Monitoring→Politica→Comentarii

---

La 30 noiembrie, Partidul Democrat (PD) a organizat cu sprijinul Fundaţiei Jean-Jaures din Franţa o conferinţă cu genericul “Analiză comparativă a tendinţelor electorale în ţările europene şi Republica Moldova”. Scopul conferinţei a fost de a evalua perspectivele electorale ale partidelor de orientare social-democrată din Republica Moldova (RM).

Conferinţa s-a axat pe examinarea evoluţiei ideii social-democrate în Europa şi pe constatarea unei stări de fapt a prestaţiei partidelor de orientare social-democrată. Astfel, în Europa tendinţele electorale sînt neomogene în diferite regiuni. Cu toate acestea diferenţele dintre tendinţele regionale sînt totuşi înglobate într-un cadru valoric general acceptat care presupune alegeri directe, separaţia puterilor, guvernarea majorităţii, ocrotirea drepturilor opoziţiei, libertatea exprimării etc. Acest cadru valoric este şi principalul suport al procesului de integrare europeană, proces realizat pe etape în diferite regiuni. De aceea, s-ar putea afirma că nu este vorba de tendinţe, ci despre alternanţe sau de alternanţa tendinţelor.

Social-democraţia a apărut ca o necesitate de revizuire fundamentală a ideologiei marxiste în condiţiile industrializării de la sfîrşitul sec. al XIX-lea. Revizionismul reformist, susţinut de către Eduard Bernstein şi Karl Kautsky, a vizat două planuri corelate: moral şi social-prospectiv. Socialismul democratic a pledat pentru o societate democratică şi un om liber, accentuînd importanţa şi oportunitatea căii paşnice, legale şi democratice spre socialism. Sarcina principală pentru social-democraţie a fost cucerirea drepturilor politice de către masele largi ale populaţiei, folosirea adecvată a acestora în vederea ameliorării situaţiei social-economice.

Pe poziţii reformist-pragmatice s-au plasat şi socialiştii francezi, grupaţi în jurul lui Benoit Malon, Alexandre Millerand şi Jean Jaures. Socialismul constructiv teoretizat de belgianul Henri de Man a devenit o doctrină profundă, filozofică şi morală. Apariţia acestor curente se datorează eforturilor de a canaliza mişcarea muncitorească şi socialistă într-o albie paşnică spre a îmbunătăţi condiţiile dezvoltării economice, ale socializării capitalurilor şi ale democratizării vieţii politice.

Obiectivul major al partidelor social-democrate este: garantarea tuturor drepturilor sociale ale oamenilor; lichidarea formelor de discriminare socială şi asigurarea condiţiilor de dezvoltare liberă a indivizilor, ca o condiţie a dezvoltării întregii societăţi.

Evoluţia ideologică postbelică a partidelor social-democrate şi socialiste din ţările dezvoltate se caracterizează prin respingerea socialismului revoluţionar marxist şi prin accentuarea strategiei reformist-pragmatice. După 1970, social-democraţia cunoaşte o puternică tendinţă de mondializare, prin amplificarea participării şi a colaborării internaţionale a partidelor social-democrate din America Latină, Africa, Asia în cadrul Internaţionalei Socialiste. În aceeaşi perioadă, social-democraţia a depăşit caracterul de clasă. Partidele social-democrate nu mai sînt partide exclusiv muncitoreşti. S-a produs în mod deliberat o lărgire a bazei sociale, ca rezultat al adaptării ideologice la condiţiile concrete social-istorice.

Astfel, doctrina social-democrată s-a întemeiat pe evoluţionismul social, umanism şi pe ideea respectării dreptului individual la alegere şi decizie. Libertatea, democraţia, solidaritatea, echitatea şi justiţia sînt principiile şi valorile social-democraţiei. Primele trei formează triada conceptuală definitorie a acestei doctrine din care decurg celelalte soluţii social-democrate.

Statul social-democrat presupune existenţa unei structuri organizaţionale puternice, a drepturilor suverane şi a monopolului exercitării legitime a forţei. Autoritatea statului se bazează pe convingeri şi consens, obţinute prin alegeri libere, competenţă intelectuală şi statut moral. Ideologii acestei doctrine consideră obligatorie exercitarea controlului social asupra puterii de stat.

