Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Sezonul politic de toamnă
|
|
La 1 septembrie a demarat sezonul politic de toamnă. Dat fiind faptul că în luna mai a anului viitor urmează să se desfăşoare alegerile locale, obiectivul principal al partidelor politice este pregătirea pentru acestea. Grupul parlamentar al Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD) a organizat Adunarea Naţională a Alegătorilor (ANA) în cadrul căreia s-a pronunţat “împotriva ateismului antihristic, sărăciei, corupţiei, deznaţionalizării, cenzurii şi federalizării Republicii Moldova (RM)”. De asemenea, PPCD s-a pronunţat pentru părăsirea de către RM a CSI şi aderarea la NATO. Liderii PPCD au adus critici autorităţilor moldoveneşti pentru că au împiedicat deplasarea cetăţenilor din teritorii la ANA prin aplicarea măsurilor de constrîngere din partea Serviciului de Informaţie şi Securitate, Ministerului Afacerilor Interne (MAI), Ministerului Învăţămîntului (MÎ) etc. Prin acesta se explică numărul relativ modest de participanţi la ANA (după estimările unor agenţii de presă au participat aproximativ 4000 de cetăţeni, în opinia organizatorilor cifra participanţilor a fost de aproximativ 25 000). Organizatorii ANA au anunţat că printre acţiunile concrete ce urmează a fi întreprinse în timpul apropiat se numără informarea raportorilor Consiliului Europei pentru RM care urmează să viziteze RM la mijlocul lunii septembrie despre simularea îndeplinirii de către autorităţi a Rezoluţiei Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE). Liderii PPCD afirmă că persecutările organizatorilor şi participanţilor la protestele anticomuniste din perioada 9 ianuarie — 25 aprilie a.c. continuă în pofida recomandărilor Consiliului Europei. De asemenea, ei consideră că moratoriul asupra revizuirii politicilor educaţionale în domeniul istoric şi lingvistic nu este respectat de către autorităţile comuniste care promovează o politică de “rusificare” a învăţămîntului. Fără îndoială, un impuls nou mişcărilor de protest l-a dat intenţia autorităţilor moldoveneşti de a soluţiona conflictul transnistrean prin federalizarea RM, în baza proiectului de Acord elaborat de către misiunea OSCE în RM şi ţările garante ale reglementării conflictului — Rusia şi Ucraina. Din aceste motive s-a hotărît că următoarea ANA va avea loc la 6 octombrie a.c.
De fapt, problema federalizării a devenit cea mai dezbătută în RM şi devine tot mai evident că coaliţiile electorale în vederea alegerilor locale din 2003 se vor constitui şi după criteriul atitudinilor faţă de proiectul de federalizare a RM. Am putea spune că s-au format cîteva grupări politice care şi-au expus punctul de vedere în acest sens. Prima grupare este constituită de partidele politice de centru-dreapta care se pronunţă în mod tranşant împotriva federalizării RM. Ele consideră regimul de la Tiraspol drept unul de sorginte criminală, de aceea federalizarea RM ar însemna recunoaşterea şi legalizarea acestuia. Printre partidele care resping ideea federalizării RM se numără: PPCD, Partidul Liberal (PL), Partidul Social Democrat (PSD), Partidul Social Liberal (PSL) şi alte cîteva partide mai mici. Este interesant că poziţia PPCD se deosebeşte şi de cea a partidelor care se opun proiectului de federalizare. Astfel, ziarul ŢARA care reflectă puncte de vederea apropiate PPCD a adus argumente mai degrabă în favoarea constituirii unei uniuni statale dintre RM şi Transnistria de tipul celei realizate între Serbia şi Muntenegro, decît a constituirii unei federaţii în cadrul căreia s-ar putea atenta la identitatea naţională a populaţiei băştinaşe din RM.
A doua grupare politică, susţinînd practic fără rezerve proiectul de federalizare a RM, este constituită din partidele care au guvernat RM în perioada 1994–1998. Este vorba despre Partidul Democrat Agrar (PDA), Partidul Socialist (PS) şi Partidul Socialiştilor din RM (PSRM). Ultimele două au făcut parte din Mişcare Internaţionalistă “Edinstvo” de orientare pro-rusească, pînă la destrămarea acesteia.
