Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Inconsistenţa ideologică
|
|
În perioada vacanţelor războiul informaţional dintre Chişinău şi Tiraspol este întreţinut preponderent doar de ultimul. Metodele utilizate de Tiraspol au rămas tradiţionale însă cu anumite elemente de inovaţie. Tradiţionale sînt apelurile de suport către diferite categorii ale elitei din Federaţia Rusă. Efectele acestora nu pot fi subapreciate. Astfel, se consideră că în 1992 conflictul dintre Chişinău şi Tiraspol a fost cîştigat în mare măsură datorită suportului informaţional al presei din Rusia, inclusiv al celei cu viziuni democratice şi reformiste. Tiraspolul a reuşit să-şi asigure pe parcursul mai multor ani suportul deschis al unei părţi influente a clasei politice ruse, reprezentate în Duma de Stat, cu viziuni revanşarde şi xenofobe. Cel mai semnificativ suport însă Tiraspolul l-a avut din partea branşei executive a puterii de stat din Rusia, care fără declaraţii de rezonanţă i-a asigurat Tiraspolului protecţia necesară în diferite domenii, oferindu-i condiţii prielnice pentru dezvoltare economică. În acelaşi timp Chişinăului i-a întins capcane, ademenindu-l în tot felul de “cercuri vicioase”. Au avut un cuvînt greu de spus şi elitele intelectuale, precum şi cele religioase ruseşti. Astfel, liderul separatist, Igor Smirnov, a primit cele mai înalte onoruri ştiinţifice şi religioase din partea celor mai înalte cercuri academice şi chiar a Înalt Preasfinţiei Sale Patriarhului Alexii al II-lea. Toate aceste distincţii au servit drept dovadă a aprecierii eforturilor “patriotice” de instaurare a regimului separatist pe “pămîntul rusesc” din Transnistria.
Evident, nici o guvernare din cele care s-au perindat la putere în Republica Moldova (RM) nu a avut vreo şansă să soluţioneze conflictul transnistrean cu suportul Rusiei, chiar dacă unii lideri s-au arătat încrezuţi că pot face acest lucru prin intermediul bunelor relaţii cu elitele politice din Rusia. Una dintre formaţiunile politice cu pondere reală din RM care a avut o poziţie deosebită faţă de regimul transnistrean şi faţă de soluţionarea conflictului din regiunea de est a RM a fost Partidul Comuniştilor (PC). Poziţia deosebită poate fi rezumată la pledoaria, fixată în programul politic al PC, de a contribui la restabilirea URSS, în cadrul căreia să-şi găsească soluţia şi conflictul transnistrean. În acest sens, PC din RM a aderat după restabilirea lui în octombrie 1993 la Uniunea Partidelor Comuniste — Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (UPC-PCUS), din care face parte pînă în prezent. Aşteptările comuniştilor moldoveni pot fi rezumate în felul următor: ideile comuniste şi internaţionaliste din spaţiul fostei URSS vor avea prioritate faţă de ideile revanşarde şi naţionaliste ale noilor elite.
În acest sens, pretenţiile iniţiale ale liderilor transnistreni de a fi un “ultim bastion al comunismului de tip sovietic” se corelau foarte bine cu scopurile statutare ale PC din RM, de aceea acesta din urmă găsea argumente pentru justificarea separatismului transnistrean şi pentru critica eforturilor guvernărilor anterioare de a soluţiona conflictul.
Evoluţiile politice din primii 10 ani de după destrămarea URSS puţin au influenţat percepţiile ideologice ale PC. Judecînd după calitatea presei comuniste, putem constata că din punct de vedere teoretic şi ideologic PC a rămas la nivelul publicaţiei electronice procomuniste “Bumbaraş”. Din punct de vedere practic, PC nu a găsit nimic mai bun decît să reitereze în noul program politic adoptat la congresul din aprilie 2001, imediat după victoria în alegerile din februarie, aceleaşi clauze despre eforturile îndreptate spre construirea societăţii comuniste în baza ideologiei marxist-leniniste şi refacerea URSS prin intermediul UPC-PCUS. Merită menţionat faptul că în perioada de referinţă era permanent deplînsă “distrugerea patriei socialiste”.
Pe de altă parte, liderii pragmatici din Transnistria şi-au schimbat de cîteva ori viziunile care justificau existenţa regimului separatist — de la bastion al comunismului sovietic, la promotor al intereselor Rusiei în Balcani, pentru a ajunge la lucruri mult mai pragmatice prin justificarea apărării propriilor interese economice. Evident, privatizarea patrimoniului public a devenit principalul mecanism de asigurare a acestor interese.
Din acest punct de vedere nu este întîmplător că furibunda colaborare a guvernării comuniste cu administraţia separatistă a durat doar cîteva luni, imediat după victoria absolută a PC la alegerile parlamentare din februarie 2001. Apoi a urmat o confruntare foarte dură şi periculoasă care persistă pînă în prezent. În consecinţă autorităţile comuniste moldoveneşti au trebuit să-şi schimbe priorităţile. Astfel, în discursul din 27 august 2001, Preşedintele Vladimir Voronin declara cu ocazia celei de a 10-a aniversări de la declararea independenţei RM că scop prioritar este consolidarea independenţei statului moldovenesc, uitînd de scopul programatic al propriului partid. Un an mai tîrziu a devenit prioritate şi integrarea RM în altă uniune decît cea sovietică — Uniunea Europeană. Oricine se poate minuna de această metamorfoză impresionantă. Însă rămîne incertă credibilitatea.
