de idei, este elocvent să relatăm că Parlamentul a operat recent, în lectură definitivă, modificări şi completări la mai multe acte legislative ce vizează politica fiscal-bugetară a Guvernului pentru anul 2005. În particular, acestea prevăd reducerea cotei impozitului pe venitul persoanelor juridice cu două puncte procentuale, de la 20% în anul 2004 până la 18%. De asemenea, se preconizează majorarea scutirilor anuale pentru persoanele fizice, de la 3 600 lei în 2004 pînă la 3960 lei — în 2005, precum şi reducerea cotelor impozitului pe venitul persoanelor fizice de la 10%, 15% şi 22% — în anul 2004 la, respectiv, 9%, 14% şi 20% — în anul 2005. Pierderile de venituri la buget în urma modificării condiţiilor de impozitare a veniturilor persoanelor juridice şi juridice sunt estimate de către Ministerul Finanţelor la peste 200 milioane lei.

În aparenţă pare a fi clar că statul slăbeşte pentru anul viitor fiscalitatea. Măsurile nu reuşesc însă să reformeze sistemul de impozitare, iar efectele ce vor fi transmise în economie rămîn incerte. Strategia unui guvern care relaxează fiscalitatea poate fi recunoscută în eficienţa măsurilor punctuale întreprinse. În funcţie de categoria impozitului ce a fost redus şi cu cît a scăzut o anumită povară fiscală, statul lasă de înţeles ce a vrut de fapt să obţină. Promisiunile oficialilor moldoveni punctează cu insistenţă creşterea locurilor de muncă şi majorarea salariilor. Însă măsurile fiscale anunţate pentru anul viitor arată cu totul altceva. Contribuţiile sociale vor scădea de la 29% la 28% din fondul de salariu, dar în schimb au fost adăugate 2% pentru asigurările obligatorii de sănătate în timp ce ideea reformării sistemului de impunere a veniturilor prin introducerea unei cote unice a fost abandonată.

Mai mulţi oameni de afaceri înclină să spună că fără o reducere în continuare a impozitelor pe forţa de muncă, măsurile de anul viitor nu îi vor stimula să crească numărul de angajaţi sau să acorde salarii mai mari. Cei cîţiva zeci de lei ce vor rămîne plus la salariu, în funcţie de venit, nu vor determina nici explozia consumului, care la rîndul său ar putea facilita creşterea productivităţii. Mai avantajate de fiscalitatea anului viitor vor fi firmele cu angajaţi puţini, care realizează profit şi investesc în retehnologizare. Reinvestirea va fi stimulată totuşi mai mult prin constrîngere, în condiţiile în care impozitul pe profit va scădea de la 20% la 18%, concomitent cu majorarea impozitului pe dividende cu 2%. Un impozit de numai 18% poate fi considerat şi un “punct de atracţie” pentru investitorii străini. Dacă aceasta a fost parte din strategia Guvernului, “ispita” lansată păleşte în faţa celor oferite de alte ţări din regiune care au coborît impozitul pe profit pînă la 15%, iar problemele legate de ambiguitatea legislaţiei, de birocraţie sau de aplicarea discriminatorie a legii rămîn alte piedici în calea investitorilor, mai ales a celor occidentali.

Comparaţiile cu statele din regiune funcţionează în continuare, din păcate, în defavoarea noastră. Bulgaria, spre exemplu, va avea din 2005 un impozit pe profit de 15%, la fel ca Letonia şi Lituania, în timp ce în Ungaria acesta se situează la 17%. Agenţii economici din ţară sînt tentaţi să constate că reducerea cotei impozitului pe venitul persoanelor juridice la 18% este binevenită. Este cert că se ajunge mai aproape de media din regiune, dar în acelaşi timp alţii pregătesc reduceri suplimentare. Reducerea taxelor pentru firme este doar o măsură, şi cu siguranţă nu singura suficientă, dintre măsurile necesare atragerii de investiţii întreprinse de oficialităţile locale. Fără îndoială că investitorii vor compara toate aspectele mediului de afaceri, iar Guvernul de la Chişinău va trebui să adapteze şi alte elemente ale acestui mediu la realitatea altor ţări din regiune.

