Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Vectorul integrării europene a Republicii Moldova
|
|
Strategia sau Concepţia integrării europene?
În conformitate cu prevederile Planului de activitate al Guvernului pentru trimestrul întîi al anului 2003 se preconiza ca Strategia de integrare europeană a Republicii Moldova (RM) să fie finalizată pînă la 14 martie a.c., urmînd a fi adoptată de Parlament şi promulgată de Preşedinte la 9 mai a.c., de Ziua Europei. Acest lucru nu a reuşit, de aceea, la 20 mai a.c., în cadrul şedinţei biroului Comisiei naţionale pentru integrare europeană, preşedintele acesteia, prim-ministrul Vasile Tarlev, a solicitat definitivarea proiectului Concepţiei de integrare în Uniunea Europeană (UE) a RM pînă la 12 iunie a.c.
În cadrul celei de a 6-a reuniuni a Comitetului Parlamentar de Cooperare RM-UE desfăşurate la Chişinău în perioada 11–13 iunie a.c., copreşedintele din partea Parlamentului RM, Victor Stepaniuc, a confirmat faptul că Comisia naţională pentru integrarea europeană a finalizat deja Strategia de aderare a RM la UE, care urmează a fi discutată în Parlament.
Curiozitatea constă în faptul că premierul Vasile Tarlev vorbeşte doar despre o Concepţie, în timp ce copreşedintele Comitetului Parlamentar de Cooperare RM-UE vorbeşte despre o Strategie. Această discrepanţă terminologică lăsă loc pentru bănuieli. Astfel, concepţia reprezintă o îmbinare coerentă de idei menite să descrie un anumit obiectiv, în timp ce strategia presupune şi un plan de acţiuni bine închegate pentru realizarea ideilor respective. Bănuielile apar şi din cauză că în prima jumătate a anului curent Guvernul urmă să elaboreze şi să aprobe Strategia de Creştere Economică şi Reducerea Sărăciei, lucru pe care, de asemenea, nu a reuşit să-l facă.
Există şi alte exemple că autorităţile moldoveneşti se împotmolesc în diferite concepţii şi strategii fără a avea capacitatea de a le duce la bun sfîrşit. Astfel, acum mai bine de un an, la 1 mai 2002, a fost publicat proiectul noii Concepţii a Politicii Externe a RM, elaborat de către Ministerul Afacerilor Externe. Proiectul respectiv a uimit opinia publică moldovenească prin caracterul lui proeuropean, subliniind în mod expres că drept obiectiv strategic prioritar al RM este aderarea la UE. Pentru uimirea faţă de o astfel de deschidere proeuropeană au existat motive. În primul rînd, programul politic şi cel electoral ale partidului de guvernămînt prevedeau priorităţi ale politicii externe diametral opuse celor din Concepţie (integrarea în Uniunea Rusia-Belarus). În al doilea rînd, doar cu o jumătate de an înainte de publicarea acesteia, în octombrie 2001, izbucnise un scandal public de proporţii între consilierii prezidenţiali şi experţii Ministerului de Externe pe marginea orientării politicii externe a ţării.
Experţii de la externe au învins în acel conflict. Acest lucru a devenit clar peste cîteva luni, cînd la 10 ianuarie 2002 a fost dată publicităţii Strategia Guvernului de dezvoltare social-economică pe termen mediu (pînă în 2005). Strategia respectivă prevedea drept principal obiectiv politico-economic al RM obţinerea statutului de membru asociat al UE, pentru ca ulterior să poată aspira la statutul de membru cu drepturi depline în această structură. Nu încape îndoială că elaborarea Concepţiei politicii externe a fost o derivată a Strategiei de dezvoltare social-economică pe termen mediu. Mai mult, din textul Concepţiei se putea desprinde că aceasta trebuia să stea la baza elaborării altei Concepţii, a celei privind integrarea RM în UE.
Aşadar, vedem că în pofida discursului politic oscilant, în principiu, a existat o abordare sistemică a orientării politicii externe a RM. Însă noua Concepţie a politicii externe nu a mai fost adoptată. Era greu de imaginat că actuala componenţă a Parlamentului ar fi putut adopta un astfel de document în care în calitate de principal partener strategic figurau Statele Unite, urmate de Rusia, Germania, Franţa şi aşa mai departe, scopul major fiind integrarea în UE.
Se poate constata că deşi Preşedintele Voronin a reuşit să construiască aşa-numita “verticală a puterii de stat”, plasîndu-se în vîrful piramidei, totuşi acum un an el nu a reuşit să-şi convingă tovarăşii de partid din fracţiunea parlamentară comunistă să aprobe un document de maximă importanţă, cum este noua Concepţie a politicii externe, lucru care scoate în evidenţă existenţa unor probleme în interiorul partidului de guvernămînt.
În anul curent însă lucrurile au evoluat dramatic. La 11 martie, Comisia Europeană a dat publicităţii un document intitulat “Europa lărgită — noii vecini” care se referă, inclusiv, la viitoarele relaţii dintre Uniunea Europeană (UE), pe de o parte, şi Belarus, Moldova, Rusia şi Ucraina, pe de altă parte. Conform acestui document, “noii vecini ai UE”, avîndu-se în vedere aceste state, vor beneficia de asistenţă sporită graţie noului statut pe care îl vor obţine în urma extinderii UE spre Est. Documentul mai prevede lărgirea accesului produselor din Moldova şi Ucraina pe pieţele UE, posibilitatea renunţării într-un viitor previzibil la obligativitatea vizelor pentru cetăţenii acestor ţări, după semnarea unor acorduri de liber schimb. De asemenea, nu este exclusă posibilitatea admiterii ulterioare a Moldovei, Rusiei şi Ucrainei în UE, deşi, în ultima perioadă de timp, mai mulţi oficiali europeni, între care preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, şi comisarul pentru Extindere, Gunter Verheugen au dat de înţeles că “Europa, în sens politic, se va opri la graniţa cu Federaţia Rusă, Republica Moldova şi Ucraina”. Astfel, unul din primii care a pus în dezbatere frontierele UE, preşedintele Convenţiei privind viitorul Europei, Valery Giscard D’Estaing, a remarcat că cea mai mare parte a oficialilor europeni se pronunţă pentru stoparea extinderii UE şi pentru stabilirea unor relaţii de parteneriat cu “noii vecini”.
În acest context se cere de amintit că iniţiativa stabilirii unor noi relaţii cu Belarus, Moldova şi Ucraina, viitorii vecini ai UE după încheierea actualului proces de extindere spre Est, i-a aparţinut ministrului de Externe al Marii Britanii, Jack Straw. Miniştrii de externe ai statelor membre ale UE, reuniţi în 2002 la Luxemburg, au decis să sprijine propunerea oficialului britanic, urmînd ca în timpul preşedinţiei daneze, iulie-decembrie 2002, Comisia Europeană să stabilească “statutul special de vecini”, care să presupună liberalizarea comerţului cu UE şi o cooperare în domeniile justiţiei, afacerilor interne, securităţii şi apărării.
Vedem că lucrurile nu par a fi foarte limpezi, mesajele pesimiste pentru RM alternînd cu unele mai optimiste. Într-o astfel de situaţie autorităţile moldoveneşti au avut sarcina să acţioneze pentru a le limpezi puţin. Astfel, în cadrul lucrărilor celei de a V-a reuniuni a Consiliului de Cooperare RM-UE, din luna martie a.c., premierul Vasile Tarlev a solicitat un tratament diferenţiat al UE faţă de Moldova, în raport cu cel faţă de Belarus, Rusia şi Ucraina, pledînd pentru aplicarea unui Plan de acţiuni individual şi remarcînd inoportunitatea semnării doar a unui Acord de vecinătate dintre UE şi RM. Acelaşi lucru l-a făcut şi Preşedintele, Vladimir Voronin, o lună mai tîrziu, în aprilie a.c., în cadrul reuniunii de la Belgrad a şefilor de state şi de guverne membre ale Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est (PCESE), precum şi în cadrul Conferinţei UE de la Atena.
Deja în cadrul celei de a 6-a reuniuni a Comitetului Parlamentar de Cooperare RM-UE desfăşurate la Chişinău în perioada 11–13 iunie a.c., copreşedintele Comitetului Parlamentar de Cooperare UE — RM, Jan Marinus Wiersma, a declarat că UE ar putea semna cu RM un acord de stabilizare şi asociere similar cu cele pe care le va semna cu Croaţia sau Albania. Însă “pentru a adera la UE Chişinăul trebuie să demonstreze clar că doreşte acest lucru”. În acest sens, nu există o modalitate mai bună de a demonstra că opţiunea europeană este una strategică pentru RM decît adoptarea de către Parlament a Strategiei de integrare europeană şi implementarea graduală a acesteia.
Conflictul transnistrean — principalul factor al reorientării politicii externe a RM
Există temei pentru a presupune că pînă nu de mult retorica oficialităţilor moldoveneşti nu era generată de o alegere conştientă în favoarea integrării europene, ci de factori de altă natură.
Fără îndoială, unul din factori ţine de conjunctura politică regională. UE şi NATO s-au extins spre hotarele de vest ale RM. Al doilea factor ţine de faptul că Ucraina, vecinul de est al RM, promovează cu insistenţă politici de apropiere de NATO şi UE. Evident, în această situaţie RM nu prea are de ales. Astfel, autorităţile comuniste din RM, deşi au promis integrarea în Uniunea Rusia-Belarus, au fost nevoite să ia în consideraţie o eventuală idee de mare perspectivă cum este integrarea în UE pentru a nu o lasă să fie explorată în exclusivitate de către opoziţie.
Există însă şi un alt factor determinant care justifică reorientarea politicii externe a RM. Este vorba despre conflictul transnistrean care fiind mediat de Rusia, Ucraina şi OSCE timp de 10 ani a rămas nesoluţionat. Este evident că păstrarea cadrului existent de soluţionare a conflictului nu generează optimism. Pe parcursul ultimilor 10 ani RM a fost atrasă de mai multe ori în diferite capcane: sincronizarea retragerii armamentului rusesc cu oferirea unui statut Transnistriei în 1994; oferirea ştampilelor vamale Transnistrei pentru activităţi economice externe în schimbul promisiunilor că va fi mai cooperantă în procesul de negocieri asupra statutului juridic al regiunii în componenţa RM (1996); acceptarea noţiunii de “egalitate a părţilor” în procesul negocierilor de formare a “statului comun” (Memorandumul din 1997). Toate aceste invenţii au creat doar cercuri vicioase din care autorităţile moldoveneşti nu au ştiut cum să iasă. Tocmai de aceea, pentru depăşirea impasului, OSCE a lansat acum un an ideea soluţionării conflictului prin federalizarea RM. Dar şi acest proiect pare să se fi împotmolit în discuţii interminabile asupra noţiunilor de federaţie “asimetrică”, “contractuală” etc.
După toate aparenţele autorităţile moldoveneşti, au înţeles la un moment dat că soluţionarea conflictului transnistrean este posibilă doar prin internaţionalizarea lui, deşi anterior se opuneau categoric acestui scenariu. Extinderea NATO şi UE a făcut ca aceste structuri să fie extrem de interesate de lichidarea unui focar de instabilitate la viitoarele hotare cum este cel transnistrean. Pe de altă parte însă internaţionalizarea conflictului în lipsa unei concepţii clare a politicii externe creează mari dificultăţi, suspiciuni şi tensiuni atît în raporturile autorităţilor cu opoziţia, cît şi în cele cu mediatorii. Mai ales că modelul de soluţionare a conflictului prin federalizare este impus din afara ţării. Într-adevăr, dacă RM intenţionează să-şi lege soarta de CSI, atunci soluţionarea conflictului ar trebui să fie o preocupare primordială a acestei structuri. Însă dacă RM are alte intenţii, atunci ele trebuie articulate clar pentru a apela la alte structuri şi a utiliza alte mijloace adecvate.
În acest sens, se poate afirma că în prezent Concepţia neadoptată a politicii externe este deja depăşită. Evenimentele din politica internaţională se derulează atît de rapid încît autorităţile moldoveneşti nici nu reuşesc să reacţioneze în mod adecvat pentru a se conforma noii conjuncturi. De aceea este nevoie de un alt document care ar indica foarte clar care este totuşi vectorul politicii externe al RM. Îmbinarea factorilor legaţi de noua conjunctură externă cu o opţiune clară a vectorului politicii externe ce emană din interiorul ţării creează condiţii cu totul deosebite pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Se poate presupune că Strategia sau Concepţia de integrare a RM în UE ar putea suplini existenţa unei Concepţii noi a politicii externe.
Din aceste considerente pare a fi evident că anume impasul în soluţionarea conflictului transnistrean a determinat autorităţile RM să schimbe, cel puţin la nivel retoric, re-orientarea politicii externe a RM. Pentru a argumenta aceste presupuneri este suficient să observăm că principalul subiect al discuţiilor autorităţilor moldoveneşti cu oficialii europeni este legat de reglementarea conflictului transnsitrean. Astfel, la 9 aprilie 2003 în cadrul reuniunea de la Belgrad a şefilor de state şi de guverne membre ale PCESE Preşedintele, Vladimir Voronin i-a solicitat lui Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene (CE), implicarea mai activă a UE în vederea creării posturilor vamale mixte moldo-ucrainene. De asemenea, în cadrul Conferinţei Europene, din 16–17 aprilie 2003 de la Atena, la care zece state asociate la UE au semnat Tratatul de aderare la această structură, Preşedintele moldovean i-a solicitat acelaşi lucru domnului Javier Solana, secretar general al Consiliului UE şi înalt reprezentant al UE pentru politică externă şi de securitate comună. Javier Solana a asigurat atunci partea moldovenească de faptul că, în contextul lărgirii UE spre Est, organismul pe care îl reprezintă se va implica mai activ în procesul de reglementare a acestui conflict. Ceva mai înainte, în martie a.c., în cadrul lucrărilor celei de a V-a reuniuni a Consiliului de Cooperare RM-UE de la Bruxelles, premierul Vasile Tarlev şi vicepreşedintele Parlamentului RM, Mihail Camerzan, au făcut exact acelaşi lucru. De fapt, acţiunile şi solicitările autorităţilor moldoveneşti se încadrează în albia pe care UE şi-a trasat-o încă în februarie a.c. pentru a o urma în vederea eliminării pericolului de instabilitate generat de conflictul transnistrean.
Deşi nu mai încape îndoială că reorientarea politicii externe a RM este generată de necesitatea găsirii unor soluţii noi pentru conflictul transnistrean, totuşi mecanismul de negocieri rămîne cel vechi, pentapartid, cu participarea Rusiei, Ucrainei, OSCE, RM şi Transnistriei. Aceasta probabil pentru a nu antagoniza Rusia care are un cuvînt greu de spus atîta timp cît nu a fost terminat procesul de retragere a armamentului din zonă. Însă cu suportul UE au fost create condiţii cu totul deosebite pentru soluţionarea conflictului. Limitarea accesului liderilor transnistreni în spaţiul UE şi convingerea Ucrainei de a crea împreună cu RM posturi vamale mixte la hotarele de est ale RM reduce substanţial cîmpul de manevrare a liderilor de la Tiraspol în procesul de negocieri. Implicarea UE în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean modulează în mod substanţial şi comportamentul Rusiei. Parteneriatul dintre Rusia şi UE este extrem de important pentru ambele părţi, de aceea capacitatea găsirii unor compromisuri acceptabile în diferite domenii este relativ înaltă.
