Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Deteriorarea relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol
|
|
La începutul lunii noiembrie experţii OSCE şi ai ţărilor garante au constatat că procesul de negocieri dintre Chişinau şi Tiraspol este practic blocat. În opinia aceloraşi experţi el ar putea fi deblocat abia după ce părţile îşi vor reformula clar punctele de vedere în ceea ce priveşte soluţionarea conflictului prin federalizarea Republicii Moldova. De fapt, ar fi mai corect să se afirme că după lansarea de către OSCE a proiectului de federalizare procesul de negocieri nici nu a început. Pur şi simplu în perioada august — octombrie a avut loc un şir de întîlniri pentru consultări în cadrul pentapartit. Mai mult, aceste întîlniri au avut loc pe fundalul unui război propagandistic foarte dur. Astfel, propagandiştii de la Chişinău timp de un an de zile nu au încetat să vorbească despre “regimul mafiot şi criminal al lui Smirnov”, iar cei de la Tiraspol despre “blocada economică” şi despre celebrarea pe parcursul întregului an a celei de a 10-ea aniversări de la “agresiunea Moldovei împotriva republicii Transnistrene iubitoare de libertate”. De aceea nu ar trebui să mire faptul că la începutul lunii noiembrie relaţiile dintre Chişinău şi Transnistria s-au deteriorat pînă la un grad necunoscut încă după conflictul armat din 1992. Logica escaladării conflictului de către administraţia de la Tiraspol se încadrează perfect în albia îndemnului experţilor OSCE de clarificare a poziţiilor. Ea este menită să demonstreze că Chişinăul şi Tiraspolul, deopotrivă, au potenţiale militar şi economic comensurabile pentru a le utiliza într-o eventuală confruntare. De aceea părţile vor trebui considerate absolut egale şi tratate în mod corespunzător în procesul de negocieri. Acest lucru, de fapt, este stipulat şi în Memorandumul semnat în luna mai 1997 de către preşedintele RM, Petru Lucinschi, şi liderul transnistrean, Igor Smirnov.
Pentru a scoate în evidenţă acest lucru la 4 noiembrie liderul transnistrean, Igor Smirnov, a emis un decret prin care impune ca toate mărfurile din RM să fie comercializate pe teritoriul Transnistriei numai după aplicarea unei taxe de 20%. El a numit această acţiune “drept măsură adecvată la blocada economică instituită de RM” o dată cu introducerea noilor ştampile vamale după aderarea RM anul trecut la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Astfel, prin “blocadă economică” Tiraspolul înţelege refuzul Chişinăului de a-i remite în mod necondiţionat ştampilele sale vamale pentru efectuarea comerţului exterior necontrolat.
De fapt, intrarea în impas a relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol, precum şi a negocierilor pe marginea proiectului de federalizare era uşor previzibil. De aceea, toate polemicile din mass-media din vara trecută au fost în mare parte sterile. Pe de o parte, autorităţile moldoveneşti şi susţinătorii acestora au dorit să anunţe cu surle şi trîmbiţe marele succes care îi aşteaptă în soluţionarea conflictului după planul OSCE fără a înţelege foarte exact cum poate fi realizată federalizarea în mod practic. Poziţia autorităţilor a fost susţinută fără rezerve de către Partidul Democrat Agrar (PDA), cele două partide socialiste şi mişcarea “Ravnopravie”. Pe de altă parte, opoziţia de centru-dreapta s-a opus conceptului de federalizare a RM cu mijloacele ce-i stau la dispoziţie. Mai nuanţată a fost poziţia partidelor de orientare social democrată, care în principiu nu se opun federalizării, dar au pus accentul pe modalitatea realizării acesteia.
În Transnistria, dimpotrivă, de la bun început proiectul OSCE a fost primit cu mari rezerve. Doar şeful diplomaţiei, Valeri Liţkai, s-a arătat optimist imediat după întîlnirea de la Kiev, de la începutul lunii iulie, în cadrul căreia a fost lansat proiectul federalist. Observatorii locali au constatat că pentru manifestarea acestui optimism Liţkai a căzut în dizgraţia lui Smirnov pentru o perioadă semnificativă de timp. Ulterior liderii de la Tiraspol şi-au formulat din nou o poziţie consolidată care se deosebeşte în mod cardinal de cea a Chişinăului. Astfel, preşedintele sovietului suprem de la Tiraspol, Grigorii Maracuţă, şi Liţkai au făcut declaraţii publice, precum că nu văd vreo deosebire dintre o federaţie şi o confederaţie, afirmînd că pentru Transnsitria poate fi acceptabilă doar varianta constituirii unui stat comun după modelul Serbia-Muntenegru, sau o structură similară cu din cea Bosnia, constituită după modelul de la Dayton.
Să vedem însă care sînt deosebirile şi nuanţele. Putem consta că la Chişinău Partidul Comuniştilor (PC) şi Alianţa Social Democrată (ASD) ar fi de acord, în principiu, cu federalizarea RM. Ele consideră proiectul de federalizare drept unul realist. Într-adevăr, dacă Rusia este considerată principalul partener strategic şi mediator în procesul de soluţionare a conflictului, atunci punctul de vedere al acestei ţări este determinant. Poziţia oficialilor ruşi responsabili pentru soluţionarea conflictului transnistrean a fost exprimată foarte concis de către fostul prim-ministru al Rusiei, Evghenii Primakov: nici Moldova stat unitar, nici Transnistria stat independent. Pe de altă parte, un alt oficial rus, Boris Pastuhov, afirma recent că în procesul de soluţionare a conflictului “Rusia se va retrage din Moldova o dată cu retragerea armamentului, dar astfel ca să rămînă aici pentru totdeauna”. Acesta este, de fapt, cadrul soluţionării conflictului văzut prin prisma oficialităţilor ruseşti. Din aceste considerente PC şi ASD văd soluţionarea conflictului prin federalizare drept una adecvată. Observatorii locali presupun însă că PC nu are o viziune clară asupra modalităţii de federalizare a RM, dar susţine federalizarea fiindcă aceasta implică o reformă constituţională care ar putea să-i ajute să-şi onoreze unele din obligaţiile electorale asupra cărora este impus un moratoriu după adoptarea Rezoluţiei APCE — oferirea limbii ruse statutului de limbă de stat etc.
În această situaţie este dificil de a estima riscurile federalizării. Chiar dacă am admite că se va ajunge la o înţelegere cu Tiraspolul asupra unui model clasic de federaţie, precum cel german, totuşi în procesul de federalizare vor exista două probleme extrem de complicate.
Prima ţine de numărul subiecţilor federaţiei. Liderii din Transnistria, insistă asupra unei federaţii formate din doi subiecţi cu drepturi egale şi cu reprezentare egală în camera superioară. Însă situaţia se complică din cauza faptului că şi liderii din Gagauz Yeri insistă asupra faptului ca regiunea respectivă să devină subiect cu drepturi egale al noii federaţii. Acest lucru chiar a fost promis alegătorilor găgăuzi în recenta campanie electorală de către Gheorghi Tabunşcik, candidat susţinut de către PC. O federaţie formată din trei subiecţi pe criterii etnice şi cu o structură asimetrică, similară în multe privinţe cu cea iugoslavă, ar fi extrem de periculoasă, mai ales că Tiraspolul şi Comratul au fost partenerii strategici în lupta împotriva Chişinăului din perioada 1990 — 1994. După federalizare aceşti subiecţi ar deţine 2/3 din locurile din camera superioară a parlamentului bicameral. Este puţin probabil ca această variantă să le convină susţinătorilor federalismului de la Chişinău.
De fapt, preşedintele ţării, Vladimir Voronin, nu şi-a expus în mod explicit punctul de vedere asupra federalizării. Numai prim-ministrul, Vasile Tarlev, cîţiva deputaţi comunişti şi presa guvernamentală au vorbit despre acceptarea propunerii de federalizare, fără a discuta detalii.
Viziunile ASD asupra federalizării se referă la constituirea a 7–8 subiecţi ai federaţiei care ar activa în limitele propuse de proiectul OSCE, ceea ce ar permite descentralizarea puterii în RM şi compensarea eventualei dominaţii a Transnistriei şi Găgăuziei în camera superioară a eventualului parlament bicameral. Însă această variantă ar veni în contradicţie cu planurile partidului de guvernămînt de reformare a unităţilor administrative ale ţării. PC încă nu a renunţat la ideea micşorării unităţilor teritorial-administrative pentru a le lipsi pe acestea de autosuficienţa economică şi a le face dependente de puterea centrală. Este evident că în viziunea PC raioanele ar putea fi doar unităţi interne ale Moldovei în calitate de subiect al preconizatei federaţii. Acesta ar complica extrem de mult arhitectura statului federal.
A două problemă majoră ţine de modalitatea propriu-zisă de formare a federaţiei. După toate aparenţele Chişinăul ar vrea ca federaţia moldovenească să fie formată după modelul din Federaţia Rusă. Adică, centrul să ofere din bunăvoinţă împuterniciri suplimentare provinciilor pînă acestea obţin statutul unor subiecţi ai federaţiei. În conformitate cu această abordare suveranitatea naţională în preconizata federaţia ar trebui să aparţină întregului popor an RM, ci nu subiecţilor. Similitudinile sînt evidente şi, de aceea, nu pare a fi întîmplător faptul că jumătate din cele 42 de articole din proiectul de acord practic coincid cu articolele din Constituţia Federaţiei Ruse.
Liderilor de la Tiraspol însă nu le convine această variantă. Ei vorbesc despre o federaţie moldovenească contractuală ca despre una formată de către subiecţi egali, după modelul constituirii SUA de către state practic independente. În opinia lor, pentru aceasta RM ar trebui la început să recunoască independenţa Transnistriei, iar apoi cei doi subiecţi absolut egali, în calitatea lor de fondatori ai statului moldovenesc cu drepturi egale, să încheie acordul de constituire a federaţiei. Această variantă de fapt le-a fost sugerată liderilor de la Tiraspol de către susţinătorii şi lobbiştii lor naţionalişti din Rusia, cum ar fi Constantin Zatulin etc. Ea presupune că suveranitatea aparţine subiecţilor federaţiei care binevoiesc să delege nişte drepturi centrului federal. Evident, dacă subiecţilor nu le convine ceva aceştia îşi retrag împuternicirile delegate. Tocmai de aceea liderii de la Tiraspol afirmă că nu văd vreo diferenţă de principiu dintre o federaţi şi o confederaţie. Iarăşi, este puţin probabil ca această formulă să-i convină RM. Este evident că dacă RM ar face primul pas şi ar recunoaşte Transnistria, atunci nu va exista nici o certitudine că aceasta din urmă va fi de acord ulterior să facă cel de al doilea pas şi să semneze un acord federativ cu RM. Chiar dacă acest lucru s-ar produce, calitatea Transnistriei de fondator al statului moldovenesc federal ar produce o revoluţie în statalitatea RM şi ar lega-o pentru totdeauna de Rusia sub riscul destrămării statului federal. Se poate afirma că acest model de soluţionare a conflictului ar însemna, de fapt, recunoaşterea independenţei Transnistrie şi asigurarea dreptului acesteia de a se amesteca în afacerile interne ale RM. Este un fel de superindependenţă. Probabil, aceasta subînţelegea înaltul demnitar rus cînd spunea că Rusia ar trebui să plece din Moldova astfel pentru a rămîne aici pentru totdeauna. Este dificil a crede că opoziţia ar accepta o astfel de evoluţie a evenimentelor.
