Monitoring→Economie→Comentarii

---

Sfidările, evenimentele, şi deciziile ultimilor ani (2000–2004) care s-au perindat, inclusiv, prin înrăutăţirea relaţiilor economice dintre Moldova şi Transnistria (aşa numita “blocada economică”, activizarea procesului de privatizare şi legalitatea acestuia, autonomizarea infrastructurii regiunii), scot în evidenţă componenta economică a “problemei transnistrene”. Anume această componentă îi atribuie problemei transnistrene o dimensiune regională.

Merită remarcat faptul că relaţiile dintre “cele două maluri ale Nistrului” din ultimii 15 ani, după anul 1990, au evoluat în diapazonul “faceţi ce doriţi, negociaţi cu cine doriţi” (inclusiv prin legalizarea activităţii comerţului exterior al Transnistriei, aceasta din urmă “avînd la mînă” ştampilele vamale ale Republicii Moldova) pînă la un presing continuu, urmat de agravarea procedurilor de export-import pentru întreprinderile transnistrene.

Drept punct de reper în confruntarea economică actuală dintre Moldova şi Transnistria serveşte aderarea în 2001 a Republicii Moldova la OMC, urmată de retragerea ştampilelor vamale. Pe de altă parte, potenţiala aderare la OMC a Rusiei şi Ucrainei — ţări-garante în procesul de negocieri pentru soluţionarea conflictului transnistrean şi principalii parteneri comerciali ai Republicii Moldova şi Transnistriei — este privită ca un factor ce poate grăbi obţinerea unui compromis rezonabil în soluţionarea diferendului transnistrean. Este important şi faptul că Moldova, Rusia şi Ucraina sînt incluse în “politica noii vecinătăţi” a UE făcînd parte la organizaţiile regionale: Cooperarea Economică în regiunea Mării Negre; Iniţiativa Central-Europeană (Moldova, Ucraina).

Din aceste considerente rezultă că nu numai Republica Moldova şi Transnistria, dar şi Ucraina, Rusia, Uniunea Europeană şi SUA ar trebui să fie cointeresate în soluţionarea cît mai grabnică şi constructivă a “problemei transnistrene”. Acest interes este confirmat şi de faptul că în prezent Transnistria întreţine relaţii comerciale practic cu toate statele din CSI, cu o mare parte din ţările Uniunii Europeane şi chiar cu Australia, Noua Zeelandă şi cu unele ţări africane (Algeria, Egipt, Tunis, Maroc, Africa de Sud). În acelaşi timp, relaţiile bilaterale sînt bazate pe mecanisme care nu sînt subminate de factori externi şi impedimente de alt gen.

În ultimii 5 ani a avut loc şi o “pătrundere” a mărfurilor transnistrene în Europa, în primul rînd în ţările din Uniunea Europeană, cota cărora în exportul total al Transnistriei este destul de impresionantă: în anul 2000 — 19,3%, 2001 — 23,4%, 2002 — 34,0%, 2003 — 32,2% şi în 2004 — 33,3%. Totodată, ponderea exporturilor Republicii Moldova în ţările UE pentru aceeaşi perioadă a fost mai mică: în anul 2000 — 21,7%, 2001 — 21,3%, 2002 — 22,3%, 2003 — 26,7% şi în 2004 — 30,1%. Trebuie să ţinem cont şi de structurile distinctive ale bazei de export a Moldovei (70% din exporturi le constituie produsele industriei alimentare şi uşoare) şi Transnistria (produsele din metal deţin peste 60% din exporturi, maşini, utilaje, mărfuri textile etc.).

Amplasarea geoeconomică a Transnistriei (situată în apropiere de Balcani, Dunăre, Odesa şi portul maritim Iliciovsc, unul dintre cele mai mari porturi comerciale de pe litoralul Mării Neagre) determină specificul regiunii privită, în mod tradiţional, ca una de tranzit. Acest coridor de tranzit şi dimensiunea lui economică prezintă interes pentru toate ţările regiunii: Rusiei — pentru faptul că această prezintă o de tranzit a gazelor naturale şi energiei electrice (inclusiv staţia hidro-electrică din Moldova GRES ce aparţine companiei “Nordic Oy/RAO ES”); pentru Ucraina — datorită rentabilităţii înalte şi exportului produselor de metal (din 2004 compania austro-ucraineană “Hares Group” este proprietara uzinei metalurgice din Rîbniţa); pentru Uniunea Europeană — datorită proiectului celui de-al IX-lea coridor de transport transeuropean care urmează să treacă prin Dubăsari.

Un alt “centru nevralgic”, la fel de important şi foarte sensibil din punct de vedere economic şi politic, al intereselor regionale ţine de privatizarea transnistreană, proces ce atrage tot mai mulţi investitorii străini şi locali (transnistreni).