În această situaţie strategia demnitarilor moldoveni în relaţiile lor cu oficialităţile din UE este de a nu scăpa nici o ocazie de a scoate în evidenţă pericolele pe care le generează însăşi existenţa regimului separatist de la Tiraspol. Pe de altă parte, Rusia, pe lîngă faptul că este unul dintre principalii mediatori, insistă şi asupra rolului său deosebit în asigurarea garanţiilor militare în procesul de soluţionare a conflictului. Nu încape îndoială că Rusia întreprinde măsuri pentru asigurarea supravieţuirii economice a regimului transnistrean. Astfel, procesul de soluţionare a conflictului poate dura destul de mult timp, dînd peste cap aşteptările prea optimiste ale autorităţilor moldoveneşti.
Republica Moldova între UE şi CSI
Recomandarea pe care a făcut-o recent Jan Marinus Wiersma, copreşedinte al Comitetului Parlamentar de Cooperare UE-RM, de a menţine legăturile cu CSI în domeniul economic pînă la momentul unei eventuale aderări a RM la UE semnifică de fapt că RM i se sugerează de a adopta un comportament faţă de CSI similar cu cel pe care Ucraina îl practică de mult.
Astfel, deşi Ucraina deţine preşedinţia în Consiliul şefilor statelor CSI şi pregăteşte desfăşurarea, la 19 septembrie a.c., la Ialta a următorului summit CSI în cadrul căruia urmează a fi discutate problemele legate de spaţiul economic unic, ea continuă să promoveze cu fermitate politica integrării în UE şi NATO.
Preşedintele Leonid Kucima a declarat drept prioritară integrarea Ucrainei în UE exact acum un an, în cadrul adresării către Rada Supremă intitulată “Opţiunea Europeană”. Exponenţi ai elitei politice ucrainene consideră că procesele integraţioniste din spaţiul CSI sînt subminate în mare măsură de comportamentul Rusiei, care este preocupată mai mult de aspectele politico-militare ale integrării decît de cele economice. Spre exemplu, Preşedintele Kucima a declarat că nu poate fi vorba despre stabilirea unui spaţiu economic unic în cadrul CSI atîta timp cît Rusia nu are de gînd să-şi schimbe politica tarifelor diferite pentru comercializarea agenţilor energetici în interiorul şi în exteriorul ţării. În astfel de condiţii unităţile economice ucrainene care folosesc agenţi energetici importaţi din Rusia de aproximativ trei ori mai scumpi decît întreprinderile ruseşti nu pot fi competitive pe o piaţa liberă cu acestea din urmă.
Experţii ucraineni consideră că spaţiul economic unic, dacă ar fi instituit în CSI, ar trebui să devină doar o variantă a spaţiului de liber schimb bazat pe principiile Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). În opinia lor nu are sens crearea unui spaţiu economic unic în cadrul CSI şi din cauza că ţările membre ar trebui să facă mai întîi eforturi pentru ajustarea legislaţiei economice la cea a Federaţiei Ruse, apoi să facă eforturi pentru ajustarea aceleiaşi legislaţii la standardele OMC şi ulterior să se mai facă încă un efort pentru ajustarea ei la standardele UE.
În primul rînd, un şir de state membre ale CSI deja sînt membre ale OMC, iar altele sînt foarte apropiate de terminarea negocierilor de aderare la această organizaţie, în timp ce Rusia mai are de parcurs o cale destul de lungă în procesul de negocieri cu instituţia respectivă.
În al doilea rînd, deşi Rusia şi UE sînt parteneri strategici, ambele tind să rămînă entităţi distincte şi sînt în căutarea limitei pînă la care se pot apropia pentru a-şi satisface plenar interesele. Mediile intelectuale din Rusia se află într-o continuă dispută în ceea ce priveşte viitorul acestei ţări. Evident, unor ţări precum Ucraina şi Moldova nu le poate insufla prea mult optimism veşnica dispută a intelectualilor ruşi pe marginea constituirii în spaţiul CSI a civilizaţiei euroasiatice sau a celei asiopice.
În al treilea rînd, un şir de experţi sînt de părerea că Rusia este interesată de procesele integraţioniste din CSI doar în măsura în care îşi poate asigura dominaţia politică asupra fostelor republici sovietice, integrarea economică servind doar drept momeală pentru a le atrage pe acestea din urmă. Din acest punct de vedere, procesele integraţioniste în UE şi CSI se deosebesc în mod cardinal. UE în procesul de lărgire injectează imense resurse financiare în infrastructura şi economia ţărilor candidate pentru a crea condiţii relativ echitabile privind asigurarea ulterioară a circulaţiei libere a mărfurilor, capitalurilor, forţei de muncă etc., în timp ce Rusia a recurs la susţinerea mişcărilor separatiste în fostele republici sovietice pentru a le menţine în “zona sa de influenţă”.
De aceea, calea integrării în UE prin CSI este una riscantă, menită să plaseze ţările ce o aprobă la “periferia periferiei UE”. Se pare însă că viziunea experţilor ucraineni este împărtăşită în ultima vreme şi de autorităţile moldoveneşti. Ideea pe care mass-media oficială din RM i-o atribuie Preşedintelui Voronin de a depune eforturi pentru apropierea legislaţiei ţărilor CSI de cea a UE nu este altceva decît o exprimare esopică a dorinţei de a urma comportamentul Ucrainei pentru a rămîne în CSI atîta timp cît acest lucru nu dăunează integrării în UE.
Temerile că o articulare deschisă a dezideratului de a rămîne temporar în CSI ar putea antagoniza Rusia nu sînt tocmai fondate. În primul rînd, RM şi Ucraina au dreptul să-şi determine singure interesele naţionale. În al doilea rînd, Rusia şi-a declarat drept prioritate ocrotirea drepturilor etnicilor ruşi din fostele republici sovietice. Experienţa ţărilor baltice demonstrează că procesul de integrare în UE contribuie în mod cardinal la atingerea acestui scop. Pe de altă parte, recenta experienţă a relaţiilor dintre Turkmenia şi Rusia a demonstrat că atunci cînd ultima dă prioritate intereselor politice şi economice etnicii ruşi devin ostatici ai acestor interese. Din acest punct de vedere, anume grija faţă de bunăstarea şi confortul etnicilor ruşi din RM şi Ucraina ar trebui să motiveze Rusia să nu ridice piedici în dezvoltarea economică a acestora în perioada apropierii de UE şi depărtării de CSI.
După toate aparenţele, RM şi Ucraina ar trebui să constituie un tandem în calea integrării în UE, deşi este evident că la un moment această cale va suferi o bifurcaţie. Ucraina va deveni vecina UE deja în luna mai a anului viitor, iar RM doar în 2007. De aceea efortul autorităţilor moldoveneşti de a urma calea sud-est europeană de integrare pare a fi corectă. Însă ambele ţări trebuie să dea semnale clare că doresc să se integreze în UE, depunînd eforturi comune în eliminarea piedicilor existente. Un punct nevralgic în acest sens îl constituie conflictul transnistrean. S-a observat deja că cooperarea celor două părţi în domeniul vamal şi cel ce ţine de securizarea hotarelor de est ale RM este crucială, fiind solicitată de UE. În al doilea rînd, cele două comunităţi — moldovenească şi ucraineană — constituie o majoritate determinantă în Transnistria, care cu eforturi comune ar putea fi convinse să susţină eliminarea piedicilor în calea reîntregirii RM şi a eventualei integrări în UE.
Din acest punct de vedere nu este întîmplător faptul că şeful diplomaţiei de la Tiraspol, Valeri Liţkai, a încercat să bată anume în această direcţie pentru a descuraja cetăţenii din Transnistria, afirmînd că despre integrarea RM în UE se va putea vorbi serios doar peste vreo 50 de ani. De asemenea, autorităţile transnistrene încearcă cu orice ocazie să speculeze pe marginea evenimentelor sîngeroase de la începutul deceniului trecut pentru a menţine atitudinea negativă a cetăţenilor din Transnistria faţă de viitorul RM reîntregite. În acelaşi şir al acţiunilor obstrucţioniste ale liderilor de la Tiraspol se înscrie şi refuzul lor de a se întîlni recent cu delegaţia parlamentarilor UE care a participat la cea de a 6-a reuniune a Comitetului Parlamentar de Cooperare RM-UE, deşi în prealabil acceptase o astfel de întîlnire.
Relaţiile putere-opoziţie prin prisma integrării europene
Din cele expuse anterior se observă foarte clar că există temei pentru a lua în serios declaraţiile autorităţilor moldoveneşti privind opţiunea proeuropeană a RM. Într-adevăr, deşi în prima jumătate a anului trecut a fost imposibilă adoptarea unei Concepţii noi a politicii externe, ulterior în cea de a doua jumătate a anului, după lansarea proiectului OSCE de soluţionare a conflictului transnistrean prin federalizarea RM, multe lucruri s-au schimbat. Şeful statului a iniţiat constituirea unui Departament şi a Comisiei naţionale pentru integrarea europeană. După summit-urile de extindere a NATO şi UE la Praga şi la Copenhaga, Preşedintele Voronin s-a adresat oficialilor europeni cu un mesaj în care a argumentat că opţiunea proeuropeană a RM este unica în măsură să contribuie la găsirea unui consens politic intern în RM. Toate mesajele ulterioare adresate în exterior de către autorităţile RM au fost relativ coerente şi axate în mod special pe necesitatea soluţionării conflictului transnistrean, care constituie un motiv de îngrijorare pentru securitate la viitoare hotare ale NATO şi UE, precum şi o piedică în apropierea RM de UE.
În acelaşi timp, politicile guvernanţilor în interiorul ţării au generat mari îndoieli în privinţa sincerităţii şi capacităţii lor de a urma calea integrării în UE. În primul rînd, a devenit evident că pentru actualul partid de guvernămînt este mult mai importantă problema consolidării propriei puteri la toate nivelurile în interiorul ţării decît dezvoltarea proceselor democratice menite să apropie RM de UE. Această concluzie se bazează pe comportamentul autorităţilor care au blocat anul trecut iniţiativele opoziţiei de a iniţia referendumuri în vederea îmbunătăţirii sistemului electoral, precum şi în vederea testării atitudinii cetăţenelor faţă de o eventuală politică îndreptată spre integrarea RM în UE. De asemenea, comportamentul abuziv al autorităţilor în cazul alegerilor guvernatorului Gagauz Yeri din toamna anului trecut s-a reconfirmat recent în cazul alegerilor locale generale din 25 mai-8 iunie a.c., lucru care şi-a găsit reflectarea în rapoartele preliminare ale OSCE şi Consiliului Europei.
În acest sens, nu este întîmplător îndemnul copreşedintelui Comitetului Parlamentar de Cooperare RM-UE, Jan Marinus Wiersma, adresat autorităţilor moldoveneşti de a aduce dovezi că doresc cu adevărat să se integreze în UE.
Adoptarea de către Parlamentul RM a Strategiei sau a Concepţiei privind integrarea RM în UE ar fi cea mai adecvată dovadă în acest sens, contribuind enorm şi la stabilirea unui climat benefic de cooperare între putere şi opoziţie. Acesta ar fi primul document oficial care ar confirma că există un vector clar al politicii externe a RM menit să moduleze în mod cardinal şi toate politicile interne ale statului. Faptul că acest document ar fi adoptat de către majoritatea comunistă din Parlament ar însemna că în RM practic nu mai există forţe politice semnificative, cu excepţia celor din Transnistria, care s-ar putea opune vectorului integrării RM în UE. Astfel, RM ar urma experienţa altor ţări din Europa Centrală şi de Est care după adoptarea unui curs clar spre integrarea în UE au anihilat în mare măsură animozităţile interne dintre diferite forţe politice.
Sigur, în cazul RM există un şir de factori de risc care sînt legaţi de eventualul comportament al partidului de guvernămînt, dar care n-ar trebui să fie supraestimaţi. Într-adevăr, problema majoră este dacă poate un partid comunist nereformat el însuşi să promoveze reforme în societate de natură să integreze RM în UE. Adică, pe lîngă bunele intenţii există problema consecutivităţii acţiunilor. Ar fi logic ca Partidul Comuniştilor să-şi revadă pentru început programul politic, aşa după cum au promis liderii acestuia acum un an, renunţînd la marxism-leninism în favoarea principiilor şi valorilor pe care este edificată UE, şi doar după aceasta să declare integrarea în UE drept scop strategic prioritar al RM. Însă dacă lucrurile se vor desfăşură în ordine inversă, nu pare să existe probleme insurmontabile.
În primul rînd, s-a observat că deşi elitele Partidului Comuniştilor au utilizat retorica proeuropeană în cadrul recentei campanii electorale acest lucru nu s-a răsfrînt cumva asupra rezultatelor alegerilor. Deci discrepanţa dintre prevederile documentelor oficiale şi acţiunile dictate de conjunctura politică nu influenţează semnificativ rating-ul partidului, fapt ce se datorează, fără îndoială, autorităţii liderului partidului. Şi acestea în situaţia în care reprezentanţii aripei dure a PC se lamentează pe paginile organului de presă al Partidului că din păcate “Preşedintele Voronin nu este nici Fidel Castro şi nici măcar Aleksandr Lukaşenko”, iar reprezentanţii aripei moderate se lamentează pe aceleaşi pagini ale presei comuniste că este nevoie de eforturi enorme pentru a demonstra comunităţii internaţionale că comuniştii moldoveni nu au “coarne şi coadă”.
În al doilea rînd, o eventuală manifestare de nemulţumire în rîndurile partidului de guvernămînt în legătură cu discrepanţa dintre valorile programatice declarate şi acţiunile îndreptate spre integrarea în UE ar fi relativ uşor de combătut. Într-adevăr, în cadrul Conferinţei UE din 17 aprilie a.c. de la Atena, Preşedintele Voronin a menţionat că “RM împărtăşeşte aceleaşi valori” pe care le împărtăşesc ţările membre şi candidate ale UE. Sigur, este o exagerare, dar dacă privim lucrurile sub un alt unghi de vedere observăm că în programul PC există două lucruri fundamentale cum ar fi — socialismul şi internaţionalismul, care se regăsesc în spaţiul european. Este evident pentru oricine că în UE, mai ales în ţările scandinave, există mai mult socialism decît în CSI unde se dezvoltă şi înfloreşte capitalismul oligarhic sălbatic. Mai mult, fenomenul legat de implicarea tot mai intensă a foştilor colaboratori ai serviciilor secrete în procesul de redistribuire a proprietăţilor şi a sferelor de influenţă economică demonstrează că stabilitatea politică şi economică în spaţiul CSI nu va putea fi garantată încă mult timp.
Cît despre internaţionalism, se ştie că situaţia din UE şi cea din CSI nu pot fi comparate. Mai mult, cercetările efectuate de instituţii prestigioase din Rusia şi publicate recent în presa rusă atestă existenţa unor motive serioase pentru îngrijorare în legătură cu creşterea sentimentelor naţionaliste în această ţară. Faptul că anul trecut mai multe misiuni diplomatice acreditate la Moscova s-au văzut nevoite să atragă atenţia autorităţilor asupra valului în creştere de xenofobie este un indicator extrem de elocvent în acest sens.
În cadrul aceleiaşi Conferinţe UE de la Atena Preşedintele Voronin a menţionat că “orientarea europeană constituie pentru RM nu numai un proces de revenire la cultura şi civilizaţia europeană, dar şi un proces de racordare la standardele şi normele politico-economice europene”. Ne putem doar întreba cît de conştientă este această “revenire”. Este evident că poţi reveni doar acolo de unde ai plecat cîndva. “Revenirea” mai înseamnă şi părăsirea locului unde te-ai aflat temporar. Acesta ar putea însemna că aflarea RM în CSI este temporară.
În această situaţie pentru opoziţia moldovenească se deschid perspective noi pentru stabilirea unui dialog cu puterea, mai ales în vederea găsirii unei soluţii acceptabile pentru conflictul transnistrean şi funcţionarea instituţiilor democratice în conformitate cu standardele europene. Este evident că soluţia conflictului transnistrean poate fi acceptabilă doar în cazul în care aceasta nu periclitează în nici un fel procesul de integrare a RM în UE.