Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Soluţionarea conflictului transnistrean — o nouă fază
|
|
Noi circumstanţe politice
La 18 martie a.c. au fost reluate negocierile privind soluţionarea conflictului transnistrean. Deşi a trecut mai mult de o lună de zile de la lansarea iniţiativei Preşedintelui Republicii Moldova (RM), Vladimir Voronin, privind soluţionarea conflictului, lucrurile nu s-au prea limpezit.
Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că autorităţile moldoveneşti sînt dispuse să transforme RM într-o federaţie în urma elaborării cu concursul autorităţilor din Transnistria a unei Constituţii noi. Administraţia de la Tiraspol acceptă în principiu acest lucru. Şi reprezentanţii ţărilor garante, OSCE, UE şi SUA, de asemenea, susţin proiectul de federalizare. Totuşi, contururile definitorii ale preconizatei federaţii moldoveneşti rămîn neclare. Parţial aceste neclarităţi sînt generate de un şir de evenimente noi, precum şi de “efectele inerţiale” ale unor evenimente mai vechi.
Acest lucru se observă mai ales urmărind schimbările tonalităţii adresărilor oficialităţilor moldoveneşti către cetăţenii din Transnistria, precum şi reacţiile de răspuns. De asemenea, retorica din mass-media de pe ambele maluri ale Nistrului a devenit mult mai oscilantă în aprecieri şi prognoze în dependenţă de evenimentele ce se produc şi impactul pe care ar putea să-l aibă asupra procesului de soluţionare a conflictului.
Nu încape îndoială că dinamizarea evenimentelor legate de căutarea unor soluţii pentru conflictul transnistrean este legată, în primul rînd, de factorii externi — lărgirea NATO şi a UE. În acest sens, s-ar putea afirma că conflictului transnistrean, pur şi simplu, i-a venit rîndul să-i fie acordată mai multă atenţia din partea acestor structuri.
În acest sens, documentul Comisiei Europene intitulat “O Europă mai largă — vecinătatea”, făcut public la 11 martie 2003 la Brussels, deschide anumite perspective pentru Republica Moldova. Pe lîngă precizarea politicilor UE faţă de ţările vecine documentul conţine şi un paragraf special, intitulat “Creşterea implicării politice a UE în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor”. În paragraful respectiv sînt menţionate în mod explicit interesul şi voinţa UE pentru a-şi asuma obligaţii sporite în soluţionarea conflictului transnistrean, precum şi angajarea UE în asigurarea securităţii interne, postconflictuale. Documentul UE menţionează că aceste lucruri urmează să se realizeze inclusiv şi “prin suportul eforturilor OSCE şi a altor garanţi”.
Pentru RM este important că publicării documentului Comisiei Europene i-a precedat o acţiune foarte concretă, şi anume decizia UE din 27 februarie 2003 privind “introducerea unor restricţii de circulaţie” liderilor de la Tiraspol. Preşedinţia greacă a UE a anunţat că liderilor transnistreni, în total 17 persoane, li se va refuza intrarea în ţările UE şi în SUA din cauza că “au demonstrat un constant obstrucţionism şi refuz de a contribui la modificarea situaţiei existente, împiedicînd astfel desfăşurarea negocierilor dintre Chişinău şi Tiraspol”.
Efectele sanţiunilor
După toate aparenţele aceste evenimente au luat prin surprindere autorităţile moldoveneşti care au reacţionat cu întîrziere, exprimîndu-şi totuşi suportul pentru acţiunile UE şi ale SUA. În schimb, autorităţile de la Tiraspol au reacţionat imediat. O parte din presa de la Chişinău a calificat reacţiile liderilor de la Tiraspol drept o manifestare a panicii. Drept dovadă în acest sens a servit faptul că primul lucru pe care l-au făcut liderii de la Tiraspol a fost să se adreseze la 1 martie 2003 către ambasada Federaţiei Ruse în RM pentru ca aceasta să le ia apărarea.
