Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Poate referendumul soluţiona criza politică?
|
|
Criza politică din RM a căpătat săptămîna trecută o dimensiune nouă. După ce protestatarii au efectuat un marş spre sediul Companiei de stat Teleradio Moldova, aproximativ 400 de angajaţi ai companiei au intrat în grevă japoneză, protestînd împotriva cenzurii instaurate de către autorităţi la posturile naţionale de radio şi televiziune. Acţiunile ziariştilor au o rezonanţă cu totul deosebită, acuzaţiile lor privind instaurarea cenzurii vizează încălcarea principiilor constituţionale referitoare la drepturile omului.
Declararea acţiunilor de protest drept nelegitime de către Curtea Supremă de Justiţie a determinat autorităţile să reia ameninţările împotriva organizatorilor manifestaţiilor. Problema este că protestatarii conduşi de către liderii PPCD nu au comis ceva ieşit din comun, bazîndu-se pe principul aplicării uniforme a legislaţiei. Din acest punct de vedere, autorităţile nu pot recurge la realizarea ameninţărilor împotriva PPCD din simplul motiv că tocmai partidul de guvernămînt este cel care pe parcursul unui an s-a ocupat de implicarea copiilor în politică, instituind organizaţii de pioneri şi comsomolişti în cadrul şcolilor. Săptămîna trecută, în cadrul unor dezbateri televizate, acest lucru i-a fost reproşat liderului fracţiunii comuniste, Victor Stepaniuc, de către Dumitru Braghiş, lider al fracţiunii ce-i poartă numele.
Situaţia creată este percepută de către autorităţi şi presa oficială ca una în care “liniştea şi pacea socială a fost parţial pierdută pe moment”. De aceea, se vorbeşte tot mai insistent despre desfăşurarea unui referendum în cadrul căruia “să fie eliminate tentativele celor care îndeplinesc misiunea distrugerii statului moldovenesc”. Şi aici există o problemă. În Republica Moldova nu există vreo forţă politică care ar contesta în documentele sale oficiale perspectivele existenţei statului moldovenesc. Formaţiunea politică care a exclus cel mai tîrziu din programul său obiectivul realizarea căruia ar fi însemnat pierderea independenţei de către RM este tocmai Partidul Comuniştilor. Abia anul trecut, la congresul din aprilie, partidul de guvernămînt a adoptat un nou program care nu se mai referă la apartenenţa sa la Uniunea partidelor comuniste din Comunitatea Statelor Independente (UPC — PCUS) al cărei scop este refacerea URSS. Totuşi Partidul Comuniştilor rămîne membru al UPC-PCUS, iar reprezentanţii lui au participat la ultimul congres al uniunii din luna octombrie unde a fost pusă în discuţie atingerea scopului principal, adică refacerea URSS. Este curios că acest lucru s-a produs după ce în luna august reprezentanţii preşedinţiei au declarat în mod public că “orice discuţie pe tema independenţei RM poate fi calificată drept act de subminare a statului”. Din acest punct de vedere ultimele acţiuni ale partidului de guvernămînt seamănă mai mult cu un act de autocondamnare. Într-adevăr, Partidul comuniştilor acuză instituţiile europene de promovarea standardelor duble în timp ce singur face acest lucru.
Cît priveşte desfăşurarea referendumului propriu-zis, aici apar un şir de probleme. În primul rînd, este nevoie de o decizie politică a autorităţilor referitoare la iniţierea referendumului. În conformitate cu legislaţia electorală iniţierea referendumului poate fi făcută de un grup de cel puţin 300 cetăţeni după care urmează colectarea a 200 000 de semnături. De asemenea, iniţierea referendumului poate fi făcută de 1/3 din numărul de deputaţi în Parlament şi de către preşedintele ţării. Este puţin probabil ca preşedintele ţării să accepte iniţierea referendumul. Un referendum poate fi pierdut, iar exemplul generalului Charles de Gaulle, care şi-a prezentat demisa după ce a iniţiat un referendum şi l-a pierdut, a devenit unul de manifestare a respectului faţă de propriul popor.
Iniţierea referendumului de către cetăţeni durează foarte mult, aşa că ne putem aştepta că doar deputaţii pot face acest lucru. Dar acesta nu limpezeşte foarte mult situaţia. Pentru iniţierea referendumului este nevoie de a formula foarte clar întrebările asupra cărora cetăţenii urmează să se pronunţe. Deocamdată, ne este clar ce întrebări pot fi supuse referendumului. Examinarea problemelor legate de declararea limbii ruse drept cea de a două limbă de stat au fost respinse de către Curtea Constituţională. Problemele legate de studierea istoriei şi dragostea de Patrie ar suna cam deocheat într-un referendum. Aşa că numai formularea corectă a întrebărilor ar lua foarte mult timp. Abia peste 6 luni după iniţierea referendumului Parlamentul poate declara data desfăşurării acestuia, care urmează a avea loc încă peste 2 luni. Ţinînd cont de faptul că în primăvara anului viitor urmează să aibă loc alegerile locale ordinare, acestea ar putea fi desfăşurate în conformitate cu legislaţia în vigoare doare peste 4 luni după referendum.
Este puţin probabil că pînă la fixarea datei unui eventual referendum autorităţile din Transnistria ar accepta desfăşurarea referendumului pe malul stîng al Nistrului. După deteriorarea relaţiilor dintre Chişinău şi Comrat, nu este clar dacă cetăţenii găgăuzi ar putea participa la referendum. Distrugerea secţiilor de votare în cadrul referendumului local din 24 februarie referitor la retragerea başcanului a demonstrat că o astfel de evoluţie nu poate fi exclusă. Într-o astfel de situaţie legitimarea rezultatelor referendumului nu este deloc asigurată.
Este greu de imaginat că situaţia economică îi permite RM să intre într-un maraton electoral cu o durată de un an şi jumătate, în cadrul căruia să aibă loc două scrutine naţionale. În plus, autorităţile s-au angajat să organizeze recensămîntul naţional în luna octombrie a.c. care de asemenea, necesită importante resurse financiare. Dacă adăugăm la aceasta că în societate s-a instaurat o stare de nervozitate, ne putem lesne da seama că lucrurile se complică cu totul.
Acestea fiind spuse, putem constata împreună cu presa oficială că principala realizare a partidului de guvernămînt este trecerea prin sindromuri şi şocuri. Astfel, după victoria în alegerile din 25 februarie 2001 comuniştii au încercat timp de mai bine de jumătate de an să depăşească “sindromul opoziţiei” pentru ca apoi să se pomenească confruntaţi cu “şocul performanţelor electorale”. În această situaţie cetăţenii RM se pot doar întreba: cînd se va reveni la normalitate?