Alegerile parlamentare din 2021 în Republica Moldova - alegeri.md
 Monitoring→Economie→Comentarii

Inflaţia: gânduri redate prin cuvinte

|versiune pentru tipar||
Galina Şelari / 16 decembrie 2007
ADEPT logo

Astăzi, din considerente bine de înţeles, creşterea preţurilor la produsele alimentare de bază — lapte, unt, pâine — îngrijorează atât autorităţile, cât şi populaţia. Potrivit datelor statistice oficiale, în mare parte, anume aceste mărfuri au generat creşterea preţurilor în toată economia ţării. Această situaţie neplăcută loveşte, în special, în consumatorul de rând, ceea ce, în ultimul timp, a condiţionat popularitatea temei inflaţiei. Pentru a susţine adevărul, vom menţiona că economia noastră, cu regret, nu are deocamdată o experienţă pozitivă în ce priveşte dezvoltarea ei într-un mediu inflaţionist riscant. Dar se pare că, pentru prima dată de după 90 încoace — perioada hiperinflaţiei — problema preţurilor se discută foarte intens.

Este evident că, între timp, accelerarea proceselor inflaţioniste a fost generată de cinci factori principali: 1) creşterea preţurilor la agentul energetic; 2) tendinţa globală de creştere a preţurilor la produsele alimentare şi deficitul producţiei agricole locale, generat, în acelaşi timp, şi de secetă; 3) industria cu o structură nedezvoltată; 4) sporirea accelerată a veniturilor populaţiei şi creşterea solvabilităţii acesteia; 5) interesul neînsemnat al populaţiei pentru a-şi economisi mijloacele.

Vom încerca să elucidăm cauzele inflaţiei actuale şi, mai ales, posibilitatea statului — Guvernul şi Banca Naţională — de a menţine sub control dezvoltarea proceselor inflaţioniste din ţară. Cu alte cuvinte, cum şi care ar trebui sa fie atitudinea acestuia faţă de problema creşterii preţurilor în economie.

Elaborarea şi realizarea unei politici de stat unice privind preţurile este în competenţa Guvernului. Cu toate acestea, urmând modelul liberal de creare a preţurilor, statul nu participă la procesul de formare a acestora decât într-o măsură foarte mică şi se limitează doar la principalele sectoare sociale, respectând Codul Civil şi Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

O politică de stat în domeniul preţurilor pur si simplu nu există. Deşi periodic se pune problema elaborării unei legi cu privire la preţuri, din cauză ambiguităţii problemei, niciodată nu s-a ajuns până la realizarea acestei intenţii. La noi, preţurile se formează, in principiu, liber, în funcţie de capacitatea de cumpărare a populaţiei şi de fluctuaţiile cererii şi ofertei pe piaţa internă.

Intervenţia statului în formarea preţurilor este condiţionată şi în prezent de Ordonanţele Guvernului “Privind liberalizarea continuă a preţurilor” (1994) şi “Cu privire la măsurile de coordonare şi de reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor)” (1995). Înseşi denumirile acestor documente denotă că statul nu a fost foarte dispus sa-şi asume responsabilităţi asupra unei probleme atât de spinoase cum este politica preţurilor.

Ce limitează astăzi statul? În primul rând, nivelul rentabilităţii fabricilor de panificaţie (până la 10 %) şi al celor de produse lactate (până la 15 %). În al doilea rând, adaosul comercial (până la 20 % la preţul liber de cumpărare) la conservele alimentare pentru copii, unt, produsele lactate, făină, pâine (până la 10 %) şi produsele de panificaţie, la medicamentele aprobate de Ministerul Sănătăţii ş. a. (în total 13 grupe de mărfuri). Pentru toţi ceilalţi producători (comercializatori) nu există limite nici în ce priveşte rentabilitatea, nici privind adaosul comercial.

Prioritate se dă doar măsurilor în caz de situaţii excepţionale, care sînt realizate, de obicei, de către grupe formate special în acest scop. Iată, şi în iulie a.c., pentru monitorizarea situaţiei din ţară în condiţiile de secetă şi controlul asupra preţurilor la produsele alimentare, Guvernul a creat trei asemenea grupe speciale. Două din acestea sînt legate nemijlocit de preţuri şi sînt supravegheate de Ministerul Economiei şi Comerţului: una este responsabilă cu monitorizarea preţurilor la grâu şi făină şi controlul asupra vânzării (?) produselor făinoase, iar alta este responsabilă cu “stabilirea” (!) preţurilor la cerealiere şi la produsele alimentare de primă necesitate, în scopul asigurării securităţii alimentare în ţară.

Rezultatele acţiunilor întreprinse. Pe anul curent (incomplet) preţurile la produsele alimentare au crescut cu 12,1 %, inclusiv la pâine — cu 15,2 %, lapte şi produse lactate — cu 17 % şi la produsele din carne — cu 14,2 %. Medicamentele s-au scumpit cu 16,1%.

Evident că încercările guvernului de a ajunge la o înţelegere comună cu producătorii în ce priveşte îngheţarea sau chiar scăderea preţurilor nu s-au soldat cu succes, pentru că în business nu prea ai înţelegere. Nu este de ignorat nici mentalitatea businessului de la noi: a avea libertate în business înseamnă a ridica liber preţurile, ceea ce, bineînţeles, este mult mai uşor, decât să se opereze în dezvoltarea industriei sau să se intervină în raţionalizarea acesteia.

Cu atât mai mult că şi pe piaţa mondială, după pronosticul experţilor Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a ONU, din cauza recoltei mici de cereale, cea mai mică din ultimul sfert de secol, se aşteaptă o creştere bruscă a preţurilor, posibil cu 80–200%, practic la toate produsele alimentare: pâine, carne, lapte, paste făinoase.

Caracterul deschis al economiei autohtone — din contul importului sînt satisfăcute nu numai 50% din toată cererea internă, dar şi peste 30 % din necesităţile în aprovizionarea cu alimente — stabileşte din timp sensibilitatea ei la şocurile externe.

În condiţiile concurenţei nedezvoltate, preţurile libere se comportă imprevizibil şi nu se supun regularizării. În plus, existenţa anumitor interese atât la nivel central, cât şi la cel local, deseori frânează chiar şi cele mai timide încercări ale autorităţilor de a opri creşterea preţurilor.

Şi totuşi guvernul încearcă să orienteze comerţul spre o cale de dezvoltare mult mai civilizată. După strategiile în vederea dezvoltării industriei şi a sectorului agrar, a fost adoptata şi strategia de susţinere a dezvoltării comerţului intern.

În comerţul cu amănuntul, se pune accentul pe comerţul de reţea. Se creează mari centre comerciale, iar în viitorul apropiat acestea vor apărea şi la nivel regional. În acelaşi timp se duce o luptă activă împotriva comerţului neorganizat, care în prezent reprezintă peste 40 % din comerţul cu amănuntul. Dar se pare că anume acest segment necontrolat al pieţei este acel care “concurează”, într-un anumit sens, cu supermarketurile, asigurând o mare parte a populaţiei cu produse alimentare la preţuri accesibile. Avem si noi deja magazine nu mai puţine decât are o ţară din Europa, doar că acolo mediul este unul competitiv, iar la noi — nu.

Problemele comerţului engros sînt trecute în mod voit cu vederea. Nu există nici chiar un mod de abordare complexă a acestora pentru a crea şi asigura funcţionarea pieţelor engros specializate, iar, în rezultat, schemele de piaţă în vederea orientării producţiei spre consumator, în mod inexplicabil, se elaborează destul de încet. Acest fapt, prin urmare, a generat un număr impunător de intermediari şi, adesea, mecanisme denaturate de formare a preţurilor de piaţă.

În comerţul de reţea bineînţeles e mai simplu: aici totul este acaparat şi totul se face pe bază de contract. Posibilităţile Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei (ANPC) sînt foarte şi foarte reduse. Da, şi protectori ai businessului “serios” de la noi sînt mai mulţi decât ar fi necesari, dar din cauza lipsei de experienţă în activitatea practică a acestora, viaţa Agenţiei nu este mai uşoară.

Rămâne doar să “credem” declaraţiilor confuze ale Guvernului, că în ţara noastră nu există premise care ar genera creşterea preţurilor la produsele alimentare de bază.

În condiţiile create, faptul că Banca Naţională susţine o poziţie opusă în mod logic nu poate să nu trezească respect. În mod tradiţional, Banca Naţională a Moldovei încearcă cu precizie şi mult curaj să realizeze sarcina ei de bază — să asigure şi să susţină stabilitatea preţurilor. Şi poate de aceea în prezent aceasta este unica instituţie de stat care “luptă” în mod consecvent cu inflaţia, utilizând în acest scop toate pârghiile accesibile ei şi mecanismele de influenţă în sfera monetară (sporeşte cotele procentuale şi rezervele valutare ale băncilor comerciale) şi toată experienţa acumulată în vederea stabilizării leului. Cu toate acestea, deficienţele cererii şi ofertei interne sînt impedimente reale şi dure în realizarea încercărilor fără precedent ale Băncii Naţionale de a reduce presiunea inflaţiei şi doar forţele unui singur luptător, fie el chiar unul foarte puternic, nu sînt suficiente. (Curios, oare cum ar fi evoluat situaţia, dacă BNM nu şi-ar fi modificat sarcina ei de bază?)

Deşi “planul” privind asigurarea unui nivel al inflaţiei de 10 % spre sfârşitul anului curent nu va fi realizat, rămân în vigoare pentru viitor aceleaşi puncte de reper: ritmul creşterii preţurilor spre 2010 trebuie să scadă până la 5 %. Întrebarea este: cum se va realiza această trecere?

Banca naţională răspunde: se va schimba politica monetară şi se va trece la regimul de targetare a inflaţiei. Altfel spus, BNM va încerca să reglementeze valoarea banilor în economie cu ajutorul taxei de scont şi, prin mecanismul de transmisie monetară, să influenţeze asupra nivelului inflaţiei şi asupra ritmului de creştere a economiei. Se planifică o reducere a inflaţiei timp de 6–8 luni până la un nivel exprimat cu o singură cifră.

Banca Naţională ar vrea să creadă asta, dar sporirea riscurilor de creştere a preţurilor într-o perspectiva de durată medie poate să introducă corectivele ei. Presiunea externă asupra ofertei băneşti doar va spori: se aşteaptă o creştere a fluxului de investiţii străine. Îşi va aduce contribuţia şi creşterea preţurilor mondiale la produsele alimentare şi la agentul energetic, şi aşteptările legate de sporirea inflaţiei, şi creşterea veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

Pieţele financiare nedezvoltate sînt un alt impediment în realizarea targetării cu succes a inflaţiei.

Evident, modificările în politica monetară vor întări şi stabiliză leul. Dar, ca şi până acum, întreprinderile orientate spre export consideră acest fapt drept o tentativă de a câştiga doar la diferenţa de curs, nu şi ca un stimulent în vederea sporirii productivităţii muncii. Preţurile stabilite de producătorii industriali au crescut de la începutul anului cu 27,2 %. Dacă întărirea şi stabilizarea valutei naţionale va fi în stare să stimuleze si productivitatea muncii, cel puţin, în perspectiva de durată medie, vom trăi şi vom vedea.

Şi în sfîrşit. Proiectul Legii privind reglementarea valutară, adoptat de Parlament în prima lectură îi acordă Băncii Naţionale dreptul să introducă măsuri de protecţie, dacă circulaţia capitalului în ţară sau din ţară prezintă ameninţare pentru politica monetară şi/sau valutară.

Sursele de bază ale fluxului de capital în ţară sînt cunoscute: creditele, investiţiile şi transferurile migratorilor pentru muncă. E simplu să ne dăm seama care anume din aceste surse, în cazul în care ar apărea ameninţarea sus-menţionată, va deveni obiectul măsurilor de protecţie. Deocamdată, la consecinţe nici nu vrem să ne gândim.

Şi totuşi, e îndoielnic faptul că Banca, fie chiar şi cea naţională, să poată proteja de una singură economia ţării de o inflaţie care capătă un caracter tot mai global. În acest caz e necesar şi ajutorul real al Guvernului în crearea condiţiilor în care:

Deocamdată însă Guvernul Moldovei pierde iar lupta cu inflaţia.

Inflaţia se îngroaşă Analiza social-economică a regiunii transnistrene