Curiozitatea adresării Ministerului Afacerilor Externe al Transnistriei, care se pretinde stat independent, către ambasada Federaţiei Ruse din RM a constat în faptul că liderii transnistreni au invocat dreptul lor de cetăţeni ruşi de a cere protecţia statului ai cărui cetăţeni sînt. Astfel, liderii de la Tiraspol scot în evidenţă un fapt contestat demult de către opoziţia moldovenească şi anume că în escaladarea, iar apoi şi în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean atît liderii de la Tiraspol, cît şi cei din Rusia au avut şi au mai multe ipostaze. Adică este scoasă în evidenţă problema imparţialităţii unuia din principalii mediatori.
Cea de a doua curiozitate a constat în faptul că autorităţile transnistrene au acuzat oficialităţile din UE de promovarea “dublelor standarde” pe motiv că permit “teroriştilor ceceni accesul pe teritoriul Europei”, iar faţă de liderii transnistreni se aplică măsuri coercitive. După toate aparenţele, şi de această dată liderii de la Tiraspol s-au pomenit într-o încurcătură, neştiind cînd este mai profitabil să vorbească în calitate de conducători ai regimului din Transnistria, şi cînd este profitabil să vorbească în calitate de cetăţeni ai Rusiei supăraţi pe separatiştii ceceni. Astfel, acuzaţiile lor la adresa UE ar putea fi calificate iarăşi drept manifestări ale “sindromului multiplelor ipostaze”, speculat cu iscusinţă pe parcursul aproape a 10 ani.
Cel mai interesant a fost însă faptul că liderii transnistreni s-au apucat să tragă paralele între conflictul transnistrean şi cel cecen. Sigur, ei au făcut acest lucru pînă la limita care le convine, însă cei care urmăresc dezvoltarea conflictelor pot din inerţie trage paralelele pînă la urmă, ca să iasă în evidenţă foarte clar cine totuşi promovează principiul “dublelor standarde”. În acest sens, se poate uşor constata că politica UE este una chiar foarte consecventă, promovînd ideea soluţionării conflictelor doar pe cale politică. Astfel, liderilor rebeli din Cecenia, care încă nu au fost judecaţi şi condamnaţi pentru presupusele crime, li se oferă posibilitatea să încerce a convinge opinia publică din Occident că este necesară şi participarea lor la dialogul politic cu autorităţile ruseşti care refuză acest lucru, preferînd să folosească forţa şi colaborarea cu cercurile loiale Moscovei pentru soluţionarea conflictului cecen.
Pe de altă parte, în cazul Transnsitriei situaţia este absolut inversă, liderii rebeli ai acesteia fiind sancţionaţi pentru faptul că obstrucţionează dialogul politic cu autorităţile moldoveneşti legale, dialog susţinut de către mediatori şi ţările garante.
După toate aparenţele, liderii transnistreni, care, de obicei, au dat dovadă de dexteritate, de această dată au căzut pradă nervozităţii, ignorînd faptul că adresările către autorităţile ruse, pe lîngă crearea unor confuzii mai dăunează şi imaginii ţării garante. În primul rînd, presa din Rusia a abordat recent problema “dublelor standarde” dintr-un cu totul alt unghi de vedere, afirmînd că Rusia a întreprins măsuri pentru combaterea separatismul pe propriul teritoriu, încurajund în acelaşi timp acest fenomen pe teritoriile RM şi Georgiei. Au existat şi alţi factori care scoteau în evidenţă inoportunitatea învocării paralelismului dintre conflictele transnistrean şi cel cecen sau a problemei “dublelor standarde”. Vorba e că exact în perioada respectivă în cadrul Consiliului Europei se discuta problema instituirii unui tribunal pentru crimele de război din Cecenia. Deşi nu există şanse pentru realizarea acestei idei însăşi faptul că ea este discutată pare a fi destul de stresant pentru autorităţile ruse. De asemenea, în perioada de referinţă la Chişinău urmau să sosească 4 judecători ai Curţii Europene pentru Drepturile Omului pentru a cerceta, inclusiv, problema implicării Rusiei în conflictul armat din 1992 de pe teritoriul Transnistriei al RM. De aceea, comparaţiile făcute de către liderii transnistreni sînt pur şi simplu incalificabile.
Reacţia autorităţilor ruse la adresarea liderilor transnistreni a fost una foarte reţinută, dar adecvată. Reprezentantul oficial al Ministerului de Externe de la Moscova, Aleksandr Iakovenko, a declarat că “Rusia pledează pentru folosirea extrem de atentă a restricţiilor la eliberarea vizelor pentru liderii administraţiei de la Tiraspol” pentru a evita diminuarea potenţialului influenţei constructive asupra autorităţilor transnistrene. Această formulă diplomatică a fost menită să îmbine demonstrarea pledoariei pentru apărarea intereselor cetăţenilor ruşi, care au edificat un regim separatist pe teritoriul RM şi, de asemenea, să demonstreze pledoaria ţării garante pentru evitarea riscurilor ce pot afecta procesul de negocieri.
În acest context, este interesant că autorităţile ucrainene au făcut declaraţii că susţin restricţiile aplicate de către UE şi SUA faţă de cei 17 oficiali transnistreni. Mai mult, probabil sub presiunile noilor politici ale UE, autorităţile ucrainene se arată dispuse să respecte regimul vamal al RM, astfel încît mărfurile transnistrene să poată trece hotarele cu Ucraina doar în baza documentelor vamale perfectate în conformitate cu legislaţia RM. Dacă acest lucru va fi realizat, atunci regimul transnistrean va pierde principalul atu în pretenţiile sale de a fi parte egală cu RM în cadrul negocierilor sau de a exista separat.
Victoriile diplomatice ale Tiraspolui
Deşi am văzut că factorii de conjunctură au devenit în ultima vreme mai favorabili Chişinăului, totuşi liderii de la Tirasplol demonstrează că posedă importante resurse diplomatice pe care le transformă în succese propagandistice. După lansarea de către OSCE a proiectului de federalizare a RM discuţiile se poartă preponderent în jurul modelului de federaţie care urmează a fi constituit şi, respectiv, în jurul împuternicirilor pe care le vor avea centrul şi subiecţii. În această situaţie este extrem de curios că liderii de la Tirasplol reuşesc să devanseze autorităţile moldoveneşti, convingînd ţările garante şi OSCE să semneze proiectele de documente care le convin doar lor, pentru ca apoi să trîmbţeze că “întreaga comunitate internaţională susţine eforturile de soluţionare a conflictului cu excepţia Chişinăului obstrucţionist”.
Aşa s-a întîmplat la 5 decembrie 2002, în ajunul summit-ului de la Porto, cînd autorităţile transnistrene, alături de ţările garante şi OSCE, au semnat proiectul de acord privind constituirea aşa-numitei “federaţii contractuale”. La fel s-a întîmplat şi în cazul Protocolului privind crearea mecanismului de elaborare şi adoptare a Constituţiei statului federativ propus de către liderii de la Tiraspol la 28 februarie a.c. Ţările garante şi OSCE au semnat acest document pe care Chişinăul a refuzat iarăşi să-l semneze. Acest lucru este curios şi pentru faptul că Protoculul elaborat de autorităţile Transnistrene nici nu pomeneşte despre proiectul de Acord elaborat de către Preşedintele Voronin, fiind de fapt o alternativă a acestui. Mai mult, toate propunerile concrete din Acordul prezidenţial au fost omise în Protocolul transnistrean, fiind înlocuite cu propoziţii foarte vagi. Acesta probabil pentru a le face negociabile, cîştigînd cîmp de manevră în promovarea principiului “egalităţii părţilor”. Astfel, în conformitate cu Protocolul transnistrean eventuala Comisie constituţională ar trebui să-şi înceapă activitatea clarificînd principii care sînt deja fixate în proiectul de Acord al Chişinăului. Pare a fi evident că acest subterfugiu este îndreptat spre subminarea termenelor fixate pentru soluţionarea conflictului în ajunul viitoarelor alegeri parlamentare din RM. Calculul transnistrenilor pare a fi ingenios. Într-o situaţie marcată de criza de timp, autorităţilor moldoveneşti ar putea fi dispuse să facă mai uşor concesii importante.
