Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Dependenţa energetică a Republicii Moldova
|
|
De mai mult timp în sectorul energetic din Republica Moldova, care este unul de importanţă vitală pentru economie, se dau lupte instituţionale în care se ciocnesc interese politice şi economice. Pe de o parte, asistăm la clarificarea relaţiilor între actorii interni din această sferă, iar pe de altă parte, observăm intensificarea presiunilor din partea unor companii din Rusia interesate de extinderea sferelor de influenţă economică în Moldova, atît prin achiziţionarea de proprietăţi, cît şi prin implicarea în procesul de producere, furnizare şi reglementare în energetică. Este vorba în principal de concernul rus de extracţie şi distribuţie a gazelor naturale Gazprom, cu un volum al producţiei anuale de circa 500 miliarde metri cubi, acesta fiind clasat pe locul unu mondial în topul companiilor de extracţie a gazelor naturale.
În context, merită să specificăm că economia actualei UE se bazează pe importul a 52% din resurse, iar în orizontul anului 2020 gradul de dependenţă al UE lărgite (cu 30 de ţări) va creşte pînă la 78%. Resursele critice sînt ţiţeiul şi, mai ales, gazele naturale. Creşterea consumului de gaze naturale al Europei, pe perioada următoarelor două decenii, va fi acoperită aproape integral din exporturile ruseşti, care se vor dubla pe relaţia cu UE. Este un fapt istoric că un astfel de raport economic oferă deţinătorului de resurse şansa de a le utiliza ca arme virtuale de tipul presiunilor şi ameninţărilor de natură politico-strategică. Iar rolul strategic şi politic al energiei a fost în mod clar evidenţiat în ultimii 30 de ani de diferitele crize petroliere, conflicte regionale sau erori în politica energetică a unei ţări.
Dacă UE are suficientă “monedă de schimb” pentru a echilibra raporturile cu Rusia, ţările din zona central- şi est-europeană printre care şi Republica Moldova sînt cu mult mai vulnerabile, iar presiunile energetice exercitate asupra lor trec din registrul virtual într-unul contondent. Atunci cînd nu te afli sub umbrela puternicului club al UE, atunci cînd nu ai nici un metru cub de gaze naturale în subsolul ţării şi atunci cînd factura energetică externă depăşeşte în valoare bugetul de stat, furnizorului de resurse energetice (în cazul dat Gazprom-ului) trebuie să i se plătească tributul cuvenit de respect, în monedă politică, diplomatică ori comercială. Ultimii ani ne-au dat o întreagă cronică a incidentelor în livrarea resurselor energetice către Republica Moldova, iar în rolul protagonistului s-a aflat nu numai Rusia, ci şi Ucraina, pe teritoriul căreia trec reţelele tranzit de transport.
Ca rezultat putem să constatăm, spre regretul nostru, că independenţa economică a Moldovei rămîne doar o simplă aspiraţie. Fiind conştientă de rolul central al gazului natural pentru asigurarea securităţii energetice a Moldovei, Moscova a reuşit relativ uşor să transforme această dependenţă într-un factor de presiune asupra politicii externe şi interne a Chişinăului. Problema dependenţei energetice are de fapt două cauze. Prima o reprezintă lipsa resurselor energetice proprii care poate fi explicată de factorii geografici obiectivi şi, în egală măsură, dependenţa de o singură sursă de import, implicit a gazelor naturale din Rusia. A doua — mult mai periculoasă — este cea a datoriilor. Potrivit statisticilor oficiale, datoria totală a Moldovei pentru gazele naturale furnizate de concernul rus Gazprom, care include şi penalităţile aferente acesteia, se estimează la peste 300 milioane de dolari, iar datoriile Transnistriei depăşesc 1 miliard de dolari.
În acelaşi timp, Guvernul nu se prea străduieşte să opună mare rezistenţă la presiunile externe, ceea ce ne face să considerăm că importul energiei din Rusia în Republica Moldova este mai mult decît “import” şi aceste relaţii nu pot fi explicate de motivul firesc de maximizare a profitului economic. Lărgimea cîmpului său de manevră este direct proporţională cu evoluţia crescîndă a datoriilor pentru resursele energetice furnizate de Federaţia Rusă care condiţionează achitarea datoriilor prin participarea unor firme ruseşti la procesul de privatizare a întreprinderilor autohtone. Lupta pentru preluarea întreprinderilor din sectorul energetic a devenit o afacere economico-politică datorită campaniilor puternice de lobby derulate în spatele scenei tranzacţiei de fiecare jucător în parte. Iar în cele din urmă este lesne de înţeles că argumentele politice sînt foarte dominante în acest domeniu, poate chiar mai mult decît cele economice.