Cea de a treia grupare politică este constituită din partidele politice care au gravitat în jurul figurii fostului preşedinte al RM, Petru Lucinschi. Cele mai importante dintre acestea sînt: Alianţa Social Democrată (ASD), condusă de către fostul prim-ministru Dumitru Braghiş, şi Uniunea Centristă (UC). Această gruparea se pronunţă în favoarea federalizării RM în baza proiectului OSCE, dar consideră că unele aspecte ale proiectului de Acord merită o descifrare mai amănunţită. De asemenea, liderii din această grupare s-au pronunţat în favoarea măririi numărului subiecţilor presupusei federaţii astfel ca fiecare unitatea adminstrativ-teritorială să devină subiect al federaţiei.
În sfîrşit, o poziţie deosebită o ocupă Partidul Comuniştilor (PC) de guvernămînt. PC a salutat propunerea de federalizare, însă liderii acestuia au lăsat să se înţeleagă că proiectul de acord trebuie revăzut fără să ofere detalii în privinţa punctelor de dezacord. Dar, de fapt, preşedintele ţării, Vladimir Voronin, a început să depună eforturi pentru impulsionarea procesului de negocieri cu liderii din Transnistria. În acest scop el a constituit la 1 august a.c. Comisia naţională pentru reintegrarea RM, iar ceva mai tîrziu a adresat un mesaj mediatorilor şi administraţiei de la Tiraspol în care a propus convocarea rundelor de negocieri. A devenit însă evident că negocierile vor fi extrem de dificile. Liderii de la Tiraspol sînt obsedaţi de idea egalităţii părţilor negociatoare, astfel încît refuză Chişinăului chiar şi dreptul de a fixa data reînceperii negocierilor. În acest sens ei au calificat ultima iniţiativă a preşedintelui Voronin drept un act destabilizator al procesului pentipartit de negocieri. În general, despre intenţiile Tiraspolului de a negocia ne vorbesc cel mai elocvent afirmaţiile de după întîlnirea de la Kiev a şefului diplomaţiei transnistrene, Valeri Liţkai, precum că negocierile vor dura mulţi ani.
Deşi părţile antrenate în conflict au salutat iniţiativa OSCE de soluţionare a conflictului prin federalizarea RM, rămîne neclar eventualul mecanism de punere în acţiune a prevederilor proiectului de Acord. În primul rînd, cazul RM este cu totul original. Constituirea federaţiei moldoveneşti este impusă din exterior. De aceea, este evident că şi garanţiile stabilităţii presupusei federaţii moldoveneşti vor trebui să fie tot externe, la fel ca şi în cazul Bosniei. Aceasta justifică într-un fel temerile opoziţiei că RM îşi poate pierde suveranitatea, acceptînd varianta federalistă de soluţionare a conflictului.
În al doilea rînd, opoziţia atenţionează guvernarea comunistă că federaţiile constituite după criterii etnice şi ideologice de obicei se prăbuşesc mai devreme sau mai tîrziu (drept exemple servesc: URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia). Au devenit prospere doar federaţiile în care marea majoritate a cetăţenilor a acceptat în mod liber instituţiile unificatoare şi simbolurile lor. Acest lucru a fost posibil în ţările în care a existat o omogenitate etnică (exemplul Germaniei), sau o distribuţie omogenă a elementelor eterogene (exemplul Statelor Unite), în care a fost asigurată omogenitatea culturală, lingvistică şi religioasă a elitelor aflate la putere. Au fost şi alţi factori care au contribuit la fortificarea federaţiei americane: experienţa unui război unificator împotriva unei puteri coloniale (urmat de o lungă perioadă de securitate externă); în fine, factorul bogatelor resurse naturale nu poate fi neglijat.
Dacă raportăm factorii cunoscuţi drept generatori de stabilitate într-o federaţie la cei destabilizatori vom observa că proporţia nu pare a fi în favoarea constituirii statului federal moldovenesc. Într-adevăr, se presupune că federaţia moldovenească va fi constituită din subiecţi formaţi în baza criteriilor etnice; partidul de guvernămînt care intenţionează să reunifice ţara are drept scop programatic edificarea unei societăţi comuniste, iar liderul partidului deţine funcţia de şef al statului; ţările garante au contribuit la edificarea regimului separatist şi au în continuare interese necamuflate în regiune; în definitiv, reunificarea se presupune a fi făcută după un război de dezbinare ale cărui cauze sînt văzute în mod absolut diferit din cauza eforturilor propagandistice atît de către elitele de la Chişinău şi Tiraspol, cît şi de simplii cetăţeni etc.
Agravarea conflictului dintre Chişinău şi Tiraspol anul trecut s-a produs în condiţiile în care marile puteri occidentale în frunte cu SUA şi Rusia s-au angajat într-o campanie globală împotriva terorismului şi a proliferării necontrolate a armelor. Se pare că atît conducerea RM, cît şi administraţia de la Tiraspol au acceptat varianta federalistă propusă de mediatori pentru reînceperea negocierilor pentru a evita iritarea marilor puteri. Probabil, pericolul degenerării războiului propagandistic dintre Chişinău şi Tiraspol într-un conflict fierbinte a determinat SUA să se implice activ în procesul de reglementare. Nu încape îndoială că anume implicarea SUA a impulsionat elaborarea proiectului de Acord. Faptul că SUA şi-a exprimat sprijinul faţă de proiectul de federalizare a RM a luat prin surprindere opoziţia din RM. Dar pentru o astfel de atitudine a SUA există un suport logic. În primul rînd, proiectul de Acord reprezintă o amplă precizare a noţiunii de “stat comun” pe care RM s-a angajat să-l edifice împreună cu Transnistria încă în 1997. În al doilea rînd, regimul lui Smirnov şi-a demonstrat viabilitatea şi, probabil, este acceptat de către administraţia SUA drept parte egală cu Chişinăul în procesul de negocieri, aşa cum prevede de fapt şi faimosul Memorandum din 1997. În al treilea rînd, a devenit clar că noii parteneri strategici — SUA şi Rusia — îşi fac concesii reciproce în fostul spaţiu sovietic, lucru care se resimte nu numai în Asia Mijlocie şi Caucaz, ci şi în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean.
Totuşi opoziţia din RM consideră că nu s-a procedat corect atunci cînd conducerea RM a acceptat din start varianta federalistă, renunţînd la încercarea de a convinge ţările garante că există şi alte variante. Dacă admitem că soluţionarea conflictului depinde de poziţia marilor puteri, atunci era nevoie de un efort diplomatic pe potrivă pentru a convinge marile puteri că RM i-ar conveni mai degrabă varianta spaniolă de soluţionare a conflictului dintre centru şi provincii. Constituţia spaniolă adoptată în 1978 a evitat orice referinţă la federalism, preferînd să vorbească despre “statul autonomiilor”. Aceasta pentru a descuraja orice intenţie ulterioară de separatism, deşi experţii în domeniul dreptului constituţional consideră că provinciile spaniole se bucură de drepturile subiecţilor din statele federale.
La tensionarea relaţiilor dintre opoziţie şi guvernarea comunistă contribuie şi faptul că ultima a transformat discuţiile pe marginea federalizării într-o acţiune propagandistică de defăimare a opoziţiei, etichetînd-o drept antistatală. Dar în cazul federalizării RM argumentele opoziţiei nu sînt deloc de ignorat. Faptul că partidul de guvernămînt îşi mai păstrează în programul politic opţiunea privind refacerea federaţiei fostelor republici sovietice la care se adaugă promisiunile electorale de a adera la Uniunea Rusia — Belarus contrastează foarte puternic cu afirmaţiile guvernanţilor privind edificarea statului independent RM. Acest contrast a devenit mai pronunţat după acceptarea federalizării RM în baza unui proiect de Acord majoritatea articolelor căruia sînt împrumutate din Constituţia Federaţii Ruse. În acest sens, este curios că anul curent Duma de Stat a Federaţiei Ruse a adoptat o lege specială privind acceptarea unor noi subiecţi în federaţie, care pare să înceapă a funcţiona după ce la ultima întîlnire a preşedinţilor Vladimir Putin şi Alexandr Lucaşenko ultimului i s-a propus ca Belarus să devină cel de al 90-lea subiect al Federaţiei Ruse. Astfel, unele forţe din opoziţie presupun că se creează condiţii optime şi pentru integrarea RM alături de Belarus în calitate de subiect al Federaţiei Ruse.
Toate aceste lucruri şi suspiciunile reciproce ale puterii şi opoziţiei creează condiţii pentru perpetuarea confruntărilor în noul sezon politic.