Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Militarii moldoveni sînt gata să intre în Irak
|
|
La 18 aprilie curent, în ziarul guvernamental Nezavisimaia Moldova este inserat un interviu cu ministrul Apărării Victor Gaiciuc, consacrat, în principal, unor probleme de cooperare militară internaţională a Republicii Moldova, dar unde sînt atinse şi cîteva chestiuni importante de “uz intern”, cum ar fi componenţa numerică optimală a Forţelor Armate ale Republicii Moldova sau perspectivele unificării forţelor militare de pe ambele maluri ale Nistrului. Acest interviu este semnificativ prin faptul că e o primă ieşire “la rampă” a ministrului de Război după mustrarea aspră, aplicată cu vreo două luni în urmă conducerii ministerului de către Comandantul Suprem al Forţelor Armate Vladimir Voronin, în cadrul şedinţei Consiliului suprem de securitate, pentru “măsuri insuficiente de combatere a criminalităţii în armată”, după expirarea acţiunilor militare în războiul din Irak şi înainte de o altă şedinţă a consiliului, la care s-a decis participarea unui contingent redus de genişti şi medici militari moldoveni în operaţiuni de post-război în Irakul în refacere. În acest răstimp, Ministerul Apărării a anunţat opinia publică precum că, în pofida isteriei militare din Transnistria, autorităţile căreia anunţaseră în ajunul meciului de fotbal Moldova-Olanda din Tiraspol şi evenimentele din Irak o “mobilizare totală”, forţele armate ale Moldovei nu se află în stare de alertă şi îşi văd de treburile curente.
Mai mulţi observatori independenţi înclină spre concluzia că Armata Naţională, în general, şi Ministerul Apărării, în particular, au fost mai puţin afectate de zelul demolator al administraţiei instalate după 21 februarie 2001, de incompetenţa noilor “vechi” guvernanţi ideologizaţi, gata însă să se adapteze “la condiţiile reale” ale “momentului actual”. Deşi faptul numirii în postul de ministru al Apărării al unui militar de carieră a fost calificat, de observatori, la acel moment ca “un pas înapoi” în procesul de implementare în Moldova a principiilor controlului civil asupra forţelor armate într-o societate democratică, cei doi ani de guvernare comunistă au arătat şi avantaje evidente ale acelei decizii. Avansat în gradul de general de brigadă, Victor Gaiciuc s-a acomodat foarte repede în fotoliul de ministru şi, într-adevăr, a reuşit să se impună atît în cercurile militare, cît şi în societatea civilă. Ofiţerii din minister şi din unităţile militare afirmă în discuţii private că ministrul apărării este omniprezent la rezolvarea problemelor cotidiene ale organismului miliar, intră adînc în detalii importante ale pregătirii şi instruirii de luptă, este, spre deosebire de predecesorii săi civili, “corect şi echidistant” în relaţiile interpersonale şi “nu urmăreşte un profit personal” pe seama bunurilor patrimoniului militar.
Pentru prima dată în ultimii 5–6 ani armata a început să fie finanţată aproape după necesităţile imediate. La 26 iulie 2002 Parlamentul a aprobat Concepţia reformei militare, care a intrat în vigoare la 15 august 2002, după publicarea ei în Monitorul oficial, în care este prevăzută o creştere a cheltuielilor de apărare de la existentele 0,4% din PIB pînă la 2,4% la ultima etapă a reformei (anii 2009–2014). Acesta, de fapt, este standardul ţărilor care aderă acum la NATO. În bugetul de stat pentru anul 2003 suma alocată Ministerului Apărării a crescut simţitor şi a constituit 109,5 mln lei. Tema bugetului, a alocărilor financiare pentru necesităţile de apărare era mereu o temă extrem de “bolnăvicioasă”, de fapt, din primii ani de constituire a Armatei Naţionale. Pe marginea acestei problemei, de fiecare dată cînd venea timpul adoptării bugetului de stat, se desfăşurau dezbateri înfocate la toate nivelurile conducerii de stat. Pe parcursul a mai multor ani toate gîndurile legate de buget erau preponderent amare. Această amărăciune se explica prin faptul că cu fiecare an bugetul militar devenea tot mai mic faţă de necesităţile reale. În anii 1993–2001 ponderea cheltuielilor militare în Produsul Intern Brut (PIB) al Moldovei varia de la an la an, în continuă scădere, în proporţii infime de 0,4–0,7%, iar pentru bugetul militar se alocau aproximativ 2–3% din bugetul de stat. În realitate însă aceste sume se acopereau, în medie, doar la 40–60%.
Chiar şi după mai mulţi ani după declararea suveranităţii Republicii Moldova se găsesc destui politicieni, indiferent de coloratura lor politică, de la o extremă a eşichierului politic la altul, care susţin că deoarece Moldova tinde a fi un stat neutru, ea nu are nevoie de armată. Însă aşa ceva o pot afirma doar diletanţii, care foarte des, apelînd la exemple din actualitatea ţărilor dezvoltate din Vest, se fac a nu observa că armata nu este numai un instrument de război, ci şi un organ de educaţie a patriotismului, dragostei faţă de patrie, că pentru tînăra generaţie ea este o şcoală. Elveţia, Suedia, Austria şi alte ţări cu statut de ţări neutre n-au refuzat totuşi să întreţină armata, timp de decenii. Toate statele îşi întreţin armata ca atributul cel mai important al statalităţii lor, ca garant al independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale. Reieşind din aceasta, pentru întreţinerea armatei se alocă sumele necesare, care permit ca Forţele Armate să fie înzestrate şi să activeze în conformitate cu legile şi regulamentele în vigoare. Cu părere de rău, aceste adevăruri elementare nu au fost pe deplin conştientizate în Republica Moldova şi, de fapt, noi nu numai că dispuneam şi dispunem de cea mai mică armată, ci şi de unul dintre cele mai mici bugete militare din lume.
Este interesant că şi prim-ministrul Vasile Tarlev a făcut de cîteva ori nişte declaraţii enervante (pentru militari), exprimînd un fel de “pacifism naiv” şi pledînd atît pentru reducerea cheltuielilor militare, cît şi pentru reducerea forţelor armate. El a şocat mai multă lume, afirmînd că dizolvarea armatei naţionale ar putea deveni o realitate. Nu pare a fi entuziasmată prea mult de întărirea capacităţii de apărare a statului nici comisia de securitate naţională a Parlamentului, care s-a remarcat prin organizarea mai multor anchete şi audieri în problemele de gestionare a patrimoniului militar (e suficient să amintim de audierile în problema vînzării, în 1997, a MiG-urilor către Statele Unite ale Americii), dar care totuşi a aprobat toate proiectele de legi şi documente în domeniul militar, “consfinţite” de Comandantul Suprem Vladimir Voronin.
În acest context, şedinţa Consiliului Suprem de Securitate din 6 martie 2003 privind infracţionalitatea şi gradul de protecţie a drepturilor constituţionale ale militarilor în Forţele Armate, în urma căreia a fost dat publicităţii şi un amplu raport în această problemă al lui Vladimir Gorbulea, secretar al Consiliului (fost colaborator al organelor de procuratură), este semnificativă pentru a înţelege ceva în raportul guvernanţilor comunişti şi a cercurilor militare. Analiza conţinutului acestui raport dezvăluie cîteva substraturi: 1) s-a ales un motiv de a demite cîţiva procurori militari (unul din ei, generalul N. Zafton este un procuror de excepţie, care a fost incomod pentru toate puterile, fiind fidel doar buchiei legii); 2) s-a dejucat un motiv preelectoral populist — dar şi popular în “masele largi” — de luptă cu “dedovşcina”, fără însă a atinge rădăcinile reale ale acestei probleme; 3) au fost ameninţaţi cu degetul unii înalţi funcţionari din Partidul Comuniştilor, implicaţi în afaceri cu patrimoniul militar (realizarea a 20 tone de combustibil pentru rachete “Samin”, pregătirea grijulie a unor cantităţi importante de explozibil din brigada de artilerie “pentru realizare comercială”, precum şi modul de utilizare a avioanelor şi elicopterelor, în special, în ţările din Africa). În nici una din aceste afaceri, susţin unele surse bine informate, opinia ministrului Gaiciuc nu este determinantă.