Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Reperele teoretice ale comuniştilor din Moldova
|
|
În cadrul Plenarei a V-a a Partidului Comuniştilor (PC) din Republica Moldova (RM) lucrările căreia s-au desfăşurat în luna mai a.c. a fost lansată ideea modificării programului partidului de guvernămînt care a fost adoptat exact un an în urmă, doar la cîteva luni după victoria comuniştilor la alegerile parlamentare anticipate din luna februarie 2001. În ultima vreme presa comunistă a dat curs iniţiativei de modificare a programului partidului şi a început dezbaterile pe marginea principiilor teoretice în baza cărora urmează să se producă acest eveniment.
Primul lucru care trezeşte nedumeriri ţine de faptul că, deşi ideea modificării programului a fost lansată de către preşedintele ţării şi al partidului, Vladimir Voronin, discuţiile teoretice le poartă în exclusivitate persoane necunoscute publicului larg, din eşaloanele al doilea sau chiar al treilea ale ierarhiei partidului de guvernămînt. Probabil, acest fenomen se explică prin faptul că s-a observat o discrepanţă foarte clară între declaraţiile şi politicile promovate de către elita de partid şi principiile marxiste împărtăşite de către membrii din eşaloanele inferioare ale partidului. Anul trecut, bunăoară, în cadrul plenarelor s-a ajuns pînă la acuzarea conducerii de vîrf a partidului de promovarea unei politici revizioniste. Pentru acuzaţii de acest gen a existat temei. Astfel, chiar în cuvîntarea de inaugurare în postura de preşedinte al ţării, liderul partidului, Vladimir Voronin, a declarat că “trebuie terminat odată cu împărţirea societăţii în clase”. Apoi a urmat un şir de discursuri ale preşedintelui în care viziunile sale asupra dezvoltării economiei ţării au fost apreciate drept extrem de liberale. În sfîrşit, presa guvernamentală a făcut publică destăinuirea preşedintelui, precum că acesta nu are de gînd să construiască nici comunismul şi nici socialismul.
Este evident că toate aceste afirmaţii vin în contradicţie cu principiile marxist-leniniste fixate în programul partidului de guvernămînt şi scot în evidenţă intenţia de revizuire a acestora. Sigur, revizionismul liderilor comunişti ne apare nu ca un rezultat al schimbării convingerilor, ci drept un rezultat al constrîngerii de a promova o politică oportunistă de conformare la conjunctura politică internă şi internaţională. În primul rînd, liderii comunişti au recunoscut că aflîndu-se în opoziţie nu au avut capacitatea de a aprecia amploarea schimbărilor care s-au produs în lume şi în RM în ultimul deceniu şi jumătate, îngrijindu-se doar de agitarea spiritelor nostalgice ale cetăţenilor. În al doilea rînd, mişcarea de protest care s-a desfăşurat în regim non-stop timp de 4 luni a avut drept efect supunerea RM unei monitorizări minuţioase din partea Consiliului Europei. În al treilea rînd, mişcările comuniste din fostele republici sovietice, mai ales în Rusia şi Ucraina, au suferit înfrîngeri zdrobitoare în ultimul an, potolind aspiraţiile nostalgicilor la renaşterea unei mişcări comuniste largi în spaţiul ex-sovietic. În sfîrşit, dependenţa de comportamentul organismelor financiare internaţionale în problema creditării RM şi achitarea datoriilor externe constrînge partidul de guvernămît să promoveze o politică economică coordonată cu aceste instituţii.
De aceea, discuţia iniţiată pe paginile presei comuniste este menită să influenţeze cursul politic al conducerii de vîrf pentru a-l menţine în şabloanele doctrinare. Este evident că veriga de mijloc, cea mai îndoctrinată şi conservativă a partidului, încearcă să se inspire din lucrările lui Lenin, mai ales din cea intitulată “Ce-i de făcut?”. Concluzia la care ajunsese Lenin în lucrarea sa este că “Rolul de frunte în lupta pentru drepturile muncitorilor îl poate îndeplini doar un partid înzestrat cu o teorie avansată”. Pentru fundamentarea acestei concluzii Lenin se sprijinea pe afirmaţia lui Engels despre cele trei forme de luptă: economică, politică şi teoretică, precum şi pe afirmaţia lui Marx referitoare la faptul că este inadmisibil ca pentru atingerea unor scopuri practice să fie scoase la mezat principiile teoretice. În prezent, se poate constata că elita de vîrf a partidului ignoră cu desăvîrşire lupta teoretică, iar politica pe care o promovează este una absolut oportunistă.
Încercînd să aplice principiile leninste la realităţile moderne teoreticienii din veriga de mijloc a partidului înfruntă anumite greutăţi. Astfel, exacta 100 de ani în urmă, la momentul apariţiei lucrării “Ce-i de făcut?” în Rusia exista o clasă muncitoare şi o “teorie avansată”, cea marxistă, lucruri care l-au determinat pe Lenin să creeze o unealtă — partidul bolşevic, pentru a cuceri puterea în interesul clasei muncitoare, iar ulterior pentru construirea societăţii comuniste. Pe de altă parte, în prezent, în RM situaţia este inversă. Există un partid comunist care se află la putere şi care se declară fidel aceleiaşi teorii marxist-leniniste şi îşi propune, de asemenea, să construiască comunismul. Dar teoreticienii acestui partid constată cu stupoare că nu pot înţelege care este structura de clasă a societăţii moldoveneşti moderne şi că, din păcate, clasa muncitoare, a cărei drepturi partidul comunist ar trebui să le apere, a dispărut de fapt. De aceea ei nu ştiu interesele cui urmează să le apere. După doi ani de guvernare comunistă, în elaborările teoretice intitulate sugestiv în stil leninist — “Ce construim noi?” şi “Azimutul mişcării” — comuniştii moldoveni se declară totuşi optimişti, afirmînd că clasa muncitoare va apărea totuşi. Însă exemplul pe care ei îl consideră în acest sens drept unul de bun augur este cu totul uimitor. Astfel, ei afirmă că recent uzina “Topaz” a cărei pachet de control a fost vîndut de către autorităţile comuniste unei firme private străine a început angajarea muncitorilor. Ei consideră că aşa, pas cu pas, va renaşte clasa muncitoare. Din acest exemplu putem înţelege că autorităţile comuniste sînt gata să folosească privatizarea proprietăţii de stat pentru incitarea contradicţiilor dintre muncă şi capital numai pentru a-şi justifica ulterior existenţa în calitate de apărător a intereselor muncitorilor exploataţi. Ei numesc aceasta metodă dialectică. Într-adevăr, dacă puterea e în mîinile comuniştilor, de ce nu angajează muncitori la întreprinderile de stat pentru a nu admite apariţia contradicţiei dintre muncă şi capital? Sigur, teoreticienii comunişti încearcă să răspundă la această întrebare, dar răspunsul lor oricum este foarte ciudat. Ei consideră că în perioada sovietică muncitorii s-au răsfăţat în calitatea lor de hegemoni şi nu mai vor să muncească pentru salarii mizere. Probabil, aceasta explică şi faptul că cei peste 600 000 de proletari moldoveni preferă să fie exploataţi în Europa capitalistă şi nu se întorc în RM, ştiind că aici se află la putere comuniştii care se declară apărătorii intereselor lor.
De asemenea, ei presupun că tot din cauza răsfăţării din perioada sovietică clasa muncitoare preferă în prezent să-şi vîndă forţa de muncă la un preţ prea înalt, ceea ce-i face pe potenţialii investitori străini să ne ocolească ţara. Dacă teoreticienii comunişti ar fi consecvenţi în silogismele lor ei ar trebui să ajungă la concluzia că şi votul masiv în favoarea PC la alegerile parlamentare din 2001 a fost o consecinţă a răsfăţării cetăţenilor care au avut aşteptări exagerate că aducîndu-i pe comunişti la putere vor obţine imediat condiţiile de trai pe care le-au avut în perioada existenţei URSS. Dacă este aşa, atunci următoarea concluzie ar trebui să se refere la URSS ca la un imperiu al răului care a contribuit la degenerarea clasei muncitoare, lucru care în prezent se resimte prin lipsa investiţiilor străine şi deci face imposibilă îndeplinirea programului electoral al partidului de guvernămînt, căruia nu-i rămîne altceva decît să se conformeze realităţilor existente, adică să se burghezească.