Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Referendumul transnistrean
|
|
Rezultatele referendumului
La 6 aprilie 2003 în regiunea transnistreană a Republicii Moldova (RM) s-a desfăşurat “referendumul constituţional privind introducerea instituţiei proprietăţii private asupra pămîntului”. Comisia Electorală Centrală (CEC) din regiune a declarat la 7 aprilie a.c. că în conformitate cu datele preliminare rezultatele referendumului vor fi declarate drept nevalabile. La scrutin au participat 153140 de persoane, ceea ce a constituit doar 38,92% din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot. În conformitate cu legislaţia regională pentru validarea rezultatelor referendumului urma ca mai mult de 50% din cetăţenii cu drept de vot să fi participat la votare pentru ca rezultatele acestuia să fie valabile.
Este interesant că 52% din cei care au participat la vot s-au pronunţat în favoarea introducerii proprietăţii private asupra pămîntului, în timp ce 44% s-a opus amendării constituţiei regionale în acest sens.
Fără îndoială, rezultatele referendumului din 6 aprilie reprezintă un fenomen cu totul deosebit. Aceasta fiindcă de cînd există regimul separatist din Transnistria nu au existat precedente cînd autorităţile din regiune să-şi fi propus să implementeze ceva şi să nu fi reuşit acest lucru. Explicaţia absenteismului cetăţenilor de la urnele de vot s-a axat pe faptul că organizatorii referendumului n-au avut destul timp pentru a explica cetăţenilor importanţa actului de extindere a proprietăţii private asupra pămîntului. S-ar putea ca această explicaţie să fie una plauzibilă, cu atît mai mult cu cît campania de agitaţie în favoarea proprietăţii private asupra pămîntului a început abia în luna februarie. Oricum, rămîne un şir de neclarităţi.
Percepţia referendumului la Chişinău
La 4 aprilie, în ajunul desfăşurării referendumului, Comitetul Central (CC) al Partidului Comuniştilor (PC) din RM s-a adresat prin intermediul mass-media guvernamentale către cetăţenii din Transistria cu un îndemn de a se pronunţa împotriva privatizării pămîntului, luînd în consideraţie experienţa nereuşită de abordare “negîndită şi pripită a soluţionării problemei funciare în partea dreaptă a Nistrului”.
După ce au devenit cunoscute rezultatele prealabile ale referendumului din Trnasnistria, CC al PC şi-a exprimat satisfacţia în legătură cu faptul că “locuitorii Transnistriei au dat dovadă de responsabilitate în cadrul desfăşurării referendumului”. În opinia CC al PC, opţiunea locuitorilor a fost exprimată printr-un “NU” categoric întrebării formulate, precum şi organizatorilor referendumului.
Astfel, s-a dorit acreditarea ideii că cetăţenii din Transnistria ar fi preferat să dea ascultare îndemnului CC al PC din RM în detrimentul intenţiilor autorităţilor de la Tiraspol. Probabil, acest caz particular ar fi trebuit să demonstreze că în general lucrurile se schimbă de aşa natură că autorităţile transnistrene pierd controlul asupra influenţării opiniei publice din regiune.
Într-adevăr, s-ar putea crede că partidul de guvernămînt din RM a obţinut o victorie în războiul propagandistic cu Tiraspolul. Dar, probabil, lucrurile sînt mult mai complicate, fiind influenţate de conjunctura politică oscilantă.
Conjunctura oscilantă şi rezultatele referendumului
În situaţia care s-a creat cea mai importantă întrebare este dacă autorităţile transnistrene au dorit cu adevărat ca cetăţenii din regiune să-şi exprime atitudinea faţă de problema proprietăţii private asupra pămîntului. S-ar putea ca recentului “fenomen transnistrean” să se fi produs din cauză că însăşi elita de la Tiraspol, aflîndu-se în mare derută, nu era sigură dacă merită să-şi propage cu insistenţă propria iniţiativă referitoare la extinderea dreptului de proprietate privată asupra pămîntului.
Pentru astfel de presupuneri există temei. În primul rînd, n-ar trebui să fie neglijat faptul că regimul din Transnistria a fost instituit ca un bastion pentru “apărarea valorilor sovietice” în perioada colapsului URSS. Din acest punct de vedere, nu încape îndoială că între actualul partid de guvernămînt din RM şi elitele de la Tiraspol există afinităţi ideologice şi de percepţie a fenomenelor politice şi economice. A crede că elitele transnistrene, care practic nu s-au schimbat în ultimii 15 ani, au convingeri liberale ferme ar fi o greşeală. Mai degrabă se poate presupune că autorităţile transnistrene, la fel ca şi autorităţile comuniste din RM, sînt nevoite să se conformeze la noua conjunctură economică şi politică, modulată din exterior. Astfel, actualele autorităţi moldoveneşti continuă în linii mari politicile economice pe care le-au promovat guvernările “democratice” anterioare pe care acestea le-au criticat cu atîta vehemenţă pe cînd se aflau în opoziţie.
O mostră în acest sens este discrepanţa dintre aprecierile date de către CC al PC în recenta adresare către cetăţenii transnistreni şi cele din declaraţia comună a preşedinţilor George W. Bush şi Vladimir Voronin făcute publice în timpul vizitei preşedintelui moldovean la Washington în decembrie 2002, în care ambii preşedinţi “recunosc progresul realizat de Moldova în transformarea economiei în una de piaţă, mai ales fiind notabilă reformă din agricultură”.
Acelaşi lucru este specific şi pentru autorităţile transnistrene care în ultimii cîţiva ani au fost preocupate de problema redistribuirii proprietăţii din regiune. Astfel, autorităţile transnistrene nu au făcut secret din motivele care le-au împins spre ideea introducerii proprietăţii private asupra pămîntului. Au existat argumente, atît de ordin economic, cît şi de ordin politic. Spre exemplu, s-a afirmat că sectorul agrar contribuie doar cu 1,5% la formarea bugetului Transnistriei şi se ruinează în lipsa investiţiilor care nu pot veni în sectorul respectiv din cauza lipsei instituţiei proprietăţii private asupra pămîntului.
Însă mult mai interesante par a fi argumentele de ordin politic făcute publce de agenţia oficială din Transnistria “Olvia-press”, care afirma că din perspectiva soluţionării conflictului transnistrean prin federalizarea RM, impusă sub presiunea externă, este important ca proprietatea asupra bunurilor materiale şi a pămîntului, care reprezintă principala resursă strategică, să treacă în mîinile cetăţenilor din regiune, astfel ca după o eventuală soluţionare a conflictului prin federalizare, autorităţile centrale să nu poată pretinde la proprietatea din regiune.
Pare a fi evident că anume incertitudinea de moment a viitorului politic al elitei transnistrene, cauzată de presiunea din exterior pentru a soluţiona conflictul prin federalizarea RM, a forţat autorităţile din regiune să iniţieze la începutul anului 2003 referendumul privind proprietatea privată asupra pămîntului.
Între timp, după lansarea referendumului au intervenit schimbări esenţiale care au introdus mai multă claritate şi optimism în viitorul regimului transnistrean şi a elitelor acestuia. Este vorba, în primul rînd, despre afirmaţia Preşedintelui rus, Vladimir Putin, care a insistat asupra “acordării unui statut bine garantat pentru Transnistria” în cadrul întîlnirii din luna februarie cu Preşedintele moldovean, Vladimir Voronin. Vizitele la Moscova din februarie şi martie a.c. ale liderilor transnsitreni au avut efecte extrem de încurajatoare pentru acestea. Astfel, viceministrul rus de Externe, Veaceslav Trubnikov, a dat asigurări că “Rusia este în căutarea unei formule ce ar oferi garanţii militare pentru soluţionarea conflictului transnistrean”. Rusia chiar a început negocierile cu Ucraina şi OSCE în vederea “asigurării garanţiilor militare” a soluţionării conflictului. Însă cea mai impresionantă a fost declaraţia lui Aleksandr Novojilov, ambasador cu misiuni speciale al Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, făcută în cadrul Comitetului pentru probleme politice şi de securitate a Uniunii Europene, afirmînd că “Rusia nu are de gînd să-şi lase în voia sorţii concetăţenii de pe malurile Nistrului”. Alţi demnitari ruşi au făcut declaraţii încurajatoare din punct de vedere economic pentru regimul de la Tiraspol, referitoare la compensaţii financiare pentru admiterea retragerii muniţiilor şi armamentului rusesc din regiune.
Că lucrurile în acest sens au luat o întorsătură foarte gravă o demonstrează declaraţia publică a consilierului prezidenţial pentru probleme politice, Mark Tkaciuk, care s-a văzut nevoit să riposteze în termeni neobişnuit de duri la declaraţiile făcute de demnitarii ruşi în suportul autorităţilor Transnistrene. Este un lucru aproape incredibil dacă luăm în consideraţie faptul că actualele autorităţi moldoveneşti îşi scot cu orice ocazie în evidenţă parteneriatul strategic cu Rusia, dar şi fiindcă după reformarea aparatului prezidenţial din vara anului 2002 consilierii prezidenţiali au evitat în mod categoric să facă declaraţii publice pe marginea oricăror probleme de ordin politic.
