Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Cine ne duce în Europa?
|
|
Procesele politice din ultimii douăzeci de ani au schimbat dramatic geografia politică a continentului european. În luna mai 2004 Uniunea Europeană se va alege cu zece membri noi, iar pentru 2007 se aşteaptă aderarea României, Bulgariei şi a Croaţiei. După prăbuşirea blocului sovietic în sînul UE au fost auzite opinii uneori chiar contradictorii cu privire la limitele extinderii acestui organism internaţional. Însă realitatea a demonstrat că cel mai important lucru în accederea oricărei ţări la calitatea de membru a UE este voinţa politică clară a guvernanţilor şi capacitatea societăţii de a se conforma criteriilor de la Copenhaga. Cu toate că fiecare ţară-candidat la aderare este tratată în mod individual, nu există nici un precedent ca cineva să fie acceptat cu ochii închişi. Cu alte cuvinte, nimeni nu este rugat să vină în UE, ci invers — candidatul bate la uşa UE, iar UE examinează să-l primească în casa europeană sau să-l mai ţină după prag.
Din fostele republici unionale doar Ţările Baltice au mers pe o traiectorie politică consecventă, care cu siguranţă le va duce în mai 2004 în UE. În acelaşi timp Federaţia Rusă a declarat univoc că nu are de gînd să devină membru al UE, considerîndu-se prea mare şi importantă pentru ca să accepte ideea de a se a conforma deciziilor adoptate la Bruxelles. Totodată, după ce noul val de extindere a UE a devenit ca şi împlinit, apare întrebarea: Cum să se comporte UE cu noii săi vecini? Cei care au posibilitatea de a discuta această întrebare la direct cu diferite persoane din structurile UE de mai multe ori au auzit opinia că această întrebare a apărut mai mult în legătură cu Ucraina. Deoarece Belarusul nicidecum nu poate fi tratat în calitate de eventual membru al UE, iar Moldova a nimerit în vizorul celor din UE exclusiv din motivul că, devenind în 2007 vecin al UE, va prezenta un pericol pentru ultimul.
Ultima lună opinia publică din Republica Moldova este bulversată de declaraţiile proeuropene ale Preşedintelui Vladimir Voronin. Tema integrării europene a devenit imediat o adevărată modă în mass-media din Moldova, ceea ce poate provoca omului de rînd senzaţia că UE arde de nerăbdare să ne accepte în calitate de membru aşa cum sîntem noi azi, cu un partid “marxist-leninist” la putere, cu exportul de carne vie, cu conflictul transnistrean nerezolvat etc. Totuşi este evident că integrarea europeană în orice ţară are nevoie de un efort, şi chiar sacrificii, de lungă durată, care au la temelie un consens atît în elita politică, cît şi în societate în ansamblu. Doar această coerenţă a stărilor de spirit poate asigura o consecvenţă a procesului de implementare în societate a valorilor europene, indiferent de coloratura politică a celor de la putere. Iarăşi recurg la exemplul Ţărilor Baltice, care s-au rupt primele, într-un mod conştient, de URSS, care au fost susţinute de propriile diaspore, puternice şi influente, de ţările importante din NATO, UE etc. Pentru aceste ţări calea spre Europa a durat patrusprezece ani. Or, în cazul Republicii Moldova, interzicerea PCUS la 27 august 1991 a fost urmată de revenirea triumfală la putere, peste zece ani, de data aceasta prin alegeri democratice, a aceluiaşi Partid al Comuniştilor, cu un mesaj antidemocratic, xenofob şi populist. Cu alte cuvinte, în cazul Republicii Moldova nu prea este clar încotro noi ne-am mişcat timp de zece ani de zile, din momentul în care ne-am trezit liberi în august 1991.
În legătură cu aceasta prezintă interes estimarea, fie şi aproximativă, a ponderii mesajului proeuropean în viaţa politică moldovenească.
Pentru prima dată formula despre prioritatea integrării europene a apărut în Programul de activitate a Guvernului la începutul anului 1997, cînd Parlamentul, demoralizat şi fragmentat în urma implicării simultane a lui Mircea Snegur (Preşedinte), a lui Andrei Sangheli (prim-ministru) şi a lui Petru Lucinschi (preşedinte al Parlamentului) în cursa electorală prezidenţială de la finele anului 1996, a votat componenţa şi programul de guvernare Ciubuc-1. Totodată, era evident că această idee de integrare europeană era cu totul improprie aceluiaşi Parlament, în care 84 de locuri din cele 104 erau deţinute de “agrarieni” şi “interfrontişti”.
Introducerea tezei despre integrarea europeană a Republicii Moldova în programul de activitate al guvernului în frunte cu Ion Ciubuc, promovat în această funcţie în calitate de persoană de încredere a lui Petru Lucinschi, a fost un tribut al realităţilor noi, apărute în exteriorul Moldovei, şi nicidecum în interiorul ei. Respectiv, această teză din programul guvernului Ciubuc-1 n-a avut nici un impact asupra activităţii guvernului.