Prezenţa tot mai largă a companiilor străine — a noilor proprietari de întreprinderi în Transnistria — imprimă o nuanţă destul de importantă mozaicului transnistrean, iar importanţa acestei prezenţe va creşte odată cu trecerea timpului. În prezent anume investitorii străini contribuie, de fapt, la restabilirea unităţii economice a celor două regiuni ale Moldovei investind în întreprinderile cu acelaşi profil de pe ambele maluri ale Nistrului: Casa Comercială “Aroma” (Rusia) — industria de producere a vinului; S.A. “Saliut” (Rusia) — construcţia de aparate şi instrumente; Grupul Companiilor WJ (SUA) — producerea uleiurilor vegetale. Spre exemplu, din cele 37 de întreprinderi ale “marii” privatizaţii din Transnistria, 11 sînt proprietate a investitorilor străini, inclusiv 4 din Rusia, 4 a ţărilor din Uniunea Europeană şi 2 ale investitorilor din SUA ^[1].

Oamenii de afaceri din Republica Moldova, din considerente de ordin departe de cele economice, doar urmăresc procesul, şi oficial nu participă la privatizarea din Transnistria ^[2]. Însă participarea businnesului moldovenesc la concursurile de privatizare din Transnistria ar putea contribui la reintegrarea economică a ţării, întrucît acesta ar:

• asigura libera circulaţie a capitalului;
• îmbunătăţi imaginea autorităţilor moldoveneşti, atît în ochii populaţiei din Transnistria (Moldova investeşte, dar nu “rîvneşte să-şi extindă controlul asupra celor mai profitabile întreprinderi de pe malul stâng” ^[3]), cît şi în ochii investitorilor străini;
• oferi posibilitatea întoarcerii businessului şi mărfurilor moldoveneşti pe piaţa transnistreană;
• reduce sfera folosirii schemelor businessului criminal, precum şi proporţiile economiei subterane în întregime.

Trebuie remarcat faptul că prezenţa investitorilor străini în Transnistria ar putea contribui atenuarea “conflictului vamal” din contextul local: complicarea procedurilor export-import se reflectă asupra activităţii tuturor întreprinderilor de pe malul stîng, inclusiv celor care aparţin investitorilor străini.

Un alt aspect important ce ţine de componenta economică a conflictului transnistrean sînt tentativele întreprinse spre divizarea şi formarea în Transnistria a unei infrastructuri “proprii”, independente de infrastructura Moldovei: transportul, inclusiv, calea ferată, telecomunicaţiile, aprovizionarea cu gaze şi altele.

Ineficienţa economică pentru ambele părţi generată de astfel de abordări este evidentă: resursele financiare extrem de limitate (Moldova fiind calificată ca cea mai săracă ţară din Europa) se folosesc pentru “neutralizarea” daunelor provocate de distanţarea reciprocă. Astfel, Moldova s-a angajat urgent în restabilirea liniei de cale ferată Revaca-Căinari, iar Transnistria încearcă să restabilească circulaţia pe segmentul “său” de cale ferată anunţîndu-şi intenţiile de al include în programul de privatizare. În acelaşi timp, compania de stat “Calea Ferată a Moldovei” a încheiat anul financiar 2004 cu pierderi, dar speră ca în anul curent să se adapteze noilor condiţii de lucru. La rîndul său, compania naţională de cale ferată a Ucrainei suportă pierderi substanţiale din cauza imposibilităţii utilizării adecvate a nodului de cale ferată Cuciurgan (partea ucraineană a investit în reconstrucţia tehnică a acestuia mai mult de 2 milioane USD). Conform estimărilor unor experţi, bugetul Transnistriei, de asemenea, va pierde venituri de cca 2 milioane USD.

Pe lîngă “pierderile cu caracter local” s-a mai deteriorat şi circulaţia tradiţională a mărfurilor de tranzit şi a fluxurilor regionale de transport ale pasagerilor. Redirecţionarea fluxului de mărfuri şi pasageri pentru a ocoli Transnistria nu numai că măreşte distanţa parcursă cu 500 kilometri, ci riscă să reducă semnificativ potenţialul de tranzit al Moldovei. Spre exemplu, de la 1 martie 2004, trenul de pasageri Kiev-Cernovţî ocoleşte teritoriul Republicii Moldova. Nu este exclus faptul că, şi nodurile de transport din CSI vor circula spre regiunea Carpato-Danubiană şi Balcani nu prin Tiraspol-Giurgiuleşti, ci prin Ciop spre Regiunea Transcarpatică.

Se poate afirma că în prezent, la o etapă de cotitură în procesul reglementării conflictului transnsitrean “ignorarea componentei economice” va îndepărta identificarea unei soluţii reciproc-acceptabile din punct de vedere politic. De aceea, atunci cînd sînt formulate, iar apoi adoptate decizii politice este extrem de important să se ia în calcul interesele economice ale Republicii Moldova şi Transnistriei, precum şi interesele partenerilor acestora.

Această concluzie este împărtăşită şi de către experţi internaţionali: “Programul de reconstruire pentru Transnistria, ce urmează a fi implementat după încheierea acordului referitor la soluţionarea definitivă a conflictului, trebuie să fie elaborat în detalii şi făcut accesibil publicului larg. Mai mult, locuitorii din Transnistria trebuie să aibă certitudinea că îşi vor putea administra în mod legal afacerile şi că regiunea îşi va păstra dreptul asupra proprietăţilor, precum şi asupra unei părţi echitabile a veniturilor colectate pe acest teritoriu” ^[4].

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet