Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Partidele politice şi integrarea europeană
|
|
Reper istoric
În cazul Republicii Moldova opţiunea europeană a prins contur mai degrabă în structurile administrative, decît în interiorul partidelor politice. Pentru prima dată autorităţile moldovene şi-au exprimat intenţia de a se orienta spre integrarea europeană în anul 1997, cînd Ministerul Afacerilor Externe a elaborat un mesaj respectiv, semnat ulterior de Preşedintele Republicii şi trimis Comisiei Europene. După victoria relativă a forţelor proeuropene în alegerile din 1998 integrarea europeană începe să devină o temă dominantă a discursului politic autohton. După criza financiară din Rusia Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, majoritară în Parlament, votează în 1998 o hotărîre care stipula că orientarea spre integrarea europeană devine “obiectiv strategic major al ţării”. La 1 iulie 1998 intră în vigoare Acordul de Parteneriat şi Cooperare, creîndu-se astfel un cadru instituţional pentru relaţiile dintre Moldova şi UE. Unii membri ai corpului legislativ propun diverse iniţiative pentru înfiinţarea unui departament sau minister al integrării europene, adoptarea de măsuri mai ferme, propunîndu-se inclusiv ieşirea din CSI, însă raportul de forţe nu era favorabil materializării lor. În anul 2000, urmare a unor ample consultări reciproce, 25 de formaţiuni politice şi obşteşti, cu absenţa notorie a Partidului Comuniştilor, semnează Documentul-apel menit să asigure un larg consens naţional în jurul obiectivului de integrare europeană. În anii 1998–2001 o activitate consistentă în sensul orientării Republicii Moldova spre integrarea europeană au desfăşurat-o delegaţiile parlamentare şi guvernamentale, constituindu-se baza unei colaborări permanente cu UE.
În campania electorală din 2001 partidele liberale, creştin-democrate şi social-democrate au militat pentru cîştigarea simpatiilor electoratului sub drapelul renaşterii naţionale, reformelor şi integrării europene. Continuînd să se manifeste ca un partid antisistem, formaţiunea comunistă considera atunci ca fiind greşită linia de renaştere naţională, modernizare pe bazele capitalismului şi democraţiei liberale. Comuniştii au criticat vehement şi politica externă a administraţiilor anterioare, promiţînd, în caz de victorie, aderarea ţării la Uniunea Rusia-Bielarus. La 25 februarie 2001 Partidul Comuniştilor obţine majoritatea absolută în noul Parlament. Tentativa partidului de guvernămînt de a impune societăţii decizii nepopulare, de natură să restaureze statu-quo-ul perioadei sovietice, sînt sancţionate dur, Partidul Popular Creştin Democrat organizînd ample manifestări stradale, care au durat circa trei luni. Una dintre cele mai populare lozinci ale manifestanţilor, în principal tineri, era: “Noi vrem în Europa”. În primăvara anului 2002 creştin-democraţii propun organizarea unui referendum privind aderarea Republicii Moldova la UE şi NATO, iniţiativă respinsă de autorităţi. Medierea Consiliului Europei pune capăt manifestărilor. În acelaşi timp Alianţa Social-Democrată, partid parlamentar, şi Partidul Liberal, extraparlamentar, precum şi alte cîteva partide fondează Masa Rotundă cu Statut Permanent, ca alternativă la derapajele comuniste şi la manifestările de stradă. MRSP şi-a propus să identifice soluţii pentru apărarea valorilor democratice, continuarea reformelor şi integrarea europeană. La 5 iunie 2002 o serie de partide politice din opoziţia parlamentară şi extraparlamentară, precum şi organizaţii nonguvernamentale au semnat un Apel adresat Preşedintelui ţării, îndemnîndu-l să creeze Comisia naţională pentru integrarea europeană, care va elabora Strategia de pregătire a Republicii Moldova pentru aderarea la UE. Partidul Comuniştilor nu a semnat nici apelul respectiv, deşi ulterior, în virtutea conjuncturii externe şi interne, liderii săi aflaţi la guvernare au dat curs multor iniţiative ale opoziţiei. La 2 octombrie 2002 în Declaraţia participanţilor la Masa Rotundă cu Statut Permanent în legătură cu propunerea Preşedintelui Republicii Moldova, comunistul Vladimir Voronin, de a forma o Comisie naţională pentru integrarea europeană se sublinia că depunerea de către autorităţile statului a cererii oficiale de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană ar reprezenta o primă acţiune concretă, ce ar concorda perfect cu proclamarea integrării europene ca prioritate a politicii externe. Modificarea mesajului conducerii statului este remarcată şi de UE, o declaraţie adoptată în octombrie 2002 salutînd “aspiraţia europeană a Republicii Moldova şi ambiţia serioasă de a aprofunda relaţiile generale cu UE”. În luna noiembrie 2002 Şeful Statului emite Decretul cu privire la constituirea Comisiei naţionale pentru Integrarea Europeană, care va elabora şi prezenta în Parlament Strategia de Integrare Europeană a Republicii Moldova, va elabora şi aproba planul de acţiuni pentru realizarea Strategiei de Integrare Europeană şi va coordona îndeplinirea acestuia.
Astfel, opoziţia politică, dar şi partea activă a societăţii, au reuşit să impună o decizie de importanţă fundamentală pentru viitorul european al ţării, decizie care va căpăta un caracter ireversibil, după ce şi dacă Republica Moldova va depune o cerere oficială de aderare la UE. Deşi Partidul Comuniştilor nu şi-a programat integrarea europeană ca prioritate politică şi în pofida victoriei sale categorice la alegerile din 2001, deciziile anterioare au rămas în vigoare. Conducerea Republicii Moldova declară tot mai frecvent că va continua linia politică de integrare europeană. Cel puţin trei ipoteze pot fi avansate în legătură cu această nouă abordare a comuniştilor. Ar putea fi vorba despre o manevră temporară, de conjunctură, despre o posibilă modificare de proporţii a programul politic al comuniştilor prin abolirea ideologiei ori despre preponderenţa pragmatismului politic, al Realpolitik-ului. Opoziţia a întîmpinat cu scepticism şi suspiciune acest nou demers, fiind cunoscută poziţia anterioară a comuniştilor. Liderii opoziţiei pun la îndoială nu numai seriozitatea intenţiilor guvernanţilor de integrare europeană, ci şi capacitatea acestora de a guverna ţara. Astfel, Alianţa Independenţilor consideră că Moldova are nevoie — acum mai mult decît oricînd — de o alternativă politică pragmatică, credibilă şi eficientă. Partidul Liberal atenţionează că “linia politică promovată de conducerea comunistă ne lasă tot mai puţine speranţe în legătură cu şansele ţării de a corespunde, în plan politic, economic şi social, standardelor europene”.
La mijlocul anului 2002 asistăm aşadar la o stratagemă a partidului comuniştilor, care prin declararea integrării europene drept direcţie prioritară a guvernării şi-a asumat retorica proeuropeană şi a trecut ostilităţile pe terenul opoziţiei. De atunci critica frontală a politicii partidului de guvernămînt este însoţită de precizarea că în problema integrării europene acţiunile guvernanţilor par a se îndrepta spre logica tendinţelor obiective de pe continent.
Viziunile partidelor asupra conceptului de normalitate
În problema integrării europene există totuşi o distincţie sistemică între opoziţie şi partidul de guvernămînt şi ea rezidă mai întîi de toate în viziunea lor diferită asupra conceptului de normalitate. În timp ce majoritatea partidelor politice concep perioada sovietică drept una de ocupaţie şi respectiv independenţa şi integrarea europeană drept o revenire la normalitate, Partidul Comuniştilor consideră “valorile” sovietice ca fiind benefice. Dacă am parafraza formula plastică a social-liberalilor, putem spune că opoziţia aspiră spre integrare europeană cu faţa spre viitor, iar comuniştii aderă la ideea europeană cu faţa spre trecut. În timp ce partidele de expresie creştin-democrată, liberală, social-liberală şi social-democrată militează în general pentru reforme care să conducă la dispariţia mentalităţii şi practicilor comuniste, mesajul partidului de guvernămînt doreşte să creeze impresia că multe din “realizările socialismului” ar fi aplicabile şi astăzi. Partidele de opoziţie optează pentru deetatizare şi privatizare, pentru diminuarea rolului statului în procesul economic, iar programul comunist, secondat de acţiunea guvernului, vorbeşte despre o mişcare pe contrasens prin revenirea la elementele dirijării şi planificării, la creşterea ponderii şi rolului sectorului colectiv şi de stat, la modelul administrativ sovietic. Partidele democratice consideră că Mişcarea Naţională din 1988–1989 “ne-a scos din tiparele unei lumi anacronice şi ne-a oferit şansa de a reveni în contextul european firesc”, iar comuniştii spun ca acele evenimente au pus capăt unei perioade de înflorire şi respectiv, în viziunea lor, independenţa este un rezultat al greşelilor anterioare şi conspiraţiei capitalismului mondial. În timp ce comuniştii nu au renunţat la ceea ce ei numesc “inestimabila moştenire spirituală sovietică”, opoziţia este conştientă de gravitatea problemelor generate de “mentalitatea de tip sovietic, primitivă, egalitaristă şi docilă oricărei puteri”. Concilierea acestor două abordări, diametral opuse, e aproape imposibilă, deşi sarcina integrării europene necesită un consens asupra istoriei recente.
Integrarea europeană ca scop programatic al partidelor şi model de dezvoltare
Programele partidelor includ prevederi mai mult sau mai puţin coerente privind redimensionarea acţiunii externe a statului în jurul dezideratului de integrare europeană. Pentru comoditatea retrospectivei vom trece în revistă partidele de la dreapta spre stînga eşichierului, ceea ce nu presupune o eşalonare a lor după gradul de “europeitate”.
Partidul Popular Creştin Democrat consideră că Republica Moldova trebuie să adopte o poziţie fermă şi ireversibilă în problema integrării în UE şi NATO. Perspectiva aderării la UE urmează să devină singura strategie realistă şi viabilă de dezvoltare a statului, strategie care poate reuşi doar dacă va întruni un larg consens naţional, fiind împărtăşită în mod conştient şi sincer atît de Putere, cît şi de Opoziţie, precum şi de întreaga societate. Formaţiunea creştin-democrată accentuează că “aderarea într-un viitor previzibil la Uniunea Europeană constituie pentru noi un obiectiv strategic major. Orientarea europeană implică reforme legislative şi structurale, funcţionarea normală a instituţiilor democratice, respectarea drepturilor omului, exercitarea actului guvernării potrivit practicilor europene, îndeplinirea tuturor recomandărilor şi condiţiilor Consiliului Europei şi UE”.
Partidul Liberal optează pentru prioritatea integrării europene şi euroatlantice, prin apropierea maximă de structurile politice, economice şi de securitate ale Europei. Prioritatea politică a Republicii Moldova este integrarea în Uniunea Europeană. În acest scop, consideră PL, sînt obligatorii “modernizarea, în baza valorilor vest-europene, a societăţii şi a statului, ţinîndu-se cont, totodată, de specificul şi de tradiţiile seculare ale poporului nostru”. Finalizarea construcţiei statale reclamă formarea unui organism naţional susceptibil de modernizare şi integrare europene, în care să fie asigurată respectarea strictă a Legii de către toţi cetăţenii şi, în primul rînd, de către toate structurile de stat şi publice. Partidul Liberal a anunţat că va elabora şi, ulterior, implementa un şir de programe vaste de ordin economic, social şi cultural, menite să alinieze în termene relativ scurte Republica Moldova la standardele europene.
Alianţa Independenţilor vorbeşte despre “o adaptare a particularităţilor moldoveneşti la exigenţele Uniunii Europene”. Partidul militează pentru intensificarea eforturilor în vederea integrării graduale a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. “Lipsa planului strategic de integrare europeană constituie cea mai mare slăbiciune a Moldovei”. Nici un guvern nu l-a avut pînă acum şi din această cauză reformele nu au putut fi definitivate în mod adevărat, precizează programul Alianţei Independenţilor.
Alianţa Social-Democrată aminteşte că integrarea Republicii Moldova în structurile europene necesită “ajustarea tuturor standardelor, atît în domeniul politicii şi economiei, cît şi în sfera dezvoltării drepturilor şi libertăţilor omului”. Aceasta este calea edificării unei economii de piaţă social orientate, bazate pe principiile modernizării şi dezvoltării, capabile să valorifice toate resursele şi competenţele de care dispune societatea moldovenească, pentru ca poporul nostru sa-şi poată ocupa locul binemeritat în familia civilizaţiei europene, se spune în programul ASDM.
Partidul Social-Liberal consideră că reactivînd potenţialul economic şi încrederea în forţele proprii, putem înfăptui o schimbare care să reducă treptat decalajele Republicii Moldova faţă de restul ţărilor din Europa, pentru a prinde “trenul” integrării europene. Locul Republicii Moldova în noul tablou geopolitic al Europei, aflat în curs de configurare, va fi hotărît de rezultatele efortului propriu de dezvoltare, de performanţele agenţilor economici, de capacitatea de a ne gospodări eficient resursele. PSL aminteşte că efortul propriu este sursa fundamentală a redresării, în contextul unei ample integrări economice şi culturale în orizonturile lumii contemporane. În contextul integrării europene, rolul statului este esenţial. El are datoria de a pregăti ansamblul economic naţional pentru a deveni compatibil cu structurile UE, aplicînd politici comerciale, industriale şi agricole active, orientînd producţia spre export şi stimulînd investiţiile străine. Statul trebuie să sprijine, printr-o protecţie nuanţată, formarea şi întărirea capitalului autohton, în corelaţie cu acordurile comerciale stabilite cu partenerii externi. De o importanţă specială trebuie să se bucure programele ce urmăresc creşterea competitivităţii economiei naţionale, consideră PSL.
Partidul Social-Democrat subliniază că aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeana este în corespundere cu parametrii de baza ai modelului de societate imaginat de formaţiune. În acest sens social-democraţii cer urgentarea elaborării unei Strategii naţionale de pregătire şi aderare la Uniunea Europeană. Este evident că Moldova dispune de un anumit potenţial economic şi intelectual cu care, integrîndu-se în UE, poate să contribuie eficient la edificarea unei Europe stabile şi prospere.
Partidul Democrat aminteşte de problema integrării europene doar tangenţial, formaţiunea propunîndu-şi “implementarea valorilor europene ale democraţiei”.
Partidul Comuniştilor abordează subiectul integrării europene, vorbind despre necesitatea “integrării în CSI şi în spaţiul european”, considerînd că apropierea de Europa se poate efectua prin apropierea standardelor CSI de cele ale UE. Formaţiunea majoritară nu dispune de un model european pentru Republica Moldova, recomandînd, în programul său, parcurgerea consecventă a două etape pentru depăşirea crizei actuale. În prima etapă, comuniştii vor pleda “pentru lichidarea consecinţelor reformelor, pentru stoparea privatizării ilicite a proprietăţii colective, reanimarea potenţialului economic şi tehnico-ştiinţific al ţării şi pentru revenirea la relaţiile sociale precedente”. În faza următoare de reanimare a socialismului, partidul intenţionează să asigure “participarea directă a clasei muncitoare la conducerea statului. Se va trece spre ordinea socialistă de organizare a economiei orientată spre satisfacerea maximă a necesităţilor clasei muncitoare”. Politica comuniştilor urmăreşte “instaurarea socialismului în republică, avînd drept scop final edificarea comunismului”. Despre poziţia PC merită să vorbim mai mult, deoarece este vorba de partidul de guvernămînt, iar convertirea sa la ideea europeană e o experienţă singulară. Programul Partidului Comuniştilor arată care este atitudinea formaţiunii faţă de integrarea economică, specificînd că “în pofida reformării capitalismului esenţa sa rămîne aceeaşi — exploatarea braţelor ieftine de muncă”. Aceasta, scrie în documentul programatic al comuniştilor, “conduce la dezvoltare eterogenă şi la exploatarea unor ţări de către altele”. Comuniştii consideră că “un argument în acest sens ne serveşte tendinţa statelor occidentale de a supune economia moldovenească, de a se impune pe piaţa noastră şi de a intra în posesia proprietăţilor publice, de a impune contracte neechitabile, de a acorda credite cu condiţii sufocante şi umilitoare şi de a accentua dependenţa statului nostru faţă de creditorii externi.” În luna martie 2003 ziarul Comunistul publica o indicaţie metodică, în care secretarul comitetului central al PCRM şi concomitent preşedinte al Comisiei parlamentare pentru politică externă recunoştea că în mediul de partid este populară ideea creşterii datoriei externe a Republicii Moldova pe măsură implicării ei tot mai active în procesele integraţioniste. Membrii de partid meditează ce ar fi mai convenabil — să menţinem calitatea de membru a ţării în diverse organizaţii europene ori să îndeplinim programele sociale. Analiza programului şi a publicaţiilor comuniste conduce spre concluzia că problema integrării regionale este trecută deseori pe făgaşul antagonismelor sociale de tip marxist, iar tendinţa obiectivă de integrare regională este judecată în termenii unui pronunţat mesaj antiglobalist.
În dialogul cu lumea exterioară conducerea comunistă evită să atace frontal sistemul creat în anii de independenţă, declarîndu-se adeptă a valorilor democraţiei, economiei de piaţă şi societăţii deschise. Partidele de opoziţie consideră însă că prin politica promovată de guvern şi instituţiile controlate de partidul comuniştilor, se submină din interior sistemul democraţiei pluraliste, economiei de piaţă şi în special investiţiile străine în sectorul real al economiei, un element-cheie al politicii de integrare europeană. Partidul Liberal a declarat că procesul de naţionalizare, promovat de guvernanţi contrar principiilor economiei de piaţă, a început prin eliminarea Grupului “Eurofarm” şi a urmat cu “Drezdenbank” — companion al “Air Moldova”, “Sudzuker”, “Lafarge” şi alte companii occidentale. Intimidările contra celui mai mare investitor occidental, Grupul spaniol “Union Fenosa”, materializate prin “deciziile unei justiţii corupte, aflate sub controlul integral al guvernanţilor, creează o imagine extrem de defavorabilă statului nostru şi anulează oportunităţile de a ne înscrie în procesul politic şi economic european”.
Echipele succesive de guvernanţi, care acced la putere fără proiect şi învaţă din mers, implementînd de multe ori programe ale oponenţilor politici, creează incertitudine şi subţiază baza socială a integrării europene. Conducerea actuală nu este o excepţie, ea avînd nevoie de doi ani pentru a înţelege că nu există nici o alternativă la opţiunea europeană. Partidele politice au viziuni diferite asupra obiectivului strategic de integrare europeană, în special asupra locului şi rolului statului în acest proces, modalităţile concrete de reformare şi ajustare a economiei şi societăţii moldoveneşti la standardele comunitare, structura economiei şi proprietăţii, rolul investiţiilor străine, modelul administrativ, rolul societăţii civile etc. Din perspectiva abordării concrete şi responsabile, a perceperii complexităţii sarcinilor ce le revin, partidele politice se prezintă încă nematurizate şi destul de nepregătite. Predilecţia pentru macro-modelare şi schematism pot fi fatale pentru mobilizarea tuturor straturilor sociale, a întregii societăţi în vederea atingerii obiectivului de integrare europeană. Partidele politice care pretind a avea proiecte coerente, urmează să depăşească faza declaraţiilor generale de subscriere şi adeziune la obiectivul de integrare europeană şi să planifice traiectoria existenţială a 4,5 mln de oameni pentru următorii 10–15 ani, să înglobeze 4,5 mln de miniproiecte în proiectul lor de integrare europeană. Aderenţa populară la ideea de integrare europeană este direct proporţională interesului pe care fiecare din cei 4,5 mln. de suflete pot să-l întrevadă în miniproiectul conturat de partidul său. În caz contrar, partidele riscă să aibă acelaşi sprijin popular pentru integrarea europeană ca şi pentru construcţia comunismului. Dacă individul nu se va regăsi în proiectele de integrare europeană, nu putem spera ca dezvoltarea şi modernizarea să beneficieze de elanul fiecărui cetăţean şi de energia conjugată pe plan naţional.