Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Evoluţia avocaturii în Republica Moldova
|
|
La 13 mai 1999 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 395-XIV cu privire la avocatură. În conformitate cu Legea respectivă, exercitarea profesiei de avocat era condiţionată de calitatea de membru al Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova, Uniunea fiind o organizaţie profesională de drept public instituită prin aceeaşi Lege.
În cadrul controlului constituţionalităţii Legii cu privire la avocatură din anul 1999, Curtea Constituţională, în hotărîrea sa nr. 8 din 15 februarie 2000, a statuat că condiţionarea exercitării profesiei de avocat de apartenenţa la o singură organizaţie profesională împiedică accesul la activitatea de avocat a juriştilor profesionişti care nu sînt membri ai acestei organizaţii, dar care deţin licenţa privind dreptul de acordare a asistenţei juridice, lucru ce confirmă calificarea lor juridică. Adică, apartenenţa obligatorie la o singură organizaţie nu este altceva decît instituirea monopolului membrilor organizaţiei profesionale asupra profesiei de avocat. Au fost stabilite şi alte prevederi ale Legii ce nu corespund rigorilor constituţionale.
Hotărîrea în speţă a Curţii Constituţionale a fost pronunţată depăşind în sens pozitiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a catalogat unele asociaţii profesionale drept organizaţii de drept public, acestea fiind întemeiate de către legiuitor pentru a asigura controlul public asupra profesiei, permiţînd condiţionarea exercitării unor profesiuni de calitatea de membru al acestor asociaţii. În aceste speţe Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că prin condiţionarea exercitării unor profesiuni (inclusiv a celei de avocat) de calitatea de membru al unor organizaţii profesionale de drept public, instituite prin lege, nu constituie o violare a dreptului negativ de a nu se asocia, garantat de articolul 11 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Or, dacă e să analizăm hotărîrile Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care aceasta interpretează Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, am putea spune că hotărîrile respective stabilesc plafonul minim ce urmează a fi respectat de către statele semnatare ale Convenţiei. În acelaşi timp, aceste hotărîri în nici un caz nu interzic statelor să stabilească norme cu mult mai democratice, altfel spus, să meargă în exerciţiul democratic mult mai departe.
Dacă e să exemplificăm, am putea spune următoarele:
Protocolul 6 la Convenţie permite statelor semnatare să prevadă în legislaţia lor pedeapsa capitală pentru acte săvîrşite în timp de război sau de pericol iminent de război. Or, această prevedere nu poate fi interpretată drept una ce ar interzice statelor să abolească pedeapsa capitală în timp de război sau de pericol iminent de război.
Din acest punct de vedere, hotărîrea Curţii Constituţionale din 2000 ar putea fi interpretată drept edificarea unor norme mai democratice decît cele ce au fost stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cadrul interpretării articolului 11 din Convenţie.
La 19 iulie 2002 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o nouă Lege cu privire la avocatură, care în esenţă conţinea aceleaşi prevederi — condiţionarea exercitării profesiunii de avocat de calitatea de membru al organizaţiei profesionale numite Barou.
La adoptarea Legii enunţate Parlamentul a ignorat jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi prevederile Legii privind actele legislative, care obligă ca la elaborarea actelor legislative să fie luată în considerare jurisprudenţa constituţională.
Reieşind din aceste considerente, deputaţii fracţiunii parlamentare de opoziţie a Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD) au depus o sesizare la Curtea Constituţională, solicitînd controlul constituţionalităţii Legii cu privire la avocatură din anul 2002 prin prisma jurisprudenţei constituţionale.
Hotărîrea Curţii Constituţionale din 19 iunie 2003 a fost surprinzătoare, recunoscînd Legea absolut constituţională. Drept argument a fost invocată jurisprudenţa Curţii şi Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
Dacă examinăm această hotărîre prin prisma jurisprudenţei organelor de la Strasbourg, am putea afirma că ea este conformă acesteia. În acelaşi timp, pentru ca această afirmaţie să fie absolut corectă, Curtea Constituţională, înaintea pronunţării hotărîrii în speţă, urma să-şi revizuiască propria hotărîre din anul 2000, lucru care nu a fost făcut. Astfel, ne-am pomenit în situaţia cînd există două hotărîri ale Curţii Constituţionale, hotărîri care se contrazic reciproc.
Or, argumentul Curţii Constituţionale, conţinut în recenta hotărîre precum că “la data intrării în vigoare a Legii nr. 1260-XV, Legea nr. 395-XIV din 13 mai 1999 a fost abrogată”, nu este tocmai corect. Sensul acestui argument este că hotărîrea Curţii Constituţionale din 2000 poate fi invocată numai faţă de Legea din 1999, ceea ce este absolut incorect. Prin hotărîrile sale Curtea Constituţională enunţă unele principii care sînt aplicabile tuturor actelor legislative şi în nici un caz selectiv. Astfel, pentru a pronunţa o hotărîre care ar conţine alte principii decît cele enunţate în hotărîrea (hotărîrile) precedentă, Curtea urma să-şi revizuiască acea hotărîre precedentă.
În plus, ultima hotărîre conţine un şir de inexactităţi, care contravin Legii cu privire la avocatură şi dacă era aşa cum este indicat în hotărîrea respectivă, în nici un caz nu putea fi invocată jurisprudenţa Curţii şi Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
Spre exemplu, Curtea Constituţională stipulează că “Baroul este creat prin voinţa avocaţilor exprimată la Congres, considerat legal întrunit dacă la lucrările lui participă majoritatea avocaţilor din Republica Moldova.” Este o afirmaţie incorectă. Or, Baroul este instituit nu prin voinţa avocaţilor, ci prin voinţa legislatorului şi anume acest fapt determină că organizaţia profesională este de drept public. Dacă Baroul era instituit prin voinţa avocaţilor, atunci putea fi vorba de o organizaţie constituită pe principii benevole şi ca rezultat urma să fie respectat dreptul negativ al avocaţilor de a nu se asocia în acest Barou.
Nu poate fi trecută cu vederea şi recunoaşterea drept constituţionale a prevederilor legale ce stabilesc un cenz de vechime în profesia de avocat pentru a accede la Consiliul Baroului sau la Comisia pentru etică şi disciplină. Or, argumentul precum că este necesară selectarea unor candidaţi cu experienţă profesională şi calificare înaltă nu ţine, deoarece în calitate de avocat cu vechime în profesie de pînă la 5 ani ar putea fi şi un fost judecător al Curţii Constituţionale (după expirarea mandatului) şi în astfel de cazuri nimeni nu poate susţine că acesta ar putea avea o calificare sau experienţă profesională redusă.
Astfel, dacă generalizăm cele spuse mai sus, am putea spune că hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 12 din 19 iunie 2003 în linii mari este conformă jurisprudenţei Curţii şi Comisiei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte condiţionarea exercitării profesiunii de avocat de calitatea de membru al Baroului, dar este incompatibilă cu hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 8 din 15 februarie 2000.
În acelaşi timp nu putem să fim de acord cu menţinerea cenzului vechimii în profesia de avocat pentru a accede la Consiliul Baroului şi la Comisia de etică şi disciplină, deoarece aceste prevederi sînt discriminatorii.