Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
“Independenţa” economiei moldoveneşti
|
|
Din start ar trebui să constatăm că independenţa economică a Republicii Moldova este încă departe de a fi obţinută în realitate, chiar şi după cei 15 ani de independenţă politică. Pentru a avea un tablou mai detaliat şi mai amplu asupra actualelor deficienţe economice ale Moldovei, este importantă evaluarea condiţiilor iniţiale de la care au început reformele economice. Moldova a fost integrată pe durata cîtorva decenii în sistemul economic sovietic de comandă. Acesta a fost destul de dezvoltat în esenţă, dar fiind atribuit pe un fundament ideologic nociv în care se cocea germenele viitoarelor bulversări. Toate componentele activităţii economice — producţia, circulaţia, redistribuirea, pînă şi consumul — erau controlate şi dirijate de metropola rusă. În calitate de republică unională, Moldova practic nu întreţinea relaţii economice externe decît prin intermediul Moscovei, din care cauză nu dispunea de pieţe de desfacere explorate, de parteneri de încredere şi de abilităţi manageriale în domeniu.
Mai puţin de 5% din exporturile moldoveneşti ocoleau în mod formal instanţele decizionale de la centru, însă şi acestea erau orientate exclusiv către ţările din CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Ca urmare a acestora şi a altor factori structurali din acea perioadă avantajele comparative ale Moldovei pînă în prezent rămân încă sub-utilizate. Actuala bază a economiei “independente” s-a constituit în avalanşa evenimentelor politice şi sociale de la răscrucea deceniilor opt şi nouă ale secolului trecut, moştenind de la economia sovietică distorsiuni structurale grave. Totodată, considerăm că nu trebuie să invocăm problemele moştenite ca o cauză primară a problemelor noastre, lucru confirmat, printre altele, şi de succesele economice notorii ale Ţărilor Baltice, care într-o măsură mult mai mare decît Moldova erau integrate în sistemul economic al URSS. Spre deosebire de acestea, cei care s-au perindat la cîrma statului nu au ştiut să-şi valoreze independenţa politică pentru a obţine şi o independenţă economică.
Instabilitatea politică şi socială care a dominat în Moldova pe parcursul ultimului deceniu, alături de lipsa unor deprinderi şi cunoştinţe de gestionare a economiei naţionale prin politici economice coerente şi ajustate, sînt acei factori critici care au determinat în cea mai mare măsură lipsa unor succese economice remarcabile. În pofida creşterii economice din ultimii cinci ani putem afirma că, în general, tranziţia moldovenească nu a fost încununată de mare succes; PIB-ul anului 2005 constituind doar 40% din nivelul anului 1990. Înglodată în mlaştina datoriilor externe (cca 1,9 miliarde USD) şi interne (peste 1 miliard USD) şi cu deficite comerciale enorme, economia Moldovei va trebui să lucreze în următorii ani în favoarea creditorilor. Trebuie de amintit şi un alt indicator destul de important — rata şomajului. Statistica oficială arată că aceasta este în jur de 7%, un nivel comparabil cu cel al ţărilor cele mai aşezate economic, însă în realitate şomajul real a atins cote foarte mari, Banca Mondială estimînd o rată de 11–12% (după alte surse — 15–17%, lucru confirmat şi de sutele de mii de moldoveni care lucrează la negru în afara ţării). Volumul investiţiilor străine alocate Moldovei în ultimii cîţiva ani se estimează a fi mai mic decît valoarea traficului internaţional cu droguri care ne penetrează ţara. Fluxul mic al investiţiilor străine directe a fost determinat în egală măsură de criza economică, de instabilitatea politică şi de cadrul legislativ ambiguu.
La nivelul producţiei, cele mai tranşante deficienţe ale economiei moldoveneşti sînt de origine structurală. Puţine alte ţări din Europa de Est demonstrează o atare pondere exagerată a agriculturii în PIB (cca 20–22%), ceea ce determină dependenţe covîrşitoare de factorii climaterici. În acelaşi timp, ponderea populaţiei ocupate în agricultură (cca 40%) este mai mare decît contribuţia adusă de acest sector în PIB, aceasta demonstrînd faptul că anume sectorul agricol, care rămîne în mare parte unul de subzistenţă, se înregistrează cea mai mică productivitate a muncii. Industria a rămas energofagă şi ineficientă, precum am şi moştenit-o de la URSS, cauza fiind uzura fizică, dar mai ales morală, a tehnologiilor şi a capitalului tehnic (unele instalaţii depăşesc vîrsta de 40–50 de ani), precum şi sistemele învechite de marketing şi management. Un lucru important, dar adesea ignorat este faptul că Moldova nu a fost în stare să gestioneze conversia producţiei fabricate la uzinele din domeniul militaro-industrial, pierzând în acelaşi timp şi pieţele de desfacere pentru mărfurile lor specifice.
Circulaţia normală a mărfurilor a fost şi este încă împiedicată de lipsa unei infrastructuri, atît tehnice, cît şi instituţionale. Statul a păstrat poziţiile monopoliste în achiziţia materiilor agricole, întreprinzătorii din acest domeniu fiind nevoiţi să accepte preţuri derizorii pentru produsele lor. Alături de aceasta, nimeni nu a depus eforturi consistente pentru crearea unei burse agricole regionale care ar putea asigura nu doar debuşee pentru producţia agricolă moldovenească, ci şi ar putea deservi şi unele ţări a Europei de Est. Piaţa internă este mică sau lipseşte efectiv, accesul producţiei industriale moldoveneşti la pieţele externe fiind deseori blocat. Pieţele estice sînt instabile (criza financiară din vara-toamna anului 1998, precum şi recentele blocade comercial-economice din partea Moscovei sînt exemple elocvente), iar cele europene sînt în mare parte închise pentru produsele noastre care nu se încadrează încă în standardele europene de calitate. Alături de acestea, un factor critic în domeniul circulaţiei este implicarea diverselor cercuri criminale, adeseori transfrontaliere, care dispun de suficiente mijloace şi filiere pentru controlarea acestui palier al economiei naţionale. De remarcat că datorită presiunii fiscale enorme şi barierelor administrativ-birocratice, oamenii de afaceri sunt nevoiţi să-şi treacă activitatea în sectorul economiei “subterane” sau să-şi exporte capitalurile peste hotare.
Pe parcursul acestor ani de transformări şi schimbări, marcaţi de costuri sociale şi umane enorme, noi am reuşit să pierdem o parte din repere, mişcându-ne în continuare mai mult din inerţie. Venirea la putere a comuniştilor a marcat odată în plus acest lucru. Impresionanta lor ascensiune politică este explicată anume de faptul că precedenţii guvernanţi, urmărind de cele mai dese ori unele interese egoiste sau gregare, nu au reuşit să capitalizeze susţinerea pe care iniţial populaţia părea că o acordă tranziţiei. După cum a recunoscut în repetate rînduri chiar şi preşedintele Voronin, instituirea guvernului comunist a fost marcată de un curs tot mai vădit de sufocare a iniţiativei private.
În acelaşi timp, ar trebui să se înţeleagă că nu trebuie de aruncat vina în întregime pe seama instituţiilor statului, care sînt încă slabe, ineficiente şi în deficit de resurse financiare, dar şi umane. O mare parte din vină o poartă societatea civilă, care este indiferentă şi lipsită de iniţiativă. Or anume iniţiativa privată, după cum a fost demonstrat încă de clasicii liberalismului economic, este condiţia fundamentală pentru prosperitatea unei societăţi. Acolo unde statul rămîne corupt şi incapabil, trebuie de mizat în primul rînd pe propriile capacităţi. Prin urmare, mai multă acţiune, incizie şi curaj personal, acestea ar fi ingredientele succesului nostru ca societate, ele fiind de natură, într-un viitor previzibil, să asigure intrare în normalitate a lucrurilor.