Ce efecte concrete în diferite sectoare ale economiei vor avea, în viitorul apropiat, dar şi pe termen lung, astfel de măsuri? Una dintre mizele relaxării fiscale — atragerea investitorilor străini — are şanse să fie susţinută prin reducerea impozitului pe venit. Un alt efect de reducere a impozitului pe venit ar putea fi creşterea veniturilor persoanelor fizice, acesta perpetuîndu-se mai departe în economie prin creşterea consumului şi a vînzărilor agenţilor economici. Din păcate însă, sumele în plus ce vor rămîne la dispoziţia angajaţilor de anul viitor vor varia între cîteva zeci de lei (pentru persoanele cu venituri mici) şi poate două sau trei sute de lei în cazul salariilor medii şi mari. Valorile vor fi astfel prea mici pentru a face o diferenţă substanţială în evoluţia consumului. Situaţia s-ar fi putut schimba dacă sistemul cotei unice ar fi înlocuit actualul sistem progresiv de impozitare, lăsînd mai mulţi bani la dispoziţia salariaţilor cu venituri medii şi mari.

Iluzia “optimului” fiscal

Abandonînd, cel puţin pentru un viitor imprevizibil, ideea reformării sistemului impozitării veniturilor persoanelor fizice prin introducerea unei cote unice, Ministerul Finanţelor a preferat să menţină actualul sistem progresiv de impozitare, iar impozitul unic cu titlu de experiment urmează a fi introdus în 2005 doar în agricultură^[2]. În toiul dezbaterilor asupra naturii regimului fiscal, invocate în debutul articolului, “specialiştii” au abandonat tocmai elementul esenţial: povara fiscală generală. Adevărata problemă nu priveşte modalitatea de impozitare, progresivă sau proporţională, ci acel aranjament fiscal care “socializează” cât mai puţină proprietate privată. Cu alte cuvinte, în sensul parabolei utilizate ca motto, trebuie să intereseze numărul penelor jumulite (nivelul general al impozitării), şi nu atât modul de jumulire a gâştei (natura impozitării). Este, în continuare, o chestiune ce ţine primordial de etică şi, complementar, de eficienţă.

Numeroşi economişti celebri, printre care şi Friedrich Hayek, de exemplu, susţin că rata unică de impozitare prezintă avantaje importante rezultate din absenţa discriminărilor pe care, inevitabil, impozitarea progresivă le face între indivizi. Aceasta nu înseamnă însă că uniformitatea fiscală echivalează, în mod necesar, cu “neutralitatea fiscală”, după cum eliminarea discriminării fiscale nu ameliorează criteriul etic, invocat anterior. Este ca şi cum ai pretinde că exproprierea uniformă ar fi “mai etică” decât cea discriminatorie; în ultimă instanţă, este important ca gâsca să fie deposedată de cît mai puţine pene.

Dincolo de faptul că împotriva impozitului poate fi formulat un argument de principiu, de natură etică, deciziile guvernelor privind fiscalitatea pot fi lesne amendate în virtutea argumentelor economice. Este vorba de problema stimulentelor şi de argumentul calculului economic. Impozitarea, în sine, şi impozitele mari, îndeobşte, desemnează o vastă schemă de redistribuire a avuţiei în societate. Iar consecinţa predictibilă constă în diminuarea “plăcintei sociale”, prin pervertirea stimulentelor care susţin efortul productiv şi, deci, prin deturnarea activităţii antreprenoriale din sfera economică (a pieţei) în cea politică (a statului). Invers, cu cît povara fiscală este mai redusă, cu atît mai bine sînt promovate libertatea şi prosperitatea economică.

Din acest motiv, o impozitare progresivă cu rate cuprinse, de exemplu, între 1% şi 5% este bineînţeles preferabilă unui impozit unic de 22%, spre exemplu. În consecinţă, în funcţie de nivelul general de impozitare, regimul fiscal progresiv poate fi mai bun decît cel proporţional. Este acelaşi lucru cu a spune că deficitul bugetar poate fi mai avantajos decît echilibrul bugetar. Depinde la ce nivel al bugetului se realizează: de exemplu, un deficit de 1% — atunci cînd bugetul reprezintă, să zicem, un 20% din producţia naţională — descrie o situaţie preferabilă unui echilibru bugetar care s-ar manifesta la un nivel de 60% din aceeaşi producţie. În cele din urmă, decizia oamenilor de stat de a impozita progresiv sau proporţional este, din punct de vedere ştiinţific, absolut irelevantă. Problema are, de fapt, o natură neştiinţifică, fiind vorba exclusiv de o decizie politică, aşa cum vom arăta ulterior. Însă, prin complicitatea oamenilor “de ştiinţă”, problemele politice ale guvernului — privind păstrarea puterii — capătă, fraudulos, pretenţii ştiinţifice. Ce poate fi însă ştiinţific în construirea de politici care îndeamnă, instituţional, ca unii să trăiască pe spinarea altora?

Ei bine, raţiunea oricărui regim fiscal nu este şi nu poate fi una obiectivă. Nu este vorba nici de a asigura “bunul mers” al economiei şi nici de a reduce costurile de colectare a impozitelor, aşa cum trîmbiţează adesea zelos autorităţile fiscale. Numai în sfera proprietăţii private poate exista interes pentru economisirea costurilor, deoarece numai în condiţii de piaţă risipa este penalizată, prin pierderi şi, eventual, prin faliment. Din nefericire, nu ne putem imagina cum ar falimenta Guvernul de la Chişinău din cauza “costurilor mari de colectare a impozitelor”!! Mai mult decît atît, ce regim fiscal credeţi că vor dori guvernele viitoare: unul ale cărui costuri de colectare a impozitelor sînt relativ mai mari, dar care asigură şi venituri bugetare nete mai mari, sau unul ale cărui costuri de colectare sînt mai mici, dar care produce şi venituri bugetare nete mai mici? Evident, prima variantă, fapt confirmat pe deplin de expansiunea fiscală dramatică de-a lungul întregului secol al XX-lea.

Regulile jocului democratic stimulează guvernanţii să maximizeze avantajele rezultate din creşterea cheltuielilor publice, chiar cu preţul sacrificării dezvoltării economice. De aceea, guvernele cheltuiesc maximul de resurse pe care sînt capabile să le încaseze prin crearea sistematică de deficite şi datorii publice. Iar regimul fiscal este subordonat inevitabil nevoilor bugetare discreţionare şi intereselor politice, într-o lume în care majoritatea economiştilor continuă să vorbească, iluzoriu, despre “optim” ^[3]. Aceasta deoarece mărimea sectorului public nu poate fi manipulată pe bază de “calcule de rentabilitate”, deci economic, ci numai în funcţie de interesele şi programele politice cîştigătoare, deci electoral.

Această logică politică operează întocmai şi în cazul ratei de impozitare. Chiar dacă guvernul s-ar limita, printr-un miracol, la protejarea persoanei şi a proprietăţii şi impozitul se restrînge, aşadar, la acest serviciu de protecţie, atunci cum determină guvernul ce nivel de protecţie trebuie să ofere şi ce impozit să perceapă? În plus, după cum punctează Rothbard, “…protecţia poate semnifica orice, de la un poliţist pentru întreaga ţară pînă la o gardă de corp înarmată şi un tanc pentru fiecare cetăţean… Cine va determina nivelul protecţiei, fiind evident că fiecare va fi mai bine protejat împotriva furtului şi agresiunii dacă ar dispune de o gardă înarmată? Pe piaţa liberă, cumpărările voluntare ale fiecărei persoane vor decide cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor oferite; dar ce criteriu poate fi aplicat atunci cînd aceste decizii revin guvernului? Răspunsul este că nici unul şi că asemenea decizii guvernamentale nu pot fi decît pur arbitrare”.

Nu calculul economic decide nivelul de protecţie şi rata de impozitare, ci interesele politice şi potenţialul succes electoral al diferitelor aranjamente. În consecinţă, impozitarea nu este o problemă esenţială a economiei de piaţă, ci una a sistemului politic etatist. Din păcate, supuse logicii procesului electoral, puterea de le Chişinău şi-au asumat, “democratic”, noi şi noi sfere de interes “public”, adică noi şi noi oportunităţi de impozitare, care nu pot fi ratate fiindcă, peste patru ani, un alt administrator politic va recurge la acestea. Iar faptul că unii oameni de stat au mărturisit adevărul, precum Robert Dole în cuvintele care dau motto-ul acestui articol, nu le asigură “mîntuirea”, de vreme ce aceştia au continuat să trăiască bucuroşi tot de pe urma minciunii.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet