Monitoring→Politica→Comentarii

---

Un element definitoriu pentru înţelegerea poziţiei partidelor în problema integrării europene este felul cum concep ele orientarea geopolitică a statului. Acest lucru e cu atât mai important, cu cât înalţi responsabili europeni indică tot mai deschis că pe măsura apropierii de structurile europene Moldova va trebui să decidă, pentru sine, dacă doreşte să se integreze în UE ori în CSI.

Partidul Popular Creştin Democrat consideră că factorul timp este unul extrem de presant. Pentru a-şi găsi un loc demn în viitoarea arhitectură europeană, statul trebuie să întreprindă o ofensivă diplomatică energică în vederea convingerii partenerilor occidentali de seriozitatea angajamentului european al ţării. Aflarea în structurile Comunităţii Statelor Independente, precum şi intenţia actualei guvernări de a integra Republica Moldova în Uniunea Rusia-Bielarusi se constituie în nişte “obstacole insurmontabile în calea aderării la UE”. Şansele ţării de a adera la UE depind, în mod decisiv, de capacitatea ei de a se alinia unui grup de ţări din regiune pe filiera sud-est-europeană. Asocierea la acest grup de state implică abandonarea grupului de ţări în care este inclusă Republica Moldova la ora actuală, împreună cu Bielarusi şi Ucraina, aceste două state fiind dominate de probleme serioase care nu trebuie să afecteze ritmurile de integrare europeană ale ţării noastre. În mod surprinzător, aceste teze ale creştin-democraţilor se regăsesc destul de exact în luările de poziţii ale conducerii actuale. Dar spre deosebire de autorităţi, PPCD, de rând cu Partidul Liberal, amintesc că actualul context geopolitic şi interesele strategice ale statului obligă Republica Moldova să ia în calcul complementaritatea existentă între UE şi NATO. Este necesar ca statul să conştientizeze logica extinderii spre Est a celor două comunităţi. Republica Moldova trebuie să parcurgă aceeaşi cale pe care au parcurs-o ţările Europei Centrale şi de Sud-est, pentru care aderarea iniţială la NATO a constituit un factor determinant în procesul de integrare ulterioară a lor în UE. Pentru realizarea acestui obiectiv, Republica Moldova va trebui să renunţe la statutul de neutralitate permanentă, care reprezintă “un principiu perimat şi ineficient de apărare a securităţii naţionale. Dimensiunea militară a NATO nu trebuie să servească drept pretext pentru sustragerea Republicii Moldova din procesul de integrare euroatlantică”.

Partidul Liberal consideră că Republica Moldova este parte integrantă a spaţiului cultural european şi efortul principal în asigurarea unui loc firesc în noua arhitectură europeană îl constituie integrarea — fără echivoc — în structurile europene şi euroatlantice.

Alianţa Social Democrată din Moldova este adeptul integrării în structurile europene, menţinând în acelaşi timp relaţiile tradiţionale ale Republicii Moldova în Est. Integrarea europeană, menţionează ASDM în nici un mod nu contravine şi nu exclude continuarea şi intensificarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi ţările-membre ale CSI. Contactele şi relaţiile cu structurilor euro-atlantice, în primul rînd cu NATO, urmează a fi orientate “în sensul consolidării stabilităţi şi păcii globale, cu respectarea obligatorie a neutralităţii ţării”.

Considerând ca aderarea la Uniunea Europeană reprezintă pentru Republica Moldova un obiectiv strategic, Partidul Social-Democrat “nicidecum nu accepta trecerea în plan secund a relaţiilor ţării noastre cu partenerii din CSI”. Social-democraţii se declară “ferm convinşi că ineficienţa acestei comunităţi în raport cu aşteptările iniţiale se datorează, în mare parte, pasivităţii guvernanţilor statelor membre, lipsei de iniţiativă şi insistenţă în promovarea unei colaborări reciproc avantajoase. Aceasta se refera şi la autorităţile moldoveneşti, care aşa şi n-au fost capabile să aplice o strategie de dezvoltare a cooperării economice şi politice în cadrul CSI care ar fi adus ţării rezultate deosebite”.

Mişcarea “Ravnopravie” va lupta pentru întărirea şi extinderea legăturilor economice şi culturale cu ţările-membre ale CSI, în primul rând cu Rusia, Ucraina, Bielarusi.

Partidul Comuniştilor declară că “va asigura participarea activă a Moldovei în cadrul proceselor integraţioniste din spaţiul CSI şi european şi în cadrul structurilor economice internaţionale.”

Putem remarca aşadar o amplitudă extrem de vastă a opţiunilor geopolitice a partidelor. Liberalii şi creştin-democraţii vorbesc despre necesitatea revizuirii calităţii de membru a ţării în CSI, integrarea europeană şi cea euroatlantică fiind prezentate ca alternative aflării în CSI. Social-democraţii din Parlament (ASDM) şi cei extraparlamentari (PSDM), nu văd o contradicţie în termeni între CSI şi Uniunea Europeană. Aceştia rămân extrem de preocupaţi de neutralitatea Moldovei şi în programele lor se pronunţă împotriva aderării la NATO, deşi în ultimul timp viziunea social-democraţilor evoluează substanţial, liderii respectivi vorbind despre necesitatea unei cooperări mai strânse cu Alianţa Nord-Atlantică. Mai spre stânga, PD şi Partidul Comuniştilor nici nu admit discuţii despre o posibilă aderare la NATO, ei vorbesc despre o complementaritate firească între Uniunea Europeană şi CSI, iar Mişcarea “Ravnopravie” face abstracţie de Europa unită.

Managamentul politic: între deziderat şi proiect fezabil

Se pare că liderii comunişti aflaţi în fruntea statului sunt tentaţi să adopte un comportament pragmatic, înţelegând că actualmente Republica Moldova nu are nici o alternativă viabilă integrării europene. Partidul guvernant are totuşi două aripi: una abilitată cu administrarea statului şi alta contestatoare. Divizarea între ele e de nuanţă, de registru, uneori este mai vizibilă, alteori în funcţie de circumstanţe aceiaşi oameni trec destul de uşor de la acţiunea administrativă, mai mult sau mai puţin responsabilă la retorica contestatoare. Această dedublare doctrinară şi comportamentală explică şi discursul virulent al conducerii actuale. Nu întâmplător turnura spre retorica europeană este prezentată ca o premieră pe plan naţional. Liderii partidului anti-sistem, integral contestator până la alegerile din februarie 2001, sub presiunea conjuncturii interne şi regionale, schimbă direcţia, contestând în mod surprinzător tot ce s-a făcut până la ei în problema integrării europene. Declarându-şi ataşamentul pentru opţiunea europeană, liderii partidului demontează instituţii ale statului croite după modelul şi cu sprijinul european, ca de exemplu cel al autonomiei locale şi instituţia prefectului. E adevărat că aripa mai realistă din partid cucereşte teren, dar cotizând la practica comunistă liderii ei fac uz de frazeologia contestatoare, iar societatea începe să se obişnuiască cu acest mesaj dedublat. Faptul că partidul comuniştilor în ansamblul său nu a schimbat linia şi nu şi-a expus opinia în problema integrării europene, se datorează forţei ascunse şi ponderii aripii contestatoare, cât şi obedienţei tradiţionale a comuniştilor faţă de vechea metropolă. Preşedintele partidului şi al ţării nu pune franc în faţa formaţiunii problema re-orientării programatice, probabil evitând riscul de a-şi şifona imaginea în mediul de partid şi a fragiliza unitatea formaţiunii. În rezultat, administraţia promovează o politică alternativă, declarat pro-europeană, care ţine întrucâtva cont de realităţile interne şi mai ales de raportul de forţe pe continent, dar care presupune un vizibil accent autarhic, de sprijinire pe resursele locale şi pe structurile moştenite din perioada sovietică. Este clar că iniţiativa din 2002, când Şeful Statului a forţat nota în direcţia integrării europene, este o manifestare a ponderii aripii mai realiste. Datorită presiunilor partidelor de opoziţie, a societăţii în general, graţie conjuncturii internaţionale favorabile şi probabil propriei lor analize, această pasiune spontană a comuniştilor pentru integrarea europeană va cuceri în mod obiectiv tot mai mult teren. Pentru moment însă asistăm la un paradox evident. În timp ce integrarea europeană devine o adevărată idee naţională pentru Republica Moldova, întrunind adeziunea majorităţii populaţiei, lucru reliefat de toate sondajele efectuate, această idee pare să divizeze iremediabil partidul de guvernământ. S-ar putea ajunge chiar la scindarea PCRM, mai ales dacă problema integrării europene va trece de pe făgaşul declaraţiilor de astăzi pe cel al politicilor practice, şi mai ales dacă conducerea statului va fi pusă în faţa dilemei sacramentale pentru gruparea comunistă — ori în Uniunea Europeană, ori în CSI. Cu cât mai rapid va reuşi Moldova să avanseze pe calea integrării europene, cu atât se va înteţi disputa internă din cadrul Partidului Comuniştilor şi se va apropia ziua disputei finale între moderaţi şi aripa dură, care nimic nu a uitat şi nimic nu a învăţat în ultimii 15 ani. Pe termen scurt, această dispută internă va avea un anumit impact asupra managamentului procesului de integrare europeană, deoarece pe lângă importante sarcini de stat, conducerea actuală va trebuie să facă faţă unui puternic curent din interiorul partidului, care îi va contesta legitimitatea opţiunii europene.

Miza partidului de guvernământ pe negarea contribuţiei pe care au avut-o şi o pot avea în continuare partidele de opoziţie, este contra-productivă procesului de integrare europeană. Confruntându-se permanent cu partidele pro-europene, neglijând iniţiativele opoziţiei, deturnându-le sensul şi menţinând în centrul dezbaterilor publice multe din temele trecutului, comuniştii slăbesc coeziunea societăţii în vederea atingerii obiectivului de integrare europeană. Limitând accesul altor partide la mediile de informare de stat cu acoperire naţională, partidul de guvernământ îngustează baza socială a procesului de integrare europeană. Pe de altă parte, slăbiciunea cronică a opoziţiei reduce substanţial şansele ca propunerile ei pro-europene să fie auzite, înţelese şi sprijinite de societate. Opoziţia nu dispune de mijloace electronice de informare în masă alternative, unele formaţiuni nu dispun de un ziar, de exemplu Partidul Liberal, Democrat, Alianţa Social-Democrată, altele au ziare cu un tiraj insuficient şi acest lucru diminuiază efectul mediatic al liniei lor pro-europene. Partidele de opoziţie, cu mici excepţii, nu au subdiviziuni speciale abilitate cu elaborarea progamelor şi proiectelor de integrare europeană, de subiectul respectiv ocupându-se responsabilii cu politica externă ori purtătorii de cuvânt. Strategiile partidelor de comunicare cu societatea, menite să generalizeze şi să permanentizeze opţiunea europeană, sunt de cele mai multe ori incoerente şi slab articulate. Gradul de pregătire pentru procesul de integrare europeană trebuie judecat şi după agenda dezbaterilor şi reflecţiilor propusă de partidele politice în problema integrării europene. Menţionăm aici iniţiativa creştin-democraţilor de a iniţia un referendum în problema aderării la UE şi NATO, iniţiativa Partidului Liberal de crea Masa Rotundă cu statut permanent, propunerea participanţilor la MRSP lansată Preşedintelui Republicii de a crea o Comisie Naţională pentru elaborarea unei noi strategii de integrare europeană, conferinţele organizate de Partidul Social-Liberal, acţiunile Alianţei Independenţilor în vederea promovării democraţiei şi autonomiei locale, amplificarea relaţiilor partidelor politice cu partidele politice din statele europene.

Formaţiunile de opoziţie sunt deocamdată puţin numeroase, mulţi specialişti competenţi evită să se înscrie în partide, iar cei înregimentaţi fac parte din grupări rivale. Astfel, partidele sunt lipsite de aportul intelectual necesar pentru articularea unul mesaj profund şi detaliat. Necesitatea ca fiecare partid important să dispună de un model operaţional de integrare europeană este dictată de imperativul bunei guvernări. Partidul Liberal, spre exemplu, consideră că avem nevoie de “o nouă gândire şi practică politică, în conformitate cu care asigurarea bunăstării generale nu poate fi concepută în afara bunăstării fiecărui cetăţean în parte”. Modelul de societate pentru care militează partidele democratice presupune un set de politici şi acţiuni, care însă nu sunt definitivate astăzi. Partidele de opoziţie, fragmentate, slabe din punct de vedere organizatoric şi fără mijloacele financiare necesare unei ofensive mediatice intense îşi concentrează demersul preponderent în sfera politicii imediate şi a ameliorării imaginii curente, în vederea sporirii şanselor electorale şi sunt mai puţin concentrate asupra elaborării programelor coerente, a alternativelor viabile. Nici ele nu dispun de programe politice, economice şi ideologice complexe, detaliate şi riguros elaborate, eşalonate în timp, pentru perioada de vecinătate cu UE, perioada de pre-aderare, etapele negocierii cu UE, precum şi aderarea la UE.

Concluzii

1. Se impune o analiză a compatibilităţii partidelor din Republica Moldova, şi în special a celui de guvernământ, cu partidele politice din statele-membre ale Uniunii Europene. Pentru toate partidele politice constituirea unei identităţi europene, a unor politici complexe de integrare europeană şi de comunicare cu societatea rămâne o sarcină de primă importanţă.

2. În lipsa propriei opţiuni europene, partidul de guvernământ implementează acum principalele revendicări ale opoziţiei. Liderii săi promovează integrarea europeană fără a dispune de un proiect propriu, structurat şi coerent şi fără a avea un consens intern în partid. Lipsa proiectului politic nu mobilizează partidul de guvernământ şi nici societatea în jurul dezideratului de integrare europeană, în pofida faptului că partidul se bucură în continuare de sprijinul electoratului. Ireversibilitatea opţiunii europene a comuniştilor rămâne deschisă, atât timp cât e valabil actualul program al partidului.

3. Se remarcă un decalaj evident între prevederile programatice şi acţiunile practice ale partidelor, între programele lor, de multe ori învechite şi anacronice, şi declaraţiile pro-europene ale liderilor formaţiunilor. Pentru a-şi sincroniza mesajul şi acţiunea unele partide urmează să-şi ajusteze programele la noile realităţi.

4. Partidele de dreapta, centru-dreapta, centru şi centru-stânga conştientizează importanţa obiectivului de integrare europeană pentru viitorul ţării şi indică ce măsuri se cer adoptate. Dar programele lor politice sunt în general declarative şi revendicative, ele prezintă prea abstract viitorul european, ca pe un bine comun al ţării, iar latura beneficiului şi sacrificiului necesar nu este suficient de bine reliefată. Fragilitatea construcţiei conceptuale este susceptibilă să creeze iluzii în rândul populaţiei privind complexitatea obiectivului de integrare europeană.

5. Mediul politic din Republica Moldova rămâne divizat în faţa opţiunii europene, unele partide militând pentru aderarea la NATO şi UE, altele doar la UE, un al treilea grup considerând că Moldova ar putea face parte simultan din CSI şi Uniunea Europeană. Alte linii de demarcaţie separă partidele prin atitudinea lor faţă de moştenirea istorică şi orientările civilizaţionale de urmat, politica faţă de proprietatea privată, investiţiile străine, rolul statului, politicile economice, sociale, culturale şi alte probleme deosebit de importante. Diferenţele sistemice de abordare au impact negativ asupra coeziunii naţionale în faţa obiectivului strategic.

6. În aceste condiţii partidele politice urmează să identifice o modalitate acceptabilă de reconciliere a intereselor, pentru a se pune de acord asupra unui pachet minim şi a unor politici coerente în domeniile importante, asupra unui Pact naţional de acţiuni, în vederea asigurării unui larg consens naţional pentru pregătirea condiţiilor şi aderarea efectivă a Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet