Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
O nouă inechitate
|
|
După toate aparenţele, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au convenit asupra datei examinării (noiembrie) Strategiei Creşterii Economice şi Reducerii Sărăciei (2004–2006), pentru elaborarea căreia Guvernul a avut nevoie la fel de trei ani. Probabil, FMI şi Banca Mondială vor accepta strategia, iar apoi Parlamentul nostru va aproba-o în calitate de act normativ, mai cu seamă că un an din cei trei preconizaţi pentru implementarea ei expiră.
Iniţierea reformelor de tip nou?
Concomitent, Parlamentul a lansat iniţiativa realizării unor reforme de tip nou. Iniţial ideea fusese enunţată de către Preşedintele Voronin cu ocazia sfîrşitul sesiunii de vară (28.07.2004). Ulterior, ea a fost preluată de preşedintele Parlamentului, Eugenia Ostapciuc, în cadrul deschiderii sesiunii de toamnă a Parlamentului (23.09.2004): “Actualmente este necesar să începem realizarea unor reforme de tip nou, care vor conduce la o dezvoltare mai stabilă şi mai durabilă”.
Pîna în prezent nu au fost făcute publice detaliile referitoare la conţinutul şi metodele de implementare a reformelor de tip nou. Este corectă aprecierea din declaraţia preşedintelui ţării referitoare la faptul că reformele trebuie continuate, deoarece “stabilitatea socială şi creşterea economică nu au nici o valoare într-un stat sărac”. Într-adevăr, începînd cu anul 2000, în Moldova se observă o creştere a PIB-ului (în perioada 2000–2004 creşterea economică a constituit 34%). Însă creşterea s-a produs pe fundalul scăderii (!) ocupării forţei de muncă cu 10%. Mai mult, numai 40% au fost obţinute în industrie şi agricultură. Ponderea cea mai mare s-a datorat sferei serviciilor, creşterii consumului şi a impozitelor pe mărfuri şi import. O influenţă semnificativă au avut-o şi transferurile de valută ale cetăţenilor moldoveni aflaţi la munci peste hotare. Este evident că o astfel de calitate a creşterii economice nu garantează statului nici dezvoltare stabilă, nici ritmuri rapide ale PIB-ului şi nici reabilitarea socială a populaţiei.
De la egalitate la inegalitate
Afirmaţia precum că “Moldova este cea mai săracă ţară din Europa” a devenit stereotipică. Însă este mult mai important să se menţioneze că în nici una din cele 14 ţări postsocialiste din Europa Centrală şi de Est inegalitatea socială dintre “noii bogaţi” şi “noii săraci” nu a cunoscut o creştere atît de dramatică precum în Moldova. Inegalitatea în veniturile populaţiei din Moldova, exprimată prin indicatorul Gini utilizat de ONU, după 1990 s-a dublat atitngînd nivelul 40–44.
În acelaşi timp, în memoria majorităţii cetăţenilor Moldovei mai este vie realitatea “socialismului dezvoltat”, cînd statul asigura egalitatea relativă a veniturilor (în afara privilegiilor nomenclaturii şi pilele), care se bazau în mare parte pe salarii.
Inegalitatea a început a creşte în perioada de tranziţie, iniţial din cauza creşterii nivelului şomajului şi pierderii mijloacelor băneşti economisite de către populaţie, apoi din cauza procesului de privatizare a întreprinderilor, a pămîntului şi a imobilului. S-au schimbat brusc diferenţele în salarii în diverse sectoare ale economiei. Au apărut venituri din economia subterană, iar funcţionarii publici au început a avea venituri de pe urma corupţiei.
Creşterea salariului real în Moldova a început la mijlocul anilor ’90 — 7,7% anual în 1997–2003, iar după 1999 — 14,7% pe an. În acelaşi timp creşteau şi contrastele sociale. Dacă în 1996 salariul în sectorul agricol constituia 2/3 din salariul pe economia naţională, atunci în 2003 el constituia doar ½. Tendinţe asemănătoare s-au profilat în sectorul învăţămîntului şi al sănătăţii. Mai înalte de nivelul mediu în anul 2003 erau salariile din domeniul construcţiilor, industriei, transportului, administraţiei publice şi sectorului financiar.
Este straniu că la creşterea inegalităţii au contribuit şi transferurile de valută din străinătate, deoarece acolo au plecat cei mai activi şi educaţi. 70% de transferuri nimeresc în gospodăriile mai bogate şi se folosesc nu numai pentru consum, ci şi pentru “investiţii de familie” — studii pentru copii, procurarea apartamentelor şi în businessul mic. Puţin eficiente sînt programele elaborate de stat pentru ajutor social. Acest ajutor este acordat în conformitate cu categoriile de cetăţeni şi nu se bazează pe necesitaţile lor reale. În consecinţă, conform estimărilor Ministerului Economiei, numai 6,6% din transferurile sociale revin către 20% de populaţie cu asigurarea materială precară, iar 46% revin către 20% din familiile cu o asigurare materială relativ decentă.
Faţetele inegalităţii
Inegalitatea are mai multe faţete. Dramatismul situaţiei nu constă doar în contrastele în venituri sau de proprietate, ci şi în posibilităţile de a “edifica un viitor” — accesul la învăţămînt şi menţinerea sănătăţii. Conform datelor sociologice, perioada de lecuire în spitale pentru cei săraci şi cei bogaţi se exprimă prin raportul de 1 :11. Printre cei înmatriculaţi în instituţiile de învăţămînt superior sînt de 3 ori mai mulţi bogaţi decît săraci. Dintre tinerii de la sate în instituţiile de învăţămînt superior nimereşte numai fiecare al 10-lea, iar dintre orăşeni — fiecare al 2-lea.
E necesar de adăugat existenţa inegalităţii în posibilitatea de a obţine un loc de muncă. Doar în municipiul Chişinău există oferte (întreprinderi mici, sfera serviciilor, securitate). În restul ţării, cu excepţia a 3–5 oraşe (Edineţ, Bălţi, Ungheni, Cahul), se observă o stagnare. Rezultă că majoritatea drepturilor cetăţenilor stipulate în Constituţie sînt, deocamdată, greu de realizat în practică. De aceea, cetăţenii, mai ales tinerii, nu-şi pot planifica viitorul.
Ce-i de făcut?
Nu se poate spune că statul ignoră pericolul inegalităţii care poate cauza tensiuni social-politice. Astfel, drept prioritate a SCERS pe anii 2004–2006 este “reducerea inegalităţii şi extinderea participării păturilor sărace la dezvoltarea economică”. Căile şi metodele de realizare a acestui deziderat sînt cunoscute, fiind aprobate şi aplicate în ale ţări aflate în tranziţie:
- creşterea nivelului de ocupare a celor care doresc şi sînt apţi de muncă. Stimularea creării noilor locuri de muncă, îndeosebi în sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii;
- concentrarea atenţiei Guvernului şi autorităţilor locale asupra celor mai sărace localităţi;
- orientarea ajutorului social al statului către cei care au cel mai mult nevoie de suport.