În aceste condiţii este foarte curioasă reacţia Ministerului Afacerilor Externe (MAE) al RM la recentele evenimente legate de blocarea pătrunderii mărfurilor moldoveneşti pe piaţa transnistreană. MAE s-a adresat reprezentanţilor ambasadelor străine de la Chişinău pentru ca aceştia să intervină în dezamorsarea situaţiei extrem de periculoase. Evident, pot interveni direct doar ţările garante şi Misiunea OSCE. În acest context este interesant că agravarea relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol s-a produs imediat după consultările pe care Smirnov le-a avut la Moscova. Mai mult, în ultimele cîteva luni s-a observat o susţinere tot mai pronunţată a Transnistriei din partea Rusiei, care prin alternanţă susţine periodic ambele părţi pentru a le echilibra potenţialele. Astfel, preşedintele rus, Vladimir Putin, a declarat că nu consideră regimul de la Tiraspol drept unul criminal, deci este unul cu care trebuie de negociat. În plus, Rusia a acceptat să-i ierte Tiraspolului o partde din datoriile pentru consumul de gaze în sumă de $100 milioane pentru că acesta i-a permis evacuarea armamentului (proprietate rusească) dintr-o regiune suveranitatea asupra căreia Rusia o recunoaşte ca aparţinînd RM. Acest lucru poate fi interpretat doar ca o modalitate necamuflată de susţinere a Transnistriei al cărei buget de stat anual se cifrează la aproximativ $80 milioane. Este curios că Rusia acceptă să-i ierte Transnistriei datorii de $100 milioane, în timp ce militarii ruşi care luptă în Cecenia atacă în judecată Ministerul rus al Apărării pentru datorii de cîteva sute de milioane de dolari faţă de aceştia. Această iertarea datoriilor Transnistriei contrastează foarte puternic pe fundalul presiunilor exercitate asupra Chişinăului pentru a achita cu regularitatea consumul de gaze. Astfel, liderii de la Tiraspol au destul timp şi rezerve financiare pentru a se juca de-a “blocada economică şi măsurile adecvate”.
Comportamentul elitelor ruseşti poate fi înţeles. RM este de o importanţă strategică pentru Rusia, şi asta nu din considerente militare sau economice, ci din cu totul altele. Vorba e că RM este unica ţară din lume asupra căreia Rusia mai poate obţine victorii militare şi diplomatice. Acest lucru a fost confirmat şi de către speaker-ul Dumei de Stat, Ghenadi Selezniov în timpul vizitei sale în RM, cînd a recunoscut că Rusia a susţinut edificarea statalităţii Transnistriei. Din aceste considerente strategice, RM serveşte şi drept obiect ideal pentru cercurile naţionaliste ruseşti care umilind şi scriind articole zeflemitoare la adresa ei îşi sublimează complexele imperiale grav lezat după destrămarea URSS, şi pe cele mai recente din timpul conflictului din Balcani, cînd nimeni nu le lua în seamă protestele şi ameninţările de a-l ajuta pe Miloşevici. Ei preferau atunci să condamne dublele standarde ale SUA şi UE în politica internaţională. De fapt, aceasta ar trebui să-i facă onoare RM. Astfel, ea devine de o importanţă strategică pentru o supraputere mondială.
Şi reacţia Ucrainei la adresarea MAE va fi probabil una adecvată şi în strictă conformitate cu atitudinile anterioare faţă de regimul de la Tiraspol. Aceasta se referă mai ales la faptul că anume prin teritoriul Ucrainei continuă tranzitarea mărfurilor Transnistrene cu utilizarea vechilor ştampile vamale, pe care conducerea de la Chişinău o considera trafic de contrabandă.
În aceste condiţii putem doar să ne întrebăm: de ce avînd suportul masiv al ţărilor garante şi mediatoare, Transnistria nu şi-ar permite să instituie blocade economice RM? Îşi permit doar separatiştii ceceni să declare djihad Rusiei chiar şi fără a avea vre-un suport oficial din partea unor state. Cu această ocazie merită menţionată semnificaţia adresării condoleanţelor preşedintelui Vladimir Putin din partea liderului transnistrean, Igor Smirnov, cu ocazia tragediei de la Nord-Ost. În adresare Smirnov afirmă că “poporul transnistrean cunoaşte ce înseamnă agresiune şi terorism”. Smirnov însă nu specifică prin ce se deosebeşte separatismul cecen, care a declanşat acţiunile de terorism, de separatismul transnistrean. În campania sa propagandistică Smirnov a întrecut orice măsură, profanînd memoria victimelor actelor teroriste. El ar putea să-l invite drept martor pe faimosul ziarist şi susţinător al Transnistriei, Alexandr Nevzorov, care ar putea să-i demonstreze încă odată secvenţele din filmul “Buchet Moldavii” în care bravii cazaci transnistreni pentru aşi demonstra faptele erioce mutilează cadavrele poliţiştilor moldoveni ucişi în timpul somnului, tăindu-le urechile şi adunîndu-le într-o sacoşă pentru dare de seamă. Afirmaţiile lui Nevzorov a fost difuzat de televiziunea rusească în toamna lui 2000 pe întreg spaţiul CSI. Nimeni n-a protestat şi nimeni nu s-a întrebat prin ce se deosebeşte terorismul cecen de cel transnistrean. Deşi, preşedintele Dumei de Stat, Ghenadii Seleznev, a dat unele explicaţii în acest sens. Separatismul din Transnistria a fost susţinut de armata rusă care, în conformitate cu afirmaţiile lui Smirnov din cadrul unei şedinţe plenare din Duma de Stat din 1996 “în timpul zile se subordona comandamentului rusesc, iar pe timp de noapte lupta pentru idealurile republicii transnistrene”. Pe cînd în Cecenia armata rusă a dat buzna la începutul lui 1995 pentru a “restabili ordinea constituţională”, nefiind provocată. Aici nimeni nu pomeneşte de dublele standarde. Smirnov nu-şi aminteşte de provocările celei de a “treia forţe” care activa pe teritoriul Transnistriei şi care a dispărut misterios împreună cu “combatul” Kostenco după victoria asupra “agresiunii Moldovei”.