În prezent, din 38 de ţări europene examinate, în 18 se află la guvernare social-democraţii. În trei ţări, precum Marea Britanie, Grecia şi Suedia, social-democraţii guvernează de unii singuri, fără aliaţi. În celelalte 15, social-democraţii guvernează în baza unor coaliţii formate cu liberalii şi creştin- democraţii. La rîndul lor, creştin-democraţii formează guverne de coaliţie în 13 ţări europene, iar în Spania guvernează de unii singuri. Liberalii intră în guvernele de coaliţie a 21 de ţări europene, iar în Andora guvernează de unii singuri. Conservatorii formează guverne de coaliţie în 9 ţări. Partide ale minorităţilor naţionale intră în guvernele de coaliţie a 4 ţări; Partidele ecologiste, agrare/regionaliste şi naţionaliste intră în guvernele de coaliţie a cîte 3 ţări. Dacă am evalua ponderea procentajului obţinut de partidele de diferite orientări doctrinare am vedea că în prezent Europa este preponderent de culoare “roză”. Partidele social-democrate chiar şi în ţările în care se află în opoziţie sînt foarte puternice, acumulînd aproximativ 10–30% de voturi. Pe al doilea loc după pondere, se situează partidele de orientare creştin-democrată. Liberalii, deşi fac parte din cele mai multe guverne de coaliţie, totuşi au o pondere procentuală mult mai scăzut decît cea a social-democraţilor şi creştin-democraţilor. Aceasta se explică prin faptul că partidele liberale au fost, practic, întotdeauna partide de cadre şi furnizoare de idei, pe care de foarte multe ori le acceptă şi implementează atît social-democraţii, cît şi creştin-democraţii, conservatorii. Astfel, în 12 ţări social-democraţii guvernează împreună cu liberalii. În altele 6 ţări, creştin-democraţii sînt cei care guvernează împreună cu liberalii. În 3 ţări, foarte prospere, social-democraţii, liberalii şi creştin-democraţii guvernează împreună.

Pentru comoditatea comparaţiilor tendinţelor electorale din Europa şi RM este logic să fie examinate pe rînd tendinţele din regiunile respective: Europa Centrală şi de Sud-Est, Ţările Baltice, Europa Occidentală, Scandinavia, Europa de Est (CSI).

Am putea afirma că pentru Europa Centrală şi de Sud-Est varianta social-democrată a fost una adecvată misiunii ieşirii din comunism şi evitării lunecării spre o altă extremă. Experienţa acestor ţări este extrem de sugestivă şi pentru RM. Astfel, din 12 ţări ale Europei Centrale şi de Sud-Est în 9 la guvernare se află social-democraţii. Doar în Bulgaria, Slovacia şi Bosnia (unde sînt foarte puternice formaţiunile naţionaliste), social-democraţii nu se află la guvernare. Or, pentru Slovacia şi Bulgaria explicaţia este că, pe de o parte, guvernările anterioare de orientare naţionalistă şi comunistă s-au compromis, iar, pe de altă parte, momeala integrării în NATO şi UE a fost atît de atractivă încît, în locul guvernărilor precedente, au fost formate coaliţii de centru-dreapta, pentru a nu rata perspectiva integrării în UE. Astfel, aceste două exemple doar confirmă faptul că social-democraţia a oferit Europei Centrale şi de Est uneltele de transformare graduală a societăţilor pentru ca ulterior acestea să fie integrate în UE. După cum s-a menţionat, unul dintre cele mai interesante exemple în care s-au manifestat excepţiile a fost în cazul Bulgariei, unde la ultimele alegeri parlamentare a învins Mişcarea naţională Semeon II de orientare conservatoare, condusă de fostul monarh, constituită în ajunul alegerilor şi care a învins din prima încercare, acumulînd tocmai 42,7% din voturi. Acest exemplu demonstrează care poate fi ponderea personalităţii liderului în raport cu doctrina, mai ales cînd de personalitatea liderului sînt legate anumite speranţe — promovarea ideii de integrarea în UE. Acest exemplu ne sugerează de ce în cazul RM nu trebuie ridicat în mod arbitrar numărul necesar de membri de partid pînă la 15000.

Un exemplu similar similar cu cel menţionat mai sus este şi cel al Letoniei, unde o reprezentantă a diasporei canadiene, Vaira Vike-Freigerga, a fost votată de către Parlamentul leton în funcţia de Preşedinte al ţării, iar apoi, o formaţiune de dreapta, absolut nouă Era Nouă, s-a constituit pentru a o susţine, şi a reuşit să învingă la ultimele alegeri parlamentare din prima încercare. Motivaţia pentru un astfel de comportament electoral a fost aceeaşi ca şi în cazul Bulgariei — aderarea la NATO şi UE. Trebuie menţionat că în Ţările Baltice social-democraţii au avut din start poziţii foarte puternice doar în Lituania. În Estonia şi Letonia au fost mai puternici liberalii şi creştin-democraţii. Această situaţie se menţine şi în prezent. Astfel, vedem în cazul Ţărilor Baltice că varianta social-democrată poate fi o soluţie, dar nu un panaceu. Important este ca mişcările politice să-şi propună atingerea unui scop demn de a fi atins şi să-i convingă pe cetăţeni să le susţină în acest sens.

La această etapă, este dificil a discuta despre stabilirea unei tradiţii electorale în Ţările Baltice, dar este cert că organizarea unor alegeri parlamentare, imediat după colapsul URSS, a fost benefică pentru adecvarea structurii parlamentelor la noile condiţii şi sarcini de integrare euro-atlantică, lucru ce nu s-a întîmplat în cazul ţărilor CSI. În orice caz, nu încape îndoială că în Europa Centrală şi de Sud-Est, în Ţările Baltice, mai ales după integrarea în NATO şi UE, se va stabili vreo tradiţie care va fi foarte diferită de cea din Europa Occidentală. De asemenea, nu încape nici o îndoială că factorul extern, în primul rînd perspectiva integrării în UE, a canalizat comportamentul electoral din fostele ţări comuniste în albia social-democrată. Din acest punct de vedere, se poate, probabil, vorbi despre o iniţiativă reciproc avantajoasă pentru UE şi fostele state comuniste. Deşi integrarea ultimelor în UE costă foarte scump, este, probabil, unica soluţie rezonabilă pentru a evita instabilitatea în imediata apropiere a acesteia. Conflictele sîngeroase din fosta Iugoslavie doar confirmă această supoziţie. Aici, merită să fie amintite şi recentele alegeri din Turcia. În situaţia cînd semnalele referitoare la şansele admiterii Turciei în UE au fost preponderent negative, alegătorii din această ţară le-au întors spatele social-democraţilor şi şi-au legat speranţele de mişcarea islamistă. Sigur, situaţia politică şi economică a ţării nu erau strălucite în momentul desfăşurării alegerilor. Dar după ce au devenit cunoscute rezultatele alegerilor funcţionarii europeni par să-şi fi schimbat semnificativ opiniile privind posibilitatea aderării Turciei la UE.

În ţările UE social-democraţia s-a instaurat de mult şi temeinic. În Germania şi Austria, în pofida unor colizii istorice, începînd cu 1919, social-democraţii au avut suportul a aproximativ 1/3 din alegători. După al doilea război mondial, în Germania, Franţa şi Marea Britanie, social-democraţii au guvernat ani în şir, succedîndu-se la guvernare cu creştin-democraţii şi conservatorii. Este cunoscut, că în perioada postbelică, în Europa Occidentală au fost întreprinse eforturi concrete, pentru a nu admite ascensiunea mişcărilor extremiste. Astfel, fascismul a fost interzis, pentru că a fost învins într-un conflict armat direct şi a fost condamnat în cadrul unui proces judiciar internaţional. Comunismul nu a fost interzis, deşi s-a făcut vinovat de crime împotriva umanităţii, comparabile cu cele ale fascismului, dar acesta nu a fost învins într-un conflict direct. Dimpotrivă, comuniştii au contribuit la înfrîngerea fascismului. Totuşi, ascensiunea comunismului în occident a fost limitată prin diferite căi legale, de aceea, el a prins rădăcini foarte puternice doar în Italia şi Franţa, unde a avut suportul intelectualilor. Însă după colapsul sistemului comunist mondial din ultimele decenii ale secolului trecut, partidele comuniste din aceste ţări au ajuns să se mulţumească cu 3–5%, deşi, în primele decenii de după război, acumulau chiar cîte 25–30% din voturile alegătorilor. După căderea dictaturilor din peninsula Iberică şi din Grecia, în aceste ţări se observă acelaşi lucru — succedarea la guvernare a social-democraţilor şi creştin-democraţilor. În prezent, în ţările UE, social-democraţii guvernează în Germania, Grecia, Finlanda, Marea Britanie şi Suedia, iar creştin-democraţii şi conservatorii — în Austria, Norvegia, Olanda, Spania, Portugalia. În celelalte ţări ale UE, guvernează coaliţii, în care sînt destul de puternici liberalii.

Probabil, social-democraţii ocupă un loc deosebit în ţările Scandinave. În Suedia votul pentru social-democraţi a variat în ultimii 50 de ani între 37–50%. În Norvegia, între 35–47%. Doar la ultimele alegeri, din 2001, social-democraţii au obţinut aproximativ 25%, însă cel mai puternic adversar al lor — Partidul conservator — a obţinut cu 1% mai puţin, reuşind să formeze o coaliţie de guvernămînt cu creştin-democraţii şi liberalii. O situaţie similară se atestă şi în Danemarca. Începînd cu 1945 ponderea social-democraţilor a oscilat între 30–43%. La ultimele alegeri liberalii au luat cu 1% mai mult decît social-democraţii şi au format o coaliţie de dreapta. Şi în Islanda social-democraţii au ajuns în ultimele două cicluri electorale să ia cîte 37% şi respectiv 26%, devenind principalii adversari ai conservatorilor, care au dominat scena politică în perioada postbelică. Deşi Finlanda nu face parte din Scandinavia, este comod a fi considerată împreună cu ţările din această regiune geografică. În perioada postbelică partidul social-democrat din Finlanda a fost cea mai puternică formaţiune, acumulînd în permanenţă 20–30%. În prezent el guvernează în această ţară.

Deşi RM face parte din CSI, trebuie remarcat faptul că şi în acest ansamblu ea ocupă un loc deosebit, fiind o singularitate absolută. În RM, în premieră absolută, pe cale absolut legală, prin vot direct şi liber exprimat, Partidul comuniştilor a obţinut o victorie absolută. Totuşi, comportamentul electoral şi prestaţia partidelor politice din RM are mult în comun cu cele din spaţiul CSI. Este şi firesc să fie aşa. Primul ciclu electoral liber a început în 1993–1994, după ce Parlamentele republicilor sovietice, alese în 1990, au început să fie dizolvate ca urmare a unor grave crize politice. Motivele luptelor intestine a diferitor fracţiuni şi grupuri clientare, apropiate puterii executive ţineau, în primul rînd, de procesele de privatizare a proprietăţii de stat, care impuneau un anumit fel de comportament a elitelor politice. Reacţie de răspuns ale simplilor cetăţenilor au fost că asociau scăderea dramatică a standardelor de viaţă de promovarea reformelor şi liberalizarea vieţii politice şi economice. Alegătorii din aceste ţării nu au avut experienţă democratică şi mulţi nu au întrevăzut o altă posibilitatea de depăşire a crizei decît revenirea la status quo de dinainte de criză. Acest lucru a alimentat în mare măsură preferinţele nostalgice ale alegătorilor. Este interesant că primele alegeri parlamentare pluraliste din ţările CSI au avut loc atunci cînd încă nu expirase mandatele primilor preşedinţi, aleşi în mod relativ democratic prin 1990. De aceea, în primul ciclu electoral democratic în spaţiul CSI au învins, în primul rînd, partidele nedoctrinare, care reprezentau la acea etapă clientela preşedinţilor ţărilor respective şi a executivelor. A doua categorie de partide, votată relativ masiv, a fost cea de sorginte comunistă sau cripto-comunistă, care contesta, în principiu, necesitatea reformelor. În sfîrşit, a treia categorie a partidelor susţinute de către alegători a fost cea care reprezenta partidele promotoare ale mesajelor ce apelau la sentimentele naţionale. Este vorba de partidele constituite în urma destrămării Fronturilor Populare şi a Interfronturilor. Astfel, în spaţiul CSI am observat trei categorii distincte de partide, care au promovat: autoritarismul prezidenţial, revenirea la comunism şi naţionalismul.

Acum, la o privire retrospectivă, este greu de imaginat că alegătorii ar fi putut observa şi îmbrăţişa o ofertă de alternativă cum era, spre exemplu, cea social-democrată sau liberală. Mai ales că pentru ţările CSI nu a exista o ofertă din exterior de integrare în UE, după cum a existat în cazul ţărilor Baltice şi al Europei Centrale. Dimpotrivă, ţările CSI au avut de înfruntat tentativele unor influente cercuri politice din Rusia, care nu s-au putut împăca cu colapsul imperiului sovietic. Astfel, a fost inspirată şi formată o Internaţională a regiunilor separatiste din fostele republici sovietice pentru a le menţine în zona de influenţă a Rusiei. Şi exemplul Republicii Bielarusi este extrem de edificator în acest sens. Preşedintele Lukaşenko a supravieţuit politic fiindcă a primit suportul necesar din partea elitei politice ruseşti. Primele figuri ale elitei politice ruseşti (Cernomîrdin, Stroiev, Selezniev) au sosit în mod special la Mensk, în noiembrie 1996, — pentru a face presiuni asupra Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, ca să fie stopată procedura de impeachment împotriva lui Lukaşenko. Aceasta a fost suficient pentru ca Lukaşenko să preia iniţiativa politică şi să aducă evenimentele politice într-o albie ce-i convenea.

Totuşi, este interesant să fie observată o anumită corelaţie a comportamentului electoral din aceste ţări. La alegerile din 1993–1994, în Rusia şi Ucraina, au votat pentru comunişti aproximativ 12–13%, iar la prima participare a comuniştilor moldoveni în alegerile locale din 1995 pentru aceştia au votat 16%. În al doilea ciclu electoral, din perioada 1996–1998, pentru comuniştii din Rusia şi Ucraina, au votat aproximativ cîte 25%, iar pentru cei moldoveni — 30%. Vedem că, pînă în 1999, comportamentul electoral al cetăţenilor moldoveni nu s-a prea deosebit de cel al cetăţenilor din Rusia şi Ucraina. De ce atunci în al treilea ciclu electoral, 1999 — 2001, în Rusia şi Ucraina au votat pentru PC, de asemenea, aproximativ cîte 20 — 25%, iar în RM — tocmai 50%. Diferenţa dintre RM, pe de o parte, şi Rusia şi Ucraina, pe de altă parte, este că în acestea de la urmă nu s-a reuşit constituirea, din primul ciclul electoral, a unor partide afiliate Preşedinţilor sau la care Preşedinţii ar fi aderat. Într-o anumită măsură acest lucru a forţat preşedinţii din aceste ţări să opteze pentru instaurarea unor regimuri prezidenţiale, lucru care le-a reuşit, inclusiv datorită utilizării forţei militare şi a pîrghiilor administrative, dar şi a suportului noilor elite economice, interesate de neadmiterea revenirii comuniştilor revanşarzi. În RM, dimpotrivă, la chiar începutul primului ciclu electoral, în 1994, elita politică aflată la guvernare s-a consolidat în jurul Partidului Democrat Agrar (PDAM) care, ulterior, s-a dovedit a fi unul de clientelă. În prima etapă, s-au făcut simţite efectele pozitive ale acestui lucru. A fost adoptată o Constituţie ce a consacrat un regim semi-prezidenţial şi a permis balansarea intereselor diferitor grupări politice. Mai tîrziu, însă, două grupări mai reformatoare din cadrul PDAM, care gravitau în jurul Preşedintelui ţării, Mircea Snegur, şi a Preşedintelui Parlamentului, Petru Lucinschi, au părăsit PDAM. Este curios că votul cetăţenilor moldoveni în primele două cicluri electorale a fost previzibil şi dependent de comportamentul primelor figuri politice din stat. Din păcate, experimentul primului şef de stat, Mircea Snegur, de a înfiinţa un partid politic puternic nu a avut sorţi de izbîndă. Partidul Renaşterii şi Concilierii, pe care l-a constituit, s-a ofilit treptat, odată cu pierderea alegerilor prezidenţiale şi a pîrgiilor administrative de influenţă asupra electoratului. Al doilea preşedinte în general nu a dorit să devină liderul vreunui partid, preferînd să stea peste partide, pentru ca acestea să-l curteze. Dar ca partidele să adopte un astfel de comportament preşedintele Lucinschi avea nevoie de autoritatea pe care o aveau Preşedinţii Boris Elţin, Leonid Kucima, alţi Preşedinţi autoritari din spaţiul CSI, care au instaurat regimuri prezidenţiale. Încercările lui Petru Lucinschi de a instaura un sistem prezidenţial au fost combătute, practic, de toate fracţiunile şi grupurile parlamentare importante. Pe de altă parte, regimurile prezidenţiale din CSI ne demonstrează că soluţia prezidenţialistă nu este cea mai bună. În prezent, vedem prin ce crize de amploare trec Bielarus şi Ucraina. Rusia a reuşit să iasă din criză după o perioadă de instabilitate de aproximativ 10 ani. Dar acest lucru s-a întîmplat nu datorită stabilităţii sistemului politic ci, mai degrabă, datorită unei conjuncturi internaţionale favorabile şi datorită importanţei acestei ţări, care nu poate fi lăsată de izbelişte de către Occident.

