Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Realizările politice după doi ani de guvernare
|
|
În luna aprilie a.c. s-au împlinit doi ani de la alegerea preşedintelui Partidului Comuniştilor (PC), Vladimir Voronin, în funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova (RM), precum şi de la învestitura noului Guvern. Aceste două evenimente sînt expresia realizării prevederilor constituţionale de după victoria absolută a PC la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001. Cu această ocazie, dar probabil şi cu ocazia demarării campaniei electorale pentru alegerile locale, programate pentru 25 mai a.c., presa afiliată partidului de guvernămînt a publicat recent o serie de articole în care a prezentat analize şi dări de seamă referitoare la realizarea promisiunilor electorale ale PC de acum doi ani.
Reprezentanţii partidului de guvernămînt insistă că îşi onorează întocmai obligaţiunile electorale, afirmînd că dacă o altă guvernare, necomunistă, ar fi realizat atîtea cîte a realizat actuala guvernare, atunci presa de opoziţie, cea neafiliată politic şi “forţele externe” ar fi ridicat-o în slăvi. Probabil, există o parte de adevăr în cele afirmate de reprezentanţii comuniştilor. În afirmaţiile respective se observă un reproş la adresa presei de opoziţie, precum şi a celei neafiliate politic, care observă doar neajunsurile actualei guvernări, trecînd cu vederea realizările acesteia.
Nimic deosebit într-o astfel de abordare a realităţilor. Se poate afirma că comportamentul mass-media afiliată partidului de guvernămînt şi al celei de stat au indus de fapt o reacţie de răspuns în comportamentul presei de opoziţie. Astfel, mass-media guvernamentală, dispunînd de cele mai impunătoare capacităţi de acoperire informaţională a teritoriului ţării, a făcut în ultimii doi ani un cult din proslăvirea actualelor autorităţi, prezentîndu-le ca fiind aproape infailibile. Chiar şi atunci cînd se vorbeşte despre existenţa unor probleme, acestea sînt prezentate ca o moştenire a aşa-numitelor “guvernări democratice” anterioare. Despre Preşedintele Vladimir Voronin în general se scrie chiar că ar fi “trimis de Providenţă” pentru a salva mult pătimitul popor moldovenesc, copleşit de amploarea problemelor ce s-au abătut peste el.
De fapt, starea reală a lucrurilor este undeva pe la mijloc, evident, cu excepţia afirmaţiilor despre “rolul providenţial” al Preşedintelui Voronin, aici nu pot exista compromisuri — ori ni l-a trimis Providenţa, ori ba!
Dacă ne-am referi în mod expres la realizările guvernanţilor din ultimii doi ani în domeniul politic, ar trebui să constatăm că un impact major asupra acestora a avut-o construirea “verticalei puterii de stat”, obiectiv fixat încă în 2001 pentru realizarea principalelor obiective desemnate de Preşedintele Vladimir Voronin: soluţionarea conflictului transnistrean, combaterea corupţiei şi reducerea sărăciei.
Anume construirea “verticalei puterii de stat” urma să asigure instrumentarul necesar pentru realizarea celor trei obiective desemnate de Preşedintele ţării. Deşi după modificările Constituţiei, în iulie 2000, instituţia prezidenţială a fost învestită cu atribuţii relativ bine echilibrate de cele ale Parlamentului şi Guvernului, Preşedintele ţării şi al partidului de guvernămînt a reuşit să-şi asigure accesul la toate pîrgiile puterii de stat.
Există cîteva explicaţii pentru acest fenomen. În primul rînd, Preşedintele Voronin posedă calităţi de lider care i-au permis să aducă în Parlamentul ţării, în capul listei electorale, tocmai 71 de deputaţi din 101, asigurîndu-i formaţiunii sale o majoritate confortabilă chiar şi pentru modificarea Constituţiei. Alţi lideri pe potriva lui Vladimir Voronin nu există în PC. După toate aparenţele, tovarăşii de partid, ajunşi deputaţi în Parlament, rămîn probabil copleşiţi de sentimentul gratitudinii pentru performanţa liderului. Aceste presupuneri ar putea explica şi fenomenul unităţii partidului şi al lipsei unor conflicte interne vizibile, chiar dacă politicile promovate de către lider nu se înscriu întru totul în cadrul programatic al partidului.
În al doilea rînd, se pare că a fost realizată cu succes extinderea modelului relaţiilor ierarhice din interiorul partidului asupra activităţii organelor puterii de stat. Acest fenomen este în deplină concordanţă cu tradiţia comunistă bazată pe principiul “centralismului democratic”. Modelul respectiv îi permite Preşedintelui Voronin să menţină sub control şi să determine în mod cardinal direcţiile de dezvoltare a vieţii economice şi politice a ţării.
Opoziţia a criticat cu diferite ocazii practicile de adoptare a principalelor decizii — mai întîi în cadrul forumurilor şi reuniunilor de partid, iar apoi fiind oficializate şi de către instituţiile publice. Însă din punct de vedere legal nu se poate reproşa nimic. Chiar dacă influenţa vieţii politice din partea Preşedinteluui Voronin este într-o vădită disproporţie cu împuternicirile sale constituţionale, acest lucru este o consecinţă a politicii de cadre pe care o promovează cu încuviinţarea majorităţii parlamentare a partidului pe care îl conduce.
În această ordine de idei, Preşedintele Voronin a reuşit să promoveze în funcţiile-cheie din Parlament şi Guvern personalităţi care, după toate aparenţele, nu au ambiţii politice de sine stătătoare, deosebite de cele ale Preşedintelui ţării, şi care probabil au, de asemenea, la fel ca şi corpul de deputaţi comunişti, sentimentul gratitudinii pentru ascensiunea pe scara ierarhiei de stat. Pentru comparaţie ne-am putea gîndi la ceva similar cu sentimentele de gratitudine despre care se vorbeşte că le-ar putea avea Preşedintelui rus, Vladimir Putin, faţă de Boris Elţin.
Experienţa celor 2 ani de guvernare a demonstrat că practic toate iniţiativele legislative şi cele referitoare la politica de cadre (modificarea componenţei Guvernului) ale Preşedintelui ţării au fost aprobate şi implementate fără nici un fel de obiecţii. Astfel, modelul “verticalei puterii” s-a arătat a fi unul funcţional şi aplicabil. Eficienţa rămîne a fi discutabilă o dată ce şeful statului continuă să vorbească despre lipsa cadrelor calificate.
Pentru a oferi un fundal stabil edificiului “verticalei puterii de stat” modelul s-a extins şi asupra organelor de ocrotire a normelor de drept. În acest sens au fost modificate legile referitoare la statutul judecătorilor şi la Consiliul Superior al Magistraturii, astfel încît ele să permită şefului statului să controleze procesul de numire a judecătorilor. Recent, Preşedintele ţării a informat cetăţenii că în ultimii doi ani de cînd se află la guvernare, în cadrul luptei împotriva fenomenului corupţiei au fost eliberaţi din funcţie un număr impunător de judecători, procurori şi poliţişti de rang superior.
Opoziţia consideră că este vorba despre o banală epurare de cadre inconvenabile actualei guvernări şi instaurarea unui regim autoritar. Într-adevăr, doar 2–3 procurori, din oraşe provinciale, au fost judecaţi şi condamnaţi pentru acte de corupţie, toţi ceilalţi reprezentanţi ai organelor de ocrotire a normelor de drept au fost demişi din alte motive. În schimb, în mod paradoxal în ultimii doi ani fruntaşi ai partidului de guvernămînt au început să figureze pe paginile ziarelor moldoveneşti tot mai des în scandalurile de corupţie de rezonanţă. De aceea s-ar putea crede că modelul “verticalei puterii de stat” are şi efecte colaterale. Mai mult, pînă la urmă s-ar putea dovedi că este corectă afirmaţia precum că puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut.
Oricum, un şir de experţi consideră că o consecinţă pozitivă a edificării “verticalei puterii de stat” este instaurarea unei stabilităţi politice şi posibilitatea promovării unor politici de stat coerente. Într-o anumită măsură aceste aprecieri sînt corecte, însă în mod paradoxal, tocmai în perioada instaurării “verticalei puterii de stat”, s-a produs cel mai periculos conflict social din RM, care a durat timp de 4 luni de zile. Este vorba despre manifestările stradale de protest care s-au desfăşurat în regim nonstop în perioada ianuarie-februarie 2002. A fost nevoie de două rezoluţii ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei pentru a aplana conflictul dintre putere şi opoziţie, consecinţele căruia se manifestă încă prin funcţionarea Mesei Rotunde cu Statut Permanent (MRSP) instituită cu suportul Consiliului Europei (CE). Deşi propaganda oficială afirmă că funcţionarea MRSP este un indicator al realizărilor democratice, de fapt, ea este un indicator al conflictului politic dintre putere şi opoziţie nesoluţionat pînă la capăt. Este adevărat că puterea se conformează într-o anumită măsură recomandărilor Consiliului Europei privind înlăturarea disfuncţiunilor instituţiilor democratice. Drept recunoaştere a acestui fapt este semnalul pozitiv din partea CE că RM va prelua în luna mai a.c. preşedinţia Comitetului de Miniştri al CE.
De asemenea, este evident că concentrarea mecanismului de luare a deciziilor în perimetrul instituţiei prezidenţiale poate provoca blocaje serioase de ordin politic. În acest sens chiar au apărut probleme care nu au putut fi neglijate. Un caz celebru este conflictul care s-a iscat în toamna anului 2001 între aparatul prezidenţial şi angajaţii Ministerului Afacerilor Externe (MAE) referitor la Concepţia politicii externe a RM. Deşi consilierii prezidenţiali au publicat schiţa concepţiei lor de politică externă, iar MAE o jumătate de an mai tîrziu a publicat chiar un proiect, pînă în prezent Parlamentul n-a supus votului vreo concepţie reînnoită a politicii externe a RM. Acest lucru se impunea însă din două motive. Primul este că fără o concepţie clară a politicii externe comportamentul oscilant al autorităţilor moldoveneşti între intenţiile de integrare în Uniunea Rusia-Belarusi, CSI şi tot felul de uniuni vamale, euroasiatice, pe de o parte, şi cele de integrare într-o anumită perspectivă în Uniunea Europeană (UE), provoacă incertitudini şi tensiuni. Un exemplu în acest sens este legat de iniţierea referendumului din partea opoziţiei pentru a confirma prin vot popular intenţia de integrare în UE, care în mod straniu este blocat de către autorităţi etc.
Al doilea lucru ţine de faptul că actualele autorităţi, care şi-au propus drept scop primordial soluţionarea conflictului transnistrean, au ales totuşi calea de soluţionare a conflictului prin internaţionalizarea lui, deşi anterior se opuneau categoric acestui lucru. Mai ales că modelul federalist de soluţionare a conflictului transnistrean este impus din exterior. Se pare însă că lipsa unei concepţii clare a politicii externe provoacă, de asemenea, tensiuni în interiorul ţării şi incertitudini în comportamentul ţărilor şi instituţiilor externe mediatoare. Altfel, devine greu de înţeles de ce RM nu-şi poate soluţiona problemele cu suportul partenerului strategic, Rusia, a cărui cetăţeni controlează o parte din teritoriul RM.
Comportamentul oscilant se manifestă şi în alte domenii, inclusiv în cel economic şi în relaţiile cu organismele finanţatoare internaţionale. Curiozitatea care se cere remarcată este că după ce pierd destul de mult timp şi anumite oportunităţi, pînă la urmă actualele autorităţi moldoveneşti sînt nevoite să se conformeze condiţiilor impuse. Iată şi un exemplu care ilustrează cum explică acest fenomen Preşedintele Parlamentului, dna Eugenia Ostapciuc: “În prezent partidul nostru este unul de guvernămînt, de aceea lucrurile se profilează sub un alt unghi de vedere… Parlamentul este nevoit să se conformeze condiţiilor stipulate în memorandumurile semnate cu organizaţiile finanţatoare internaţionale. Dacă n-am face acest lucru am fi putut pierde puterea în doar cîteva luni”.
Acest exemplu reflectă amplitudinea oscilaţiilor piramidei “verticalei puterii” — de la principiile marxist-leniniste fixate în programul politic al partidului şi pînă la liberalismul impus de instituţiile finanţatoare internaţionale.
Este evident că pentru a genera politici coerente în diverse domenii ale vieţii politice, economice şi sociale “verticala puterii” ar trebui să se bazeze, în primul rînd, pe un fundament ideologic stabil. Acum un an liderul partidului de guvernămînt a anunţat intenţia de revizuire a programului politic al partidului. Însă acest lucru nu s-a produs încă, deşi este evident că principiile de constituire a Uniunii Europene, aderarea la care este o prioritate, confirmată de Preşedintele Voroninl la recentul summit UE de la Atena, sînt cu totul deosebite de cele ale marxism-leninismului, fixate în programul partidului. Din această perspectivă modernizarea partidului de guvernămînt este cu atît mai imperioasă cu cît Vladimir Ilici Lenin, a cărui zi de naştere a fost sărbătorită la 22 aprilie de către reprezentanţii partidului de guvernămînt, a argumentat în lucrarea sa “Despre lozinca Statelor Unite ale Europei” imposibilitatea existenţei acestora şi chiar caracterul lor reacţionar.
În orice caz, guvernarea în baza modelului “verticalei puterii” presupune că voinţa politică în orice domeniu al vieţii economice şi social-politice emană de la un singur pol — instituţia prezidenţială.