Aceasta şi explică toleranţa Rusiei faţă de problema datoriilor comerciale uriaşe acumulate de Moldova, deoarece cîştigurile politice pe care le obţine pe termen lung pot compensa pe deplin costurile economice de moment. Politica energetică moldovenească pasivă contribuie la agravarea potenţialelor consecinţe pe care le-ar putea avea utilizarea de către Rusia a “armei energetice”. Chişinăul reacţionează la modificările condiţiilor ofertei fără a încerca să le anticipeze, fără a face ordine în relaţiile sale financiare cu Transnistria şi fără a încerca să diversifice furnizorii, să modernizeze infrastructura arhaică şi să atenueze caracterul energofag al ramurilor industriale şi al sectorului public. Moldova de fapt s-a transformat într-un obiect al politicii energetice ruseşti şi care nu are o poziţie activă în negocieri. Iar într-un viitor nu prea îndepărtat, dacă politica energetică a Chişinăului nu va fi calitativ superioară actualei politici, dependenţa politică a Moldovei de Rusia se va accentua.
În acest context, relaţiile între Ministerul Energeticii, Moldova-Gaz, companiile Union Fenosa şi Moldelectrica au devenit extrem de complicate. Toate acestea nu s-ar fi întîmplat dacă negocierile moldo-ruse în problema datoriilor energetice nu ar decurge după o cortină impenetrabilă pentru publicul larg şi dacă relaţiile dintre companiile de pe piaţa energetică din Moldova şi instituţiile cu funcţii de reglementare ar fi determinate de legea scrisă, şi nu de cea a telefonului. Mai mult ca atît, intensificarea recentă a conflictului latent dintre instituţiile publice din sfera energetică (Ministerul Energeticii şi Agenţia Naţională pentru Reglementări în Energetică) este un alt aspect nevralgic de pe acest segment de piaţă. Disensiunile au fost determinate, în mare parte, de deconectările masive de energie electrică în mai multe localităţi din Moldova efectuate de Centrala Termoelectrică de la Cuciurgan. Este bine ştiut faptul că această structură, care funcţionează eminamente cu gaze naturale furnizate de concernul Gazprom, se află sub controlul total al regimului secesionist de la Tiraspol loial cu trup şi suflet Kremlinului.
La puţin timp după începerea acestui “spectacol” pe scenă şi-a făcut apariţia şi un alt actor, venit direct de la Moscova, vicepreşedintele companiei ruse Gazprom Aleksandr Reazanov. Compania dată, alături de alt monopolist, RAO EES Rossii (Reţelele Electrice ale Rusiei), nu şi-a ascuns niciodată interesul de a controla exportul de energie către ţările din Balcani. Înaltul demnitar al Gazprom-ului a declarat la adunarea comitetului de conducere al companiei locale Moldova-Gaz că Federaţia Rusă este gată să reeşaloneze datoriile Moldovei pentru consumul de gaze naturale pe un termen de cinci ani. Astfel, tolerînd restanţele destul de mari ale Moldovei pentru achitarea “facturilor”, Moscova îşi asigură un anumit ataşament politic al populaţiei locale faţă de Rusia.
În ciuda acestei situaţii, Guvernul de la Chişinău nu a depus mari eforturi să găsească o ieşire din această situaţie. Ba mai mult, au fost intimidate pînă şi modestele încercări ale guvernelor precedente de a spori importul agenţilor energetici din România, precum şi de a diversifica sursele de import pe care sînt gata să le ofere România şi Ucraina în cazul în care va exista o cerere din partea oficialităţilor moldovene. Sub orice altă critică este şi atitudinea puterii de la Chişinău vizavi de propunerile Bucureştiului de a finaliza împreună cu partea moldovenească lucrările de construcţie a centralei atomoelectrice de la Cernavodă, oferind astfel Republicii Moldova energie electrică produsă la unul din reactoarele centralei. Însă, în cele din urmă, aceste propuneri, care de altfel se arătau extrem de avantajoase, au fost respinse cu vehemenţă. Fără îndoială că pentru aceasta se cerea un efort financiar din partea bugetului Moldovei, însă preţul acestui efort ar fi fost pe deplin îndreptăţit pe termen mediu şi lung.
Restructurarea întreprinderilor de stat din complexul termoenergetic ar fi o alternativă de reducere a datoriilor pentru materia primă. Din cauza costurilor exorbitante de producere şi a echipamentului arhaic acestea sînt principalii consumatori de gaze naturale şi principalii debitori ai companiei Moldova-Gaz. Iar drept urmare a mentalităţii comuniste ce domină sistemul de gestionare a economiei din Republica Moldova, mai persistă practica îngheţării datoriilor, fapt ce contribuie la creşterea deficitului bugetar, precum şi a datoriei totale către furnizorii de agenţi energetici, în special faţă de Federaţia Rusă. Pe seama consumatorilor privaţi însă revin doar 20% din consumul de gaze care de obicei este achitat cu regularitate. Acestea ar permite atenuarea poverii datoriilor şi ar face ca relaţiile dintre Rusia şi Moldova în acest domeniu să nu mai aibă o asemenea încărcătură politică şi să fie pur economice. Un lucru interesant, care trebuie luat în considerare de politicienii din Moldova, este că şi celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est sînt practic la fel de dependente de importurile energetice din Rusia cum este Moldova.