Sînt importanţi şi alţi factori de conjunctură pe care autorităţile din RM nu au avut curajul să le exploreze, după cum au procedat Azerbaidjanul, Georgia şi Ucraina în conflictul irakian. Acum, spre exemplu, autorităţile ruse sînt uimite de parteneriatul Georgiei cu SUA, de parcă nu ar cunoaşte cine a încurajat separatismul pe teritoriul Georgiei. Astfel, în situaţia în care s-a creat după recentul război din Irak, RM a rămas unica ţară din CSI unde Rusia îşi mai poate manifesta rolul de putere regională care îşi poate impune punctul de vedere, şi este evident că nu va rata să facă acest lucru în ajunul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din această ţară.
După atîtea semnale pozitive şi declaraţii de suport din partea “principalului garant”, administraţia de la Tiraspol nu putea să nu-şi vină în fire. Primul lucru pe care l-au făcut liderii de la Tiraspol, după ce au primit tot felul de asigurări că nu vor fi lăsaţi de izbelişte, a fost să se răzbune pe autorităţile moldoveneşti pentru apelul de a le interzice accesul liderilor transnistreni separatişti pe teritoriul UE şi SUA. În replică, autorităţile transnistrene au adoptat decizia de a declara 14 demnitari moldoveni de cel mai înalt nivel “persona non grata pe teritoriul Transnsitriei”. Acest lucru a fost făcut de o manieră zeflemistă, textul documentului repetînd aproape mot-amot textul adresării autorităţilor moldoveneşti faţă de UE şi SUA, iar caracterul asimetric al acţiunii fiind o aluzie la modelul federaţiei asimetrice propuse de Preşedintele Voronin. Mai mult, a fost dată peste cap o acţiune propagandistică de proporţii a Chişinăului, anunţată public cu multă pompă — prezenţa Preşedintelui, Vladimir Voronin, la meciul de fotbal dintre selecţionatele RM şi Olandei din cadrul preliminarelor campionatului european, desfăşurat pe stadionul din Tiraspol.
Politica ţine de domeniul practic, de aceea, nu încape îndoială că Preşedintele, Vladimir Voronin, a dorit să viziteze stadionul din Tiraspol în calitate de “suporter principal” al echipei naţionale a RM, formate din jucători din echipele de pe ambele maluri ale Nistrului. Tentativa a fost curmată, însă principalul rezultat este că administraţia de la Chişinău s-a putut convinge cît de siguri pe sine sînt liderii de la Tiraspol, chiar şi în condiţiile pe care aceştia afirmă că regiunea transnistreană trece printr-o perioadă extrem de dificilă din cauza “blocadei economice şi diplomatice din partea Chişinăului”.
Cauzele comportamentului provocator al Tiraspolului sînt clare — siguranţa suportului din partea Rusiei.
Din acest punct de vedere, pare a fi evident că autorităţile transnistrene nu mai aveau nevoie de promovarea propriei iniţiative privind referendumul asupra privatizării pămîntului, lansată într-o perioadă de maximă incertitudine. Liderii de la Tiraspol cunosc foarte bine ce înseamnă proprietatea asupra pămîntului pentru un regim autoritar. În acelaşi timp, din raţiuni politice şi de imagine părea extrem de nepotrivită anularea referendumului. De aceea se pare că autorităţile transnsitrene au lăsat ca acesta să se desfăşoare “cum va da Domnul”, pentru ca apoi să stoarcă maximum profit propagandistic din această acţiune. Astfel, ceea ce la Chişinău a fost considerat o înfrîngere a autorităţilor transnistreane s-ar putea să aibă în viitorul apropiat efecte cu totul neaşteptate.
Potenţialul propagandistic al referendumului “pierdut”
Se poate presupune că dacă autorităţile transnistrene ar fi dorit cu adevărat ca rezultatele referendumului să fie recunoscute, ele ar fi făcut efortul cuvenit, iar rata participării cetăţenilor ar fi fost probabil similară cu aceea din republica separatistă cecenă din Federaţia Rusă, unde recent a fost înregistrată o prezenţă la urnele de vot de aproximativ 96%.
Într-adevăr, pare a fi extrem de suspect faptul că în situaţia economică extrem de complicată autorităţile transnistrene s-ar fi angajat într-un proiect politic costisitor care pe deasupra ar mai scoate în evidenţă pierderea controlului asupra formării opiniei publice din regiune.
În această situaţie pare a fi evident faptul că rezultatele referendumului transnistrean comportă un imens potenţial propagandistic pentru autorităţile din regiune. În primul rînd, majoritatea absolută a cetăţenilor care au participat la referendum — 52% — şi-au exprimat o opţiune favorabilă în ceea ce priveşte proprietatea privată asupra pămîntului. Este interesant că la referendum au participat preponderent cetăţenii din zonele rurale pe care problema proprietăţii asupra pămîntului îi vizează în mod direct. Astfel, în caz de necesitate, pentru atragerea investiţiilor în regiunea transnistreană autorităţile din regiune ar putea specula faptul că aceasta este mult mai avansată şi pregătită pentru reformele economice.
În al doilea rînd, este important că regimul transnistrean autoritar a creat un precedent al organizării unui “referendum democratic” în cadrul căruia o presupusă intenţie a autorităţilor a fost respinsă. Pe fundalul alegerilor regionale din octombrie 2003 din regiunea găgăuză a RM şi metodele de propagandă folosite de autorităţile moldoveneşti în actuala campanie electorală pentru alegerile locale, referendumul transnistrean ne apare ca o mostră de exprimare liberă a voinţei cetăţenilor.
Dacă luăm în consideraţie că peste vreo 10 luni urmează să se desfăşoare un referendum privind adoptarea Constituţiei statului moldovenesc federal ne putem lesne da seama că recentul referendum transnistrean a fost o “repetiţie generală” şi că povestea cu rezultatul neaşteptat al votului democratic s-ar putea repeta. Sigur, acest lucru s-ar putea produce în situaţia în care sub presiunile externe Comisia constituţională comună, formată din reprezentanţii Chişinăului şi Tiraspolului, va elabora un proiect de Constituţie federală care nu-i va conveni elitei de la Tiraspol.
Pentru ca să existe garanţii că autorităţile transnistrene pot bloca adoptarea unei Constituţii care nu le va conveni este necesar ca referendumurile să se desfăşoare separat: în RM propriu-zisă şi în Transnistria.
Se pare că lucrurile se vor desfăşura anume după acest scenariu. Astfel, la 4 aprilie, Parlamentul RM a adoptat în mare grabă şi fără prea multe dezbateri “Protocolul cu privire la crearea mecanismului de elaborare şi aprobare a Constituţiei statului federativ”. Protocolul se referea doar la faptul că “textul viitoarei Constituţii va fi elaborat de o comisie mixtă, compusă din delegaţi ai Chişinăului şi ai Tiraspolului, cu participarea reprezentanţilor plenipotenţiali ai părţilor şi cu invitarea în calitate de observatori a experţilor din ţările garante (Rusia şi Ucraina), OSCE, cît şi a altor observatori internaţionali”. Protocolul stipulează ca referendumul privind adoptarea Constituţiei să se desfăşoare nu mai tîrziu de 1 februarie 2004, iar alegerile în organele federale pînă la 25 februarie 2005. Este curios că protocolul adoptat de Parlamentul RM nu se referă în nici un fel la principiile în baza cărora urmează a fi elaborată Constituţia statului federal. Dar şi mai curios este faptul că Protocolul aprobat de Parlamentul RM se referă doar la “obligaţia conducerii RM şi Transnistriei de a asigura toate condiţiile pentru desfăşurarea referendumului în corespundere cu standardele OSCE şi Consiliului Europei”, dar nu se referă în nici un fel la modul de desfăşurare a referendumului: într-o singură circumscripţie naţională sau în două diferit, aparţinînd RM propriu-zise şi Transnistriei.
Pe de lată parte, la 9 aprilie a.c. Sovietul Suprem de la Tiraspol a adoptat un document similar, care subliniază deja în denumire că este vorba despre constituirea unei “federaţii pe baze contractuale”, invocînd Declaraţia de intenţii din 5 decembrie 2002 pe care au semnat-o reprezentanţii ţărilor garante, OSCE şi Transnistria, dar nu a semnat-o reprezentantul RM. Este greu a presupune ce înţeleg liderii de la Tiraspol prin termenul “federaţie contractuală”, dar nu încape îndoială că este vorba despre invocarea principiului “egalităţii părţilor”, argument care va servi pentru a insista ca referndumurile să se desfăşoare separat pe teritoriul celor doi “subiecţi egali”. Este evident că altfel “egalitatea subiecţilor” va fi încălcată, datorită faptului că electoratul RM este aproximativ de 5–6 ori mai numeros decît cel din Transnitria. Iar dacă referendumurile se vor desfăşura separat, atunci rezultatele “votului liber exprimat” al cetăţenilor din Transnistria poate fi similar cu cel din 6 aprilie a.c.