Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Megainiţiativa Preşedintelui Voronin
|
|
Preşedintele Republicii Moldova (RM), Vladimir Voronin, a fost extrem de prolific în ultimii doi ani în ceea ce priveşte lansarea diferitelor iniţiative cu caracter de rezonanţă. Cele mai importante iniţiative în plan extern s-au referit, spre exemplu, la integrarea RM în Uniunea Rusia-Belarusi, Uniunea Euroasiatică şi Uniunea Europeană. În plan intern au fost lansate iniţiativele referitoare la: edificarea “verticalei puterii în stat”; edificarea naţiunii moldoveneşti; instituirea unui Pact Social în vederea depăşirii confruntărilor sociale etc. Şi în domeniul social-economic au fost lansate iniţiative de rezonanţă cum ar fi: liberalizarea economiei; elaborarea Strategii Naţionale de Reducere a Sărăciei şi Creştere Economică, strategie care urma să devină prioritatea majoră în activitatea Guvernului, subordonînd toate programele anterioare elaborate de către acesta. Este evident că multe dintre aceste iniţiative vin în contradicţie unele cu altele, cu programul politic şi cel electoral ale partidului de guvernămînt, şi se referă la domenii absolut diferite. Aceasta relevă faptul că situaţia politică din RM a fost şi rămîne una extrem de complicată şi complexă, oscilaţiile din vîrful piramidei puterii fiind provocate în primul rînd de conjunctura politică internaţională şi de cea regională care continuă să moduleze în mod cardinal comportamentul autorităţilor moldoveneşti.
Ultima declaraţie a Preşedintelui RM, Vladimir Voronin, lansată la 11 februarie 2003, poate fi calificată, mai degrabă, drept o megainiţiativă a cărei menire este de a soluţiona conflictul transnistrean, dar şi de a revizui importanţa iniţiativelor lansate anterior, înglobîndu-le într-un singur document de importanţă primordială cum ar fi o nouă Constituţie a RM.
Formal, după cum s-a menţionat deja, necesitatea elaborării şi adoptării unei noi Constituţii este motivată prin necesitatea soluţionării definitive a conflictului transnistrean. După preluarea funcţiei de Preşedinte al RM la 7 aprilie 2001, Vladimir Voronin şi-a exprimat cu diferite ocazii pledoaria de a soluţiona conflictul transnistrean, care în opinia lui reprezintă principalul impediment în dezvoltarea normală a RM. Din ultima sa declaraţie se poate înţelege foarte clar că adoptarea unei noi Constituţii pe principii federaliste este şi unica posibilitate de soluţionare a conflictului respectiv.
Punctele de reper din declaraţia Preşedintelui Vladimir Voronin
Principalele idei din mesajul prezidenţial se referă la: a) recunoaşterea rolului principalilor mediatori ai conflictului (Rusia, Ucraina şi OSCE), fiindu-le exprimate mulţumiri pentru efortul lor de 10 ani; b) afirmaţia că actuala Constituţie a RM ridică bariere în calea soluţionării conflictului transnistrean, şi de aceea este necesară elaborarea şi adoptarea unei noi Constituţii în baza proiectului de federalizare a RM propus de OSCE în luna iulie 2002; c) autorităţile transnistrene urmează să participe la elaborarea noii Constituţii a RM.
Menţionarea acestor lucruri în declaraţia Preşedintelui Voronin ne sugerează că toate documentele elaborate anterior cu eforturile mediatorilor urmează să rămînă în vigoare, inclusiv Memorandumul semnat între RM şi Transnistria la 7 mai 1997. Adică, “statul comun” RM va trebui să devină o federaţie constituită din cei doi subiecţi egali în drepturi: RM şi Transnistria. Acest lucru este principial pe motiv că în prezent părţile implicate în conflict dispută între ele modelul de federaţie pe care ar trebui s-o constituie. Administraţia din Transnsitria pledează pentru o federaţie pe baze contractuale, formată din doi subiecţi absolut egali în drepturi. În preajma summit-ului OSCE de la Porto, diplomaţia de la Tiraspol a reuşit chiar să convingă ţările mediatoare şi OSCE ca să susţină această variantă, dar RM s-a opus acestei iniţiative. Se consideră că şeful misiunii OSCE, diplomatul american David Swartz, a fost nevoit să-şi încheie misiunea înainte de expirarea mandatului pe motiv că nu a putut convinge conducerea RM să semneze acordul de susţinere a “federaţiei contractuale”. Acest lucru ne sugerează că RM ar putea să aibă şanse să convingă ţările garante (Rusia şi Ucraina), precum şi OSCE să renunţe la susţinerea variantei de “federaţie contractuală” în favoarea unei federaţii clasice prin care RM s-ar descentraliza, oferindu-i Transnistriei statutul de subiect al federaţiei moldoveneşti.
Astfel, declaraţia Preşedintelui Voronin poate fi privită că un efort de a prelua iniţiativa în procesul de soluţionare a conflictului, evitînd în acest fel acuzaţiile de blocaj din partea Transnistriei şi care au avut drept efect demisia şefului misiunii OSCE, David Swartz.
Factorii de conjunctură
Nu încape îndoială că noile iniţiative referitoare la soluţionarea conflictului transnistrean sînt generate de conjunctura care s-a stabilit în urma declarării parteneriatului strategic dintre SUA şi Rusia, precum şi în urma extinderii NATO şi UE pînă la hotarele RM. În această conjunctură nu mai pot fi tolerate insulele de instabilitate localizate între structurile euro-atlantice şi Rusia. Securizarea frontierelor este un imperativ al NATO şi UE care nu poate tolera la infinit prelungirea negocierilor între părţile aflate în conflict pe teritoriul RM. Pe de altă parte, ţările garante ale procesului de negocieri dintre RM şi Transnistria au interese proprii declarate pe teritoriul RM. Se poate afirma că Ucraina şi Rusia sînt mai degrabă garanţii intereselor Transnistriei, aşa cum se poate desprinde din declaraţiile anterioare ale Preşedintelui Leonid Kucima şi din Tratatul de bază dintre RM şi Rusia semnat în noiembrie 2001.
Se pare că proiectul OSCE de reglementare a conflictului transnistrean este documentul de compromis între marele puteri, interesate în depăşirea instabilităţii din regiune. Acest lucru a putut fi sesizat atît în cadrul lucrărilor summit-ului OSCE de la Porto, cît şi din declaraţia comună din luna decembrie 2002 a preşedinţilor George W. Bush şi Vladimir Voronin, din alte declaraţii ale oficialilor americani şi europeni, precum şi ale celor din Rusia şi Ucraina. Din acest punct de vedere se poate afirma că RM practic nu mai poate evita varianta federalistă de soluţionare a conflictului transnistrean. Aceasta nu din cauza că varianta federalistă este cea mai bună pentru asigurarea stabilităţii şi drepturilor fundamentale ale cetăţenilor din RM şi Transnistria, ci, probabil, din cauza că interesele marilor puteri, interesate în eliminarea instabilităţii regionale, se intersectează în varianta federalistă de compromis.
Etapele de soluţionare a conflictului şi factorii de ordin juridic
Din declaraţia Preşedintelui Voronin, proiectul de Acord, făcut public la 14 februarie, precum şi din răspunsurile din cadrul conferinţei de presă din 12 februarie a.c., se poate desprinde că etapele soluţionării conflictului practic coincid cu cele dezbătute în cadrul conferinţei organizate de către Institutul de Politici Publice (IPP) la 6 decembrie 2002. Astfel, se preconizează: semnarea unui Acord politic de principiu dintre RM şi Transnsitria; elaborarea unei Constituţii noi în baza principiilor federaliste propuse în proiectul OSCE; organizarea unui referendum pentru adoptarea noii Constituţiei; organizarea alegerilor pe întregul teritoriu al ţării în noile structuri constituţionale; armonizarea legislaţiei subiecţilor federaţiei cu prevederile noii Constituţii etc.
Termenele în care se prevede a realiza toate aceste etape denotă existenţa unei acute crize de timp, care probabil se va adînci şi mai mult din cauza unor probleme de ordin juridic care vor ieşi în prim-plan în procesul de implementare, necesitînd destul de mult timp pentru soluţionarea lor.
Se poate presupune că graba este provocată de presiunile externe, dar şi, probabil, de unele raţionamente de extragere a profitului politic şi electoral. În orice caz, noul şef al Misiunii OSCE în RM, William Hill, a lăsat să se înţeleagă că timpul pentru soluţionare este limitat. Că este aşa ne convinge şi faptul că proiectul lansat anul trecut de OSCE prevedea soluţionarea conflictului pînă la sfîrşitul anului 2002. În cadrul conferinţei de presă din 12 februarie a.c. Preşedintele Voronin a trasat principalele etape, estimînd că va fie nevoie de vreo 6 luni pentru elaborarea noii Constituţii, vreo 2–3 luni pentru expertiza internaţională şi dezbateri publice, şi încă de vreo cîteva luni pentru organizarea referendumului pe ambele maluri ale Nistrului în cadrul căruia să fie adoptată noua Constituţie. Astfel, proiectul de Acord prevedea desfăşurarea referendumului pentru adoptarea noii Constituţii pînă la 1 februarie 2004, iar a alegerilor în noile organe eligibile ale preconizatei federaţii pînă la 25 februarie 2005.
Este un pronostic extrem de optimist dacă luăm în consideraţie că alegerile parlamentare ordinare ar urma să se desfăşoare peste doi ani, iar Preşedintele Voronin admite chiar posibilitatea desfăşurării lor anticipate.
Din start dă de bănuit faptul că Preşedintele Voronin, practic, nu lasă timp pentru discutarea şi semnarea Acordului politic de principiu dintre RM şi Transnistria, în baza căruia ar putea fi realizate etapele de soluţionare a conflictului. Este evident că pînă la semnarea acestui Acord de principiu nu se poate spera că poate fi constituită aşa-numita Comisie constituţională pentru elaborarea noii Constituţii a federaţiei moldoveneşti.
Din acest punct de vedere se pare că recenta deplasare a Preşedintelui Voronin la Moscova a avut menirea să-l convingă pe Preşedintele rus, Vladimir Putin, să susţină proiectul Preşedintelui moldovean şi să facă presiuni asupra liderilor din Transnistria pentru a semna Acordul de principiu. Chiar dacă am admite că Rusia şi Ucraina ar face astfel de presiuni asupra Transnistriei pentru a o determina să semneze Acordul, oricum această procedură ar necesita destul de mult timp. De asemenea, va necesita timp şi constituirea Comisei constituţionale mixte moldo-transnistrene privind elaborarea proiectului noii Constituţii, clarificarea atribuţiilor, modalitatea şi proporţia reprezentării etc.
Adoptarea unei noi Constituţii este o problemă extrem de complexă şi complicată. Graba în acest sens poate avea consecinţe fatale dacă nu vor fi luate în consideraţie şi eliminate toate elementele care ar putea ulterior provoca tot felul de contestaţii. De aceea, problemele de ordin juridic sînt de o importanţă crucială.
În primul rînd, actuala Constituţie a RM nu prevede procedura de abrogare a ei şi adoptarea unei Constituţii absolut noi. Pe de altă parte, planul Preşedintelui Voronin nu admite o simplă modificare a actualei Constituţii, pe motiv că se preconizează participarea regimului din Transnistria la actul de creare a unui nou stat, bazat pe principiile federative. Sigur, majoritatea parlamentară a partidului de guvernămînt poate soluţiona această problemă, modificînd Constituţia în vigoare astfel ca aceasta să poată fi abrogată, dar acest lucru, de asemenea, ar necesita destul de mult timp şi ar genera reacţii din partea opoziţiei. În al doilea rînd, autorităţile moldoveneşti ar trebui să găsească o formă de recunoaştere a regimului din Transnistria pe care acesta ar accepta-o în calitatea sa de eventual coautor al noii Constituţii a “statului comun” moldovenesc. Este o problemă extrem de complicată dacă ne amintim că regimul din Transtintria se doreşte recunoscut drept unul egal cu RM, în baza Memorandumului din 1997. O altă problemă este cea a cetăţeniei eventualilor “legislatori constituanţi” din Transnistria. Se ştie că majoritatea oficialilor transnistreni sînt cetăţeni ai Rusiei, Ucrainei şi Transnistriei, dar nu se ştie dacă sînt şi cetăţeni ai RM. Probabil, va trebui adoptată o lege specială în care să fie reglementată problema cetăţeniei “legislatorilor constituanţi” din regiunea secesionistă.
Este evident şi faptul că pentru aplicarea planului prezidenţial de reîntregire a ţării în paralel cu elaborarea noii Constituţii ar trebui să fie întreprinşi paşi de armonizare a legislaţiei economice, de negociere a modalităţii de desfăşurare a referendumului pentru adoptarea Constituţiei şi a modalităţii de alegere în noile structuri legislative.
Toate aceste lucruri necesită un consens politic între autorităţi şi opoziţia din RM, precum şi cu autorităţile transnistrene. Aceste lucruri par să lipsească. Dacă în cazul autorităţilor transnistrene se speră că ţările garante vor exercita presiuni pentru a le face cooperante, atunci în cazul opoziţiei lucrurile trebuie reglementate numai în baza convingerii prin argumente şi a legislaţiei în vigoare. De aceea, nu este clar cum se va proceda cu Declaraţia de independenţă a RM. Vor accepta oare liderii de la Tiraspol să ia drept punct de reper această declaraţie. Ei au justificat constituirea propriului stat prin faptul că Declaraţia de independenţă a RM le-ar fi oferit dreptul de a proceda în acest fel. Cum se va proceda cu simbolurile statului: drapelul, stema şi imnul?
Deşi opoziţia moldovenească este extrem de eterogenă, existînd partide care se opun categoric planului de federalizare, dar există şi cele care susţin în principiu planul de federalizare. Tocmai de aceea Preşedintele Voronin ar fi trebuit să evite comiterea unor greşeli atunci cînd lansează iniţiative ce pot deruta potenţialii susţinători ai federalizării din rîndurile partidelor de opoziţie.
În acest sens, trebuie să se ia în calcul că în conformitate cu Constituţia în vigoare Moldova este o republică parlamentară în care Preşedintele este, de fapt, un funcţionar de cel mai înalt nivel. El nu deţine prerogative nici măcar pentru iniţierea modificării Constituţiei, acest lucru ţinînd de competenţa Parlamentului şi a cetăţenilor. Preşedintele a depus jurămîntul “să respecte Constituţia”, atunci cînd a fost investit în funcţie. De aceea, apar probleme extrem de delicate atunci cînd Preşedintele ţării face declaraţii de genul: “orînduirea constituţională actuală din RM ne mărgineşte în acţiunile de modernizare a statului”. O astfel de declaraţie putea fi făcută doar de Parlament, care a adoptat actuala Constituţie şi are prerogativa de a introduce modificări. Astfel, putem vorbi despre sindromul dublei posturi a lui Vladimir Voronin — de preşedinte al partidului de guvernămînt şi de Preşedinte al ţării. Problema este că declaraţia respectivă este intitulată “Declaraţia Preşedintelui Republicii Moldova”, şi acest lucru nu a trecut neobservat de opoziţie, precum n-a trecut neobservat nici faptul că Preşedintele Voronin şi-a împărtăşit mai întîi planul de modificare a Constituţiei cu liderii unor state străine şi doar apoi cu propriii cetăţeni de la care emană suveranitatea RM.
Factori de ordin psihologic
În afara factorilor de timp şi a celor legaţi de problemele de drept există şi factori de ordin psihologic care vor ridica poate cele mai mari impedimente în realizarea iniţiativei prezidenţiale. Într-adevăr, în opinia publică din RM şi din partea ei transnistreană s-a înrădăcinat percepţia că RM a pierdut războiul cu Transnsitria. Cea mai mare contribuţie la înrădăcinarea acestor percepţii îi revine mas-media de pe ambele maluri ale Nistrului, precum şi mass-media din spaţiul CSI, mai ales din Rusia şi Ucraina.