Trebuie menţionat şi faptul că toţi mediatorii subliniază cu diferite ocazii că ei vor susţine orice proiect pe care îl susţin părţile implicate în conflict. Nu este clar de ce în acest caz ţările garante şi OSCE semnează documente pe care încă nu este aplicată semnătură RM. Este interesant că ţările garante şi OSCE nu au semnat proiectul de Acord elaborat de către autorităţile moldoveneşti două săptămîni mai devreme, deşi anume acest document serveşte, după toate aparenţele, drept punct de reper pentru negocierile de mai departe. Probabil diplomaţia moldovenească nu reuşeşte să convingă mediatori să semneze proiectul de Acord lansat de către Preşedintele Voronin. Pentru egalarea posibilităţilor părţilor, probabil diplomaţia moldovenească ar putea să încerce să-i convingă pe mediatori să semneze doar documente pe care există deja semnătura RM, sau cel puţin existenţa semnăturilor ambelor părţi antrenate în conflict.
Limitele compromisului
După toate aparenţele, în noile condiţii create se caută noi limite pentru compromisuri. Chişinăul nu-şi poate face prea multe iluzii chiar dacă conjunctura politică i-a devenit ceva mai favorabilă în ultima vreme. Acesta fiindcă oricum RM rămîne dependentă de resursele energetice şi de piaţa de desfacere din Rusia, dependenţă care implicit proiectează şi dependenţa politică a RM de Rusia.
Deşi proiectul OSCE din 3 iulie 2002, precum şi proiectul de Acord înaintat de către Preşedintele Voronin la 14 februarie a.c. stabilesc principii care urmează a fi puse la baza statului federativ, totuşi s-a văzut că lucrurile rămîn foarte vagi. De asemenea, rămîn vagi şi principiile în bază cărora se vor purta negocierile. Liderii de la Tiraspol continuă să insiste asupra constituirii “federaţiei contractuale” în baza “principiului egalităţii părţilor”, stabilit în Memorandumul din 8 mai 1997.
În acelaşi timp, restricţiile de circulaţie aplicate de către UE şi SUA faţă de cei 17 liderii de la Tiraspol, precum şi cele care vor urma probabil în privinţă exporturilor mărfurilor, scot în evidenţă faptul că părţile nu sînt egale. Mai mult, este pentru prima dată cînd asupra Tiraspolului au fost aplicate sancţiuni şi acestea au avut un efect, făcîndu-l să cedeze. Cu toate nemulţumirile exprimate faţă de decizia UE şi SUA după aplicarea sancţiunilor, autorităţile de la Tiraspol au adoptat decizii menite să faciliteze retragerea armamentului rusesc din regiune. Un şir de experţi şi-au exprimat convingerea că astfel, liderii de la Tiraspol au dorit să dea semnale clare de manifestare a bunăvoinţei pentru a evita impunerea şi a altor restricţii sau măsuri coercitive. În acest sens, ei au calificat recentele sancţiuni drept manifestare a “efectelor inerţiale” din perioada anterioară cînd procesul de negocieri fusese blocat. Dar a devenit clar că Chişinăul nu este împotriva “efectelor inerţiale”.
În această situaţie nu este exclus că autorităţile moldoveneşti ar putea să dorească să clarifice ce fel de sancţiuni mai pot fi aplicate şi care este limita aplicării acestora pentru a obţine şi alte cedări din partea Tiraspolului, însă fără a prejudicia procesul de negocieri prin antagonizarea Rusiei. De fapt, la ultima întîlnirea din luna februarie a.c. a Preşedintelui Vladimir Voronin cu Preşedintele rus, Vladimir Putin, ultimul a insistat asupra oferirii Transnistriei a unui “statut garantat cu siguranţă”. Este vorba despre limite destul de vagi, dar depăşirea lor i-ar putea crea Chişinăului mari probleme de ordin economic. De aceea, în cadrul negocierilor care au început săptămîna curentă vor fi probabil tatonate aceste limite.
Unii experţi au presupus că următorul pas în exercitarea presiunilor asupra liderilor de la Tiraspol ar putea fi “arestarea conturilor personale” ale acestora din băncile străine. De fapt, nu se cunoaşte cu certitudine dacă astfel de conturi personale ale liderilor transnistreni există. Anul trecut presa transnistreană a făcut public faptul că cel mai înalt salariu al oficialilor transnistreni este de aproximativ $150. De aceea, restricţiile asupra călătoriilor liderilor transnistreni pe teritoriul UE şi SUA n-ar fi trebuit să provoace mari nemulţumiri ale acestora. Totuşi, incidentul din aeroportul din Viena din decembrie anul trecut, cînd a fost reţinut pentru o anumită perioadă de timp liderul transnitrean, Igor Smirnov, demonstrează că liderii transnistreni au interesul pentru vizite private în Occident.
Evident, acestea sînt doar speculaţii menite să demonstreze că după paravanul modestiei afişate a liderilor de la Tiraspol se ascund interese comerciale obscure. Subminarea acestor interese, dacă ele există, ar putea determina liderii de la Tiraspol să piardă interesul pentru dăinuirea regimului pe care l-au instituit.
Astfel, dacă am încerca să facem un bilanţ al noilor oportunităţilor şi riscuri în soluţionarea conflictului, atunci ar trebui să constatăm că acestea sînt echilibrate. Într-adevăr, schimbările în politicile UE faţă de vecini ar putea oferi RM noi oportunităţi pentru a-şi face cunoscute şi acceptate propriile puncte de vedere, care anterior erau ignorate de către ţările garante preocupate mai mult de realizarea propriilor interese. În acest sens, probabil, RM ar putea pretinde ca în soluţionarea conflictului ţările garante să susţină doar oferirea unor împuterniciri Transnistrei care să aibă drept limite împuternicirile Crimeei din Ucraina şi, respectiv, împuternicirile subiecţilor Federaţiei Ruse. Experţii consideră că eficienţa aplicării anumitor modele poate fi testată doar în practică. Evident, limitele compromisului pe care le pot garanta ţările garante n-ar trebui să includă modele pe care acestea nu le practică, sau evită să le practice ele înseşi.
În acest sens, prezintă interes propunerea ambasadorului Federaţiei Ruse în RM ca la elaborarea noi Constituţii federaliste a RM să fie luată în consideraţie recenta experienţă a elaborării Constituţiei Republicii Cecene, mai ales în ceea ce priveşte, introducerea cetăţeniei subiectului federaţiei. Propunerea ambasadorului rus este interesantă, însă ea va avea sens atunci cînd se va elaborată Constituţia subiectului federal, adică a Transnistriei. Cît priveşte noua Constituţie federală a RM ea ar trebui să conţină elemente esenţiale pe care le conţine Constituţia Rusiei. Este vorba în primul rînd despre o construcţie verticală a organelor de ocrotire a normelor de drept, armata, sistemul financiar, vamal etc. De fapt aceste lucruri se regăsesc în proiectul de Acord al Preşedintelui Voronin. Cît priveşte problema cetăţeniei, ea, de asemenea, trebuie să se ia în consideraţie că articolul 2 al Constituţiei ruse se referă în mod expres la faptul că cetăţenia rusă este “unică şi egală”. Mai mult, proiectul Constituţiei cecene prevede că această unitatea este parte inseparabilă a Rusiei. Deci, principiul de împrumut al experienţei constituţionale ruse ar trebui să fie adecvat nivelurilor federal şi respectiv celui al subiecţilor federaţiei.
Riscurile sînt, de asemenea, semnificative. Chiar dacă s-a reuşit exercitarea presiunilor asupra Transnistriei prin intermediul a ceea ce ei numesc “blocadă diplomatică şi economică”, autorităţile ruse au făcut deja declaraţii că vor căuta să-i ofere recompense Tiraspolului pentru că nu mai ridică piedici în retragerea armamentului rusesc din zonă. Probabil aceste recompense vor fi suficiente pentru a menţine regimul de la Tiraspol pe linia de plutire pînă la limita după care autorităţile moldoveneşti for simţi presingul lipsei de timp în ajunul alegerilor parlamentare. Nu se poate exclude că şi anumite presiuni economice asupra Chişinăului ar putea contribui la determinarea Chişinăului să facă cedări pentru asigurarea unui “statut garantat cu siguranţă” pentru Transnistria. Toate aceste lucruri promit evoluţii destul de nervoase în următoarele cîteva luni.