Evident, au avut loc transformări spectaculoase şi în Transnistria. Însă despre aceasta se poate afirma că cel puţin a rămas “partenerul de nădejde al Rusiei” şi promotor al intereselor acestei ţări, scop pentru care a şi fost constituită. De aceea, e şi normal că “perdeaua de fum” ideologică s-a disipat atunci cînd s-au ciocnit interesele reale ale noii administraţii comuniste din RM cu vechea administraţie din Transnistria.
Tocmai aici au apărut elementele de inovaţie ale liderilor transnistreni. În prezent ei exercită presiuni asupra autorităţilor moldoveneşti şi prin intermediul elitelor comuniste (!) din Rusia. Recent, presa oficială din Transnistria a publicat Apelul Plenarei Consiliului UPC-URSS cu genericul “Să ne unim eforturile în vederea renaşterii Patriei”. Autorii adresării îndeamnă guvernele, partidele şi mişcările comuniste din fostele republici sovietice să recunoască independenţa Transnistriei care este “un aliat de nădejde al Rusiei şi un promotor activ al ideii refacerii URSS”, dar care ar fi supus genocidului în prezent. Formal, apelul este adresat şi partidului de guvernămînt, autorităţilor din RM. În opinia UPC-URSS principalul pericol pentru Transnistria vine din partea SUA, care doresc să soluţioneze conflictul prin aplicarea forţei.
Sigur, apelul poate fi ignorat la fel ca şi organizaţia UPC-URSS, care poate fi declarată drept una nesemnificativă. Într-adevăr, ce te poţi aştepta de la o organizaţie condusă de unul din ideologii puciului din august 1991, Oleg Şenin, preşedintele Consiliului UPC-PCUS, care a semnat apelul? Că acest Şenin este un personaj extrem de dubios ne-o demonstrează măcar declaraţiile acestuia despre duşmanii Rusiei: “Noi înţelegem perfect ce înseamnă fascism, fundamentalism religios, fundamentalism islamic, dar nicidecum nu ne putem lămuri cu principala problemă — ce este sionismul?!”.
Nu este de mirare că acesta apără Transnsitria aşa cum precum o apăra liberalul Jirinovski, sau alţi profitori politici. Deşi ar trebui să mire că o oranizaţie de “comunişti principiali” susţine un regim separatist, ilegal cum este cel transnistrean, care pe deasupra mai pledează pentru privatizarea pămîntului şi nu susţine un regim comunist ales în mod legal şi care se pronunţă în mod public împotriva privatizării pămîntului. Explicaţia poate fi doar una — pentru comuniştii ruşi ideologia respectivă este doar o “capcană pentru nătăfleţi”, pentru ei contează, la fel ca şi pentru alte cercuri elitare, “adunarea pămînturilor ruseşti”.
Singurul lucru care contează în această situaţie de profundă confuzie este că nu înţelegi dacă trebuie să te miri sau nu că partidul de guvernămînt din RM mai face parte din UPC-URSS. Mai ales după ce liderii PC din RM a declarat că scopul strategic la RM este integrarea în UE, sau după ce au condamnat manifestările de antisemitism.
Ne putem doar imagina cum se vor simţi în continuare reprezentanţii PC din RM, mai ales la deschiderea manifestărilor UPC-PCUS, care în mod tradiţional încep cu intonarea imnului URSS a cărui cuvinte le-a scris “intelectualul principial” Serghei Mihalkov. Vorba e că regimul transnistrean a publicat recent o declaraţie a scriitorilor ruşi, în frunte cu Serghei Mihalkov, în care este condamnat regimul lui Voronin şi susţinut regimul “laureatului premiului Şolohov” — Igor Smirnov. Încă o dovadă că pentru elitele intelectuale ruseşti, care pot deservi orice regim justificîndu-se că astfel contribuie la măreţia Patriei lor, puţin contează de ce şi ce se întîmplă în Transnsitria, Cecenia, Abhazia etc. Pentru ele este important că acolo Rusia îşi manifestă măreţia, indiferent de mijloacele aplicate. Dacă această elită s-ar interesa, spre exemplu, de detaliile provocaţiei din 1992 de lîngă comisariatul de poliţie din Bender, ele poate ar realiza că “Demonii” descrişi de Fiodor Mihailovici Dostoevskii erau nişte diletanţi pe lîngă cei care au pus la cale “legămîntul prin sînge” pentru a justifica ulterior existenţa regimului separatist. Cu prilejul sărbătoririi de către autorităţile transnistrene a celei de a 13-a aniversări a instaurării regimului separatist la 2 septembrie a.c. acestea vor avea prilejul să invoce iarăşi “legămîntul prin sînge”.
În această ordine de idei merită de menţionat că operaţiunea de “restabilirea ordinii constituţionale” în Cecenia, la începutul lui 1995, a fost neprovocată, dimpotrivă, a fost o manifestare a iscusinţei luării prin surprindere a regimului separatist, însă elitele ruseşti s-au abţinut de la condamnarea acesteia. Şi aceasta după ce avuse loc tragedia de la Bender şi condamnarea acţiunilor autorităţilor moldoveneşti de “restabilire a ordinii constituţionale”. Este şi aceasta o mostră de principialitate a elitelor ruseşti. Ar fi incorect să nu fie menţionat faptul că în Rusia există elite din care fac parte Serghei Kovaliov, Elena Boner etc., dar autorităţile moldoveneşti împărtăşesc alte viziuni ideologice decît ale acestora.