În plus, trebuie să se ia în calcul că elitele de vîrf din Transnistria practic nu s-au schimbat din 1989 cînd a izbucnit conflictul. Ele sînt artizanii “statului transnistrean” pe teritoriul căruia au instituit un regim autoritar, dar viabil din punct de vedere economic. În Transnsitria niciodată nu a fost permisă punerea la îndoilală a cursului politic secesionist, precum nu a fost recunoscută comiterea unor greşeli de ordin politic. Propaganda transnistreană a raportat doar despre noi victorii în edificarea statului secesionist şi recunoaşterea lui pe plan internaţional, precum şi despre victorii în edificarea bazei economice. Liderul Transnistriei, Igor Smirnov, a recurs la modificarea constituţiei transnistrene pentru a putea rămîne la guvernare cît va dori. El a promis alegătorilor săi că va părăsi funcţia de preşedinte al Transnsitriei doar după ce aceasta va fi recunoscută în calitate de stat independent. Unicul impediment în calea “triumfală şi victorioasă” a Transnistriei a fost considerat “obstrucţionismul din partea agresorilor din RM”. De asemenea, unul din pivoţii de bază ai propagandei transnistrene a fost scoaterea în evidenţă a afirmaţilor că “Transnsitria este pămînt rusesc”, pentru a justifica sprijinul unor elite politice ruseşti frămîntate de orgoliu imperial după destrămarea URSS şi a alimenta speranţele cetăţenilor că Rusia nu va permite suprimarea statalităţii Transnsitriei. În acest scop au întreprins acţiuni masive de adoptare a cetăţeniei ruse. Se estimează că aproximativ 100 mii de cetăţeni din Transnsitria deţin cetăţenia rusească, ceea ce reprezintă 1/4 din cetăţenii cu drept de vot.
Pe de altă parte, în RM propriu-zisă după izbucnirea conflictului transnsitrean s-au schimbat cîteva garnituri guvernamentale. De mult nu mai sînt la putere persoanele care într-un fel sau altul au fost implicate în conflict sau în faza lui sîngeroasă din 1992. În campania electorală pentru alegerea preşedintelui RM din 1996 presa din RM care a făcut agitaţie în favoarea candidatului Petru Lucinschi, pentru a-i garanta succesul acestuia a recurs la defăimarea primului Preşedinte al republicii, Mircea Snegur, numindu-l principalul vinovat în declanşarea şi pierderea războiului cu Transnsitria. În această ordine de idei învingătorul în alegerile din 1996, Petru Lucinschi, a semnat în luna mai 1997 un Memorandum cu Transnsitria, susţinut de către Rusia, Ucraina şi OSCE, în care a recunoscut egalitatea RM şi a Transnistriei. În baza Memorandumului cele două părţi egale se angajau să edifice un “stat comun” cu sprijinul Rusiei, Ucrainei şi OCSE în calitate de garanţi şi moderatori.
În prezent nu se mai iau în calcul cauzele secesiunii transnistrene şi dacă acestea au fost înlăturate. Nu se mai discută dacă activitatea secesionistă a liderilor transnistreni bazată pe “dreptul poporului transninstrean la autodeterminare” a fost justificată, precum şi dacă au fost justificate acţiunile autorităţilor moldoveneşti de “restabilire a ordinii constituţionale”. De aceea se presupune că acum contează doar faptul că Transnistria există de facto după ce a învins RM într-un război, chiar dacă a făcut acest lucru cu ajutorul Rusiei, după cum a recunoscut în timpul ultimei sale vizite la Chişinău Preşedintele Dumei de Stat al Rusiei, Ghenadi Selezniov. De aceea, este important că în declaraţia Preşedintelui Voronin sînt recunoscute aceste lucruri, aducîndu-le mulţumiri ţărilor garante, inclusiv Rusiei, şi precizînd că, de fapt, conflictul a fost generat de “ambiţiile naţionaliste ale Chişinăului”, sugerînd că Transnistria nu a reacţionat adecvat atunci cînd a luat “cursul de ieşire din componenţa RM”. Dacă liderii transnistreni sînt invitaţi acum să participe la elaborarea noii Constituţii a RM, rămîne de văzut cum se va proceda cu vinovaţii pentru izbucnirea conflictului. Se va insista oare pe identificarea şi pedepsirea persoanelor concrete, ori va fi vorba despre vreo amnistie?
În această situaţie ne putem aştepta că liderii de la Tiraspol aflaţi sub o eventuală presiune din partea ţărilor garante pentru a-i face mai cooperanţi vor recurge iarăşi la acţiuni de genul celor pe care le-au mai întreprins şi în 2001, imediat după ce Preşedintele Voronin a emis decretul prezidenţial prin care a calificat soluţionarea problemei transnistrene drept sarcină primordială a autorităţilor publice. Atunci Smirnov i-a cerut Preşedintelui Voronin să aducă scuze “poporului transnistrean” pentru agresiunea RM din 1992 şi să plătească reparaţii de război dacă doreşte să negocieze pe marginea soluţionării definitive a conflictului. Au urmat şi alte acţiuni prin care liderii de la Tiraspol au dorit să scoată în evidenţă faptul că Transnistria este o ţară independentă de RM.
Reacţia Preşedintelui Voronin a fost una extrem de emoţională. Liderul de la Tiraspol a fost numit în public “mafiot, bandit, contrabandist etc.”, iar regimul de la Tiraspol a fost calificat de la înalte tribune ale organizaţiilor internaţionale drept unul ce practică “contrabanda cu armament şi droguri” şi cu care “nu se poate negocia”. Preşedintele Voronin chiar i-a cerut în mod public, acum un an, Preşedintelui rus, Vladimir Putin, să-l retragă de pe teritoriul RM pe cetăţeanul rus Igor Smirnov.
De aceea, din punct de vedere psihologic, este puţin probabil că liderii extrem de ambiţioşi de la Tiraspol nu vor încerca să speculeze noua situaţie creată după lansarea declaraţiei Preşedintelui Voronin. Din experienţa anterioară putem presupune că, în primul rînd, ei vor încerca să obţină “satisfacţia morală” cerîndu-i Preşedintelui Voronin dezavuarea afirmaţiilor şi calificativelor la adresa lor, altfel cum pot “bandiţii şi mafioţii” participa la elaborarea Constituţiei “statului comun”? Mai ales că şi după lansarea iniţiativei prezidenţiale presa de stat din RM continuă din inerţie să scrie despre regimul de la Tiraspol în aceeaşi manieră de confruntare propagandistică. În al doilea rînd, ei vor invoca necesitatea confirmării faptului că vor fi respectate prevederile Memorandumului din 1997 privind egalitatea RM şi Transnistriei. În al treilea rînd, ei vor invoca faptul că “federaţia asimetrică” constituită din doi subiecţi pe care o propune Preşedintele Voronin încalcă în mod direct principiul egalităţii părţilor, insistînd asupra propriului proiect de acord privind construirea unei “federaţii contractuale”. Mai mult, liderii transnistreni pot chiar pretinde că au anumite avantaje. Proiectul de Acord privind “federaţia contractuală” a fost susţinut de ţările garante şi OSCE care au semnat documentul respectiv, în timp ce Preşedintele Voronin a obţinut doar susţinerea verbală a acestora pentru noul său plan de reglementare definitivă a conflictului.
Miza pe suportul ţărilor garante, mai ales al Rusiei, că vor face presiuni asupra liderilor transnistreni pare a fi exagerat de optimistă. În Rusia începe campania electorală şi există destule forţe politice care agreează lozinca liderilor de la Tiraspol: “Transnistria — pămînt rusesc”, chiar dacă la nivel oficial autorităţile ruse recunosc integritatea teritorială a RM.
Factorii de risc şi garanţiile
În declaraţia preşedintelui Voronin se menţionează că “avem nevoie de o Constituţie care ar deveni un obiect de mîndrie pentru poporul nostru”. Or, experţii în domeniul dreptului constituţional consideră că nici o Constituţie, chiar dacă este scrisă în mod ideal, nu poate garanta funcţionarea normală a statului dacă cetăţenii acestui stat nu se dedau cu abnegaţie realizării principiilor inserate în ea.
Este puţin probabil ca în RM după adoptarea unei eventuale Constituţiei federaliste să existe consens naţional. Pe de o parte, opoziţia din RM consideră regimul de la Tiraspol drept unul criminal, iar planul de reglementare al Preşedintelui Voronin este calificat drept unul de cedări nejustificate. După ce proiectul OSCE de reglementare a conflictului transintrean a fost făcut public la 3 iulie 2002, un şir de partide de opoziţie pentru care la ultimele alegeri au votat aproximativ vreo 20% de alegători au lansat o proclamaţie în care şi-au expus propriul plan de reglementare a conflictului transnistrean. Principalele stipulări ale proclamaţiei se referă la: păstrarea actualului regim constituţional din RM; demararea unui proces de demilitarizare şi democratizare a regiunii transnistrene; înlocuirea actualului proces pentapartid de negocieri cu altul adecvat; înlocuirea actualelor forţe pacificatoare părtinitoare cu forţe ONU; retragerea muniţiilor şi trupelor ruseşti din regiune şi preluarea controlului asupra frontierei de est a RM; desfiinţarea armatei transnistrene; decriminalizarea regiunii; crearea condiţiilor pentru întoarcerea refugiaţilor la casele lor; crearea condiţiilor pentru dezvoltarea democratică şi afirmarea elementelor societăţii civile în regiune; organizarea unor alegeri în organele reprezentative ale regiunii după ce se va putea afirma că a fost soluţionat conflictul.
Opoziţia îşi motivează punctul de vedere prin faptul că în regiunea transnistreană locuiesc aproximativ 15% din cetăţenii ai RM cu drept de vot, care sînt un produs fidel al propagandei transnistrene din ultimii 14 ani. Din punctul ei de vedere este puţin probabil ca planul de reglementare a conflictului ar putea fi realizat prin convingerea liderilor transnistreni de a renunţa la ambiţiile lor politice, mai ales în situaţia în care aceştia sînt susţinuţi de cetăţeni din regiune. La ultimele alegeri prezidenţiale din regiune care au avut loc în decembrie 2001 ei l-au susţinut în proporţie de 80% pe liderul transnsitrean, Igor Smirnov. De aceea, presa de opoziţie consideră că Preşedintele Vladimir Voronin riscă atunci cînd speră că ar putea conta pe sprijinul a aproximativ 2/3 din cetăţenii RM şi pe cel al ţărilor garante care ar putea determina autorităţile de la Tiraspol să susţină planul său. Se crede că cetăţenii rusofoni din RM au perceput întotdeauna cu simpatie regimul de la Tiraspol, iar Igor Smirnov este pentru ei un fel de “erou” care s-a opus cu succes “naţionaliştilor români”. De aceea se consideră justificate presupunerile că o eventuală intrare a liderilor de la Tiraspol în politica RM la nivel naţional ar putea polariza şi mai dramatic în baza criteriilor etnice viaţa politică din RM. Astfel, simpatiile cetăţenilor rusofoni s-ar putea deplasa de la Partidul Comuniştilor, condus de Vladimir Voronin, spre liderii transnsitreni. Se pare că preşedintele Voronin a anticipat acest gen de speculaţii argumentînd că este gata să-şi jertfească propria carieră politică “în numele integrării ţării”. Dar acest lucru ar putea să nu convină camarazilor din Partidul Comuniştilor şi opoziţiei, care poate considera federalizarea drept un preţ exagerat pentru decomunizarea RM.
Aceste speculaţii nu sînt lipsite de temei, mai ales că “federaţia asimetrică” despre care vorbeşte Preşedintele Voronin ar putea amplifica simpatia cetăţenilor rusofoni în favoarea Transnsitriei. Şi cetăţenii de origine moldovenească/română ar putea să se simtă cu moralul lezat de pe urma “politicilor de cedare” ale actualelor autorităţi din RM.
Experienţa celor 11 ani de independenţă a RM arată că cei doi preşedinţi precedenţi ai RM şi-au pierdut capitalul politic şi sprijinul aliaţilor anume în confruntările pentru adoptarea sau revizuirea Constituţiei. Aşa s-a întîmplat în 1994 cînd Preşedintele Mircea Snegur s-a simţit lezat în drepturi după adoptarea Constituţiei şi a contribuit la dezmembrarea Partidului Democrat Agrar (PDA) care guverna atunci. La fel s-a întîmplat şi în anul 2000, cînd Preşedintele Lucinschi a iniţiat procedura de modificare a Constituţiei pe motiv că nu-i ajungeau împuterniciri pentru “a face ordine în ţară”, dispersîndu-şi aliaţii politici şi antagonizîntu-le interesele.
Mai există şi problema Partidul Comuniştilor condus de Preşedintele Vladimir Voronin, care rămîne o formaţiune nereformată, scopul programatic al căruia este “edificarea comunismului”. Experienţa mondială demonstrează că orînduirea comunistă nu poate fi construită pe principiul admiterii alternanţei la guvernare, adică neagă principiul pluralismului politic. De aceea opoziţia din RM şi liderii din Transnsitria ar putea invoca exemplele extrem de nereuşite şi chiar periculoase ale federaţiilor asimetrice din Cehoslovacia şi Iugoslavia, constituite pe criterii ideologice comuniste. De fapt, elaborarea unei noi Constituţii este “hîrtia de turnesol” pentru Partidul Comuniştilor. Vor fi oare păstrate principiile de bază ale “regimurilor constituţionale burgheze” europene, ori noua Constituţie se va baza pe principii comuniste la fel ca în Coreea de Nord, Cuba, China, fosta URSS, aşa cum cere actualul program politic al partidului de guvernămînt? După toate aparenţele se preconizează a elabora noua Constituţie pe baza “principiilor burgheze”, altfel Preşedintele Voronin nu s-ar referi la o eventuală expertiză a Consiliului Europei. Dar pentru a fi credibil Preşedintele Voronin ar trebui să întreprindă mai întîi acţiuni pentru modificarea programului partidului pe care-l conduce. Ar genera oare acest lucru nemulţumirea membrilor de partid, provocînd destrămarea acestuia? Vedem că iniţiativa Preşedintelui Voronin poate genera un şir de factori de risc.
În această situaţie de incertitudine se poate afirma că doar Transnsitria poate conta pe garanţiile din partea ţărilor garante: Rusia şi Ucraina. Aceste garanţii sînt fixate în proiectul OSCE, precum şi în Tratatul de bază dintre RM şi Rusia. Paradoxul este că într-o situaţie de criză tocmai RM nu are pe cine conta. Mai cu seamă că proiectul de Acord făcut public de Preşedintele Voronin subliniază că Transnsitriei i se “acordă dreptul de autodeterminare în cazul schimbării statutului de drept internaţional al statului”. Recent acest drept i-a fost oferit şi autonomiei Gagauz-Yeri prin modificările ce se operează la Constituţia existentă a RM. Aici apar noi complicaţii. În campania electorală din anul trecut candidatul la funcţia de Guvernator al Gagauziei, Gheorghi Tabunşcik, susţinut de către Preşedintele Voronin, a promis obţinerea de către regiunea găgăuză a statutului de subiect al eventualei federaţii moldoveneşti. În prezent, preşedintele Voronin vorbeşte doar despre o “federaţie asimetrică” formată numai din RM şi Transnistria. Acest lucru ar putea provoca nemulţumirea cetăţenilor găgăuzi.
Dar este evident că după acceptarea variantei federaliste a soluţionării conflictului, Transnistria şi Gagauzia ar avea tot dreptul să le ceară autorităţilor comuniste să-şi onoreze obligaţiunile de aderare la Uniunea Rusia-Belarusi. Iar realizarea acestei promisiuni electorale a partidului de guvernămînt ar justifica şi dreptul lor la autodeterminare.
Din aceste considerente un şir de analişti locali şi de peste hotare susţin că RM este, de fapt, un “protectorat” al ţărilor garante implicate în soluţionărea conflictului transnsitrean — Rusia şi Ucraina, a căror cetăţeni controlează regiunea de est a RM. Din punctul lor de vedere “protectoratul” ar trebui să fie extins cu invitarea şi a altor ţări garante, nepărtinitoare, pentru a garanta existenţa statului moldovenesc, nu numai a Transnistriei. Acest “protectorat lărgit” ar trebui să fie însoţit de un plan de renaştere economică susţinut de marile puteri care au susţinut proiectul de federalizare, spre exemplu SUA şi UE. Argumentele lor sînt următoarele: RM şi aşa îşi are suveranitatea ştirbită, drept dovadă servind faptul că Preşedintele ţării şi-a împărtăşit planul de soluţionare a conflictului mai întîi cu preşedinţii ţărilor garante şi doar apoi cu propriii cetăţeni. Planul de renaştere economică a RM prin investiţii străine garantate ar trebui să fie însoţit de un grafic foarte rigid de armonizare a legislaţiei economice, soluţionarea pe etape a problemelor politice şi de ordin constituţional. Pentru abaterea de la grafic ar trebui aplicate sancţiuni drastice. Doar după o anumită perioadă de renaştere economică, atunci cînd eventualele pierderi de ordin economic ar putea solidariza cetăţenii ar putea fi organizate alegeri generale şi restabilită suveranitatea.