Putem constata că lucrurile cu soluţionarea conflictului transnistrean stau astfel fiindcă aşa şi-a ales RM principalii parteneri şi mediatori în procesul respectiv. Spre exemplu, Georgia şi Azerbaidjanul cărora le-au creat probleme similare cu cele ale RM în ceea ce priveşte separatismul au înţeles că trebuie să echilibreze viziunile “principalului mediator” făcîndu-şi şi alţi aliaţi importanţi — SUA, Turcia etc.
În aceste condiţii, forţelor de opoziţie de la Chişinău nu le rămîne altceva decît să ceară, după cum o face Partidul Social Democrat (PSD), revizuirea formulei de negocieri pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Însă, este puţin probabil că cineva va trage cu urechea la astfel de cerinţe atîta timp cît RM însăşi nu-şi poate formula exact cum are de gînd să soluţioneze conflictul transnistrean prin federalizare. Tot în această albie vine şi propunerea Partidului Social Liberal (PSL) privind “îngheţarea conflictului” pentru a căuta noi soluţii şi parteneri. Însă experienţa ultimilor ani a demonstrat că pe parcursul timpului regimul de la Tiraspol se întăreşte tot mai mult. Astfel, sînt evidente eforturile administraţiei de la Tiraspol şi a susţinătorilor acesteia de la Moscova de a le oferii tuturor cetăţenilor din Transnistria cetăţenia Rusiei, iar proprietate publică să fie acaparată de către capitalul privat rusesc. În această situaţie ne putem doar întreba ce va face RM cu suveranitatea formală asupra Transnistriei?
Merită a fi luată în seamă şi varianta propusă de cercurile analitice apropiate de Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD). Se pare că acestea ar accepta varianta creării de către RM şi Transnistria a unei structuri comuni după modelul Serbia — Muntenegru. Ultimele din Muntenegru au arătat foarte clar care poate fi viitorul unei astfel de structuri. În aceste sens trebuie luată în calcul şi eventuala creştere masivă a simpatiilor cetăţenilor RM faţă de România o dată cu aderarea acestea la NATO şi UE în 2007. Astfel, peste cîţiva ani am putea constata că tendinţele care astăzi ne par evidente să se transforme într-o realitate în conformitate cu care majoritatea cetăţenilor de pe malul drept al Nistrului va deţine cetăţenie românească, iar cei de pe malul stîng — cetăţenie rusească. Din acest punct de vedere nu pare lipsită de sens pledoaria PC şi PPCD în favoarea admiterii dublei cetăţenii pentru cetăţenii RM. Totul depinde de detaliile pe care le vor conţine în acest sens tratatele bilaterale cu România şi Rusia.
În definitiv, putem presupune că experţii OSCE vor avea de aşteptat destul de mult pînă cînd Chişinăul şi Tiraspolul îşi vor preciza poziţiile asupra modalităţii de soluţionare a conflictului prin federalizare. Acesta dacă nu se va găsi o forţă internaţională cu pondere care să le arate calea cea dreaptă.