În RM criza politică profundă s-a produs în momentul în care guvernarea se asocia în ochii alegătorilor cu coaliţia de centru-dreapta. Acea criză a fost soluţionată în mod logic, prin alegeri anticipate, în cadrul cărora doar comuniştii au ştiut să explice cauzele ei de o manieră ce le-a convenit. În plus ei au promis soluţionarea multor probleme sociale, inclusiv prin aderarea la Uniunea Rusia-Bielarusi, unde agenţii energetici sînt de cel puţi trei ori mai ieftinii, etc.

În definitiv, concluzia ce se impune este: clasa politică din RM nu a fost în stare să formuleze, în timp util, un scop similar celui pe care şi l-au propus elitele politice din Europa Centrală şi Ţările Baltice. Este adevărat că RM se afla într-o altă zonă de influenţă, în plus s-a confruntat cu problema separatismului. Astfel, integrarea în UE nu părea drept una realistă. Din aceste considerente, nici unul dintre primii Preşedinţi ai ţării nu au avut capacitatea să folosească autoritatea poziţiei pe care o deţineau pentru a fonda sau a prelua conducerea unui partid, al cărui mesaj să corespundă aşteptărilor majorităţii cetăţenilor. În schimb, PC a făcut acest lucru foarte clar, promiţînd o orientare spre est şi a exploatat la cote maxime nostalgia oamenilor pentru un trecut relativ stabil. Anume aceste lucruri au ajutat PC să învingă.

Este curios că în prezent, sub presiunea factorilor externi, PC îşi propune să se modernizeze şi lunecă tot mai mult spre social-democraţie. De fapt, aşa s-a întîmplat şi în multe ţări din Europa Centrală. Este dificil a presupune pînă unde poate ajunge această lunecare. Deţinînd majoritatea constituţională, PC ar putea face multe lucruri utile. În acest sens, este încurajator că PC a început vehicularea mesajului referitor la aderarea RM la UE. Este o afacere profitabilă a schimba iluziile comuniste pe o perspectivă de bunăstare reală, chiar dacă destul de îndepărtată, în cadrul UE, care, după cum am arătat, este în mare măsură social-democrată. Pe majoritatea cetăţenilor care votează pentru comunişti puţin îi interesează ideologia, de aceea, ar putea vota şi în continuare PC, chiar dacă acesta ar face tranzacţia de schimb a iluziilor pe o şansă cu un anumit grad de realism. După toate aparenţele, problemele elitelor comuniste nu rezidă în relaţiile partidului cu alegătorii, ci în interiorul partidului, în capacitatea de a învinge reflexele dogmaticilor. Pe de altă parte, o eventuală modernizare ar izbăvi elitele comuniste de necesitatea de a demonstra că “nu au coarne” (vorba preşedintelui Vladimir Voronin şi a Iiderului fracţiunii parlamentare, Victor Stepaniuc).

Aceste probleme au fost propuse pentru discuţii în cadrul Mesei Rotunde cu Statut Permanent, pe care o susţine Consiliul Europei. Sigur, dacă comuniştii ar renunţa la aroganţă, iar opoziţia s-ar izbăvi de iluzia că ar putea să le facă concurenţă, atîta timp cît rămîne dispersată.

Cît priveşte soarta celor vreo 4 partide social-democrate, care au acumulat în ultimele alegeri parlamentare circa 20% din voturi, rămîne de văzut dacă vor fi în stare să-şi unească eforturile.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet