Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Dilema creşterii economice
|
|
În articolul din ediţia precedentă a publicaţiei noastre reflectasem asupra creşterii PIB-ului în perioada ianuarie-septembrie 2006 şi asupra celor “culese” de omul de rînd ca urmare a acestei creşteri. Cu îngăduinţa cititorilor noştri voi dezvolta subiectul şi în acest material. Mai ales că la ultima şedinţă a Guvernului premierul a declarat că în pofida unui an destul de complicat s-a reuşit o stabilitate şi creştere economică. Totuşi, depăşirea celor mai optimiste previziuni în materie de creştere economică obţinută în perioada scursă din acest an i-a îndemnat pe unii chiar să se întrebe asupra veridicităţii datelor statistice. Deocamdată, nu există nici un motiv serios de a pune statistica la îndoială. Cred că problema nu este asta. Problema este una calitativă: în ce constă de fapt creşterea înregistrată şi, în dependenţă de acest conţinut, ce se poate aştepta de la ea? Cine şi cît îi va culege roadele?
Daca ne uităm la motoarele creşterii economice, vedem în principal consumul care a crescut cu cca 20% şi într-o mai mică măsură investiţiile. Teoretic, atît investiţiile, cît şi consumul au o contribuţie importantă la PIB şi, respectiv, ar trebui să ne aşteptăm la o evoluţie cel puţin similară şi în perioada imediat următoare. Dar tot din punct de vedere teoretic, există şi limite. Pe lîngă cele existente în sectorul extern, industrial şi cel agricol, aceste limite mai sînt reprezentate şi de o insuficienţă de resurse financiare, umane şi materiale. Deoarece creşterea economică nu a fost capabilă să ţină pasul cu expansiunea cererii interne, efectele acesteia au creat presiuni puternice asupra preţurilor. Primele semne ale “creşterii economice” au început să apară în inflaţie, aceasta fiind deja de 12,7% în 11 luni. Inflaţia cred că va creşte şi în continuare deoarece presiunea exercitată de un consum exploziv ajunge prin salarii şi costuri pînă la urmă în preţurile din economia reala. Însă de respectivele evoluţii depinde nivelul dobînzilor, nivel ce ar putea creşte, iar pentru orice investitor — autohton sau străin — acest lucru este mult mai important şi trebuie să stea pe agenda oficialilor de la BNM.
De regulă, în această perioadă a anului ne gîndim mai mult la daruri. Eu îmi doresc de la BNM, în 2007, doar transparenţă. Un cadou mic, dar care ne-ar feri pe viitor de volatilitate crescută şi de pierderi de creştere economică. Deci, prin implementarea scopului prioritar de ţintire a inflaţiei, banca centrala ar trebui să ofere atît transparenţă, cît şi continuitate. Dar, din pacate, nu este aşa. Aceasta a favorizat în ultima perioadă aprecierea leului prin procurări masive de valută. Deficitul de cont curent s-a adîncit accelerat pe baza stimulării importurilor. Însă acestea sînt numai efectele pe termen lung. Haideţi să ne uităm la cauze. Semnalele contradictorii venite din partea BNM au dus la o volatilitate mai mare, au redus puterea de economisire şi de investire a populaţiei. Toate acestea cu riscul unor repercusiuni pentru creşterea economică pe termen lung, fiindcă populaţia consumă în loc să pună bani deoparte.
Ce stă în spatele acestei atitudini? Dobînzile mai mari înseamnă costuri de finanţare mai ridicate şi deci investiţii mai mici. Dobînzile mari menţin pe o durată mai lungă aşteptările inflaţioniste, care se traduc prin substituirea economisirii şi a investiţiilor cu consumul. Această atitudine indusă populaţiei şi firmelor pe termen scurt multiplică PIB-ul, dar pe termen lung va însemna doar preţuri mai mari şi reforme mai dureroase. Ce ar trebui să facă BNM? Să comunice mai mult. În ţările dezvoltate, membrii board-ului băncii centrale folosesc orice prilej pentru a oferi informaţii pieţei pentru a o ghida să nu se ducă prea mult într-o direcţie sau alta. Este nevoie să avem măcar un rezumat al discuţiilor din Consiliul de Administraţie al BNM pentru a vedea care sînt îngrijorările primilor bancheri ai ţării. În acest fel, BNM va mai oferi o informaţie referitoare la evoluţia dobînzilor şi va face mai uşoara viaţa celor care vor să economisească şi să investească pe termen lung.
Cît priveşte investiţiile (mă refer doar la cele străine) acestea sînt direcţionate mai mult în distribuţia de electricitate şi gaze, telecomunicaţii, bănci, respectiv în sectoare cu profitabilitate maximă şi sigură. Capitalul autohton a rămas în sectoare de rangul doi, unde oricum profitul se obţine greu şi, comparativ, cu eforturi investiţionale mari. Fără îndoială că investiţiile străine — care nu sînt prea puternice, dar influente în comparaţie cu investiţiile pe care le pot realiza entităţile cu capital autohton — sînt totuşi creatoare de creştere economică, dar cu o ocupare redusă de forţă de muncă şi cu o distribuţie polarizată a roadelor ei. Cifrele statistice dovedesc ilustrativ acest lucru. Dovada cea mai grăitoare este că, pe de o parte, la o creştere economică în fond pronunţată, ocuparea forţei de muncă stagnează, neproducîndu-se cum ar fi normal o sporire a numărului locurilor de muncă, iar, pe de altă parte, că de roadele acestei creşteri economice nu ajung să beneficieze decît o parte nesemnificativă din populaţie, majoritatea acesteia nealegîndu-se cu nimic. Creştere economică avem, mare sau mică aşa cum este, păcat că aceasta nu e prea sănătoasă. Să sperăm ca anul 2007 va fi mai productiv, iar creşterea economică o vor simţi-o şi oamenii de rînd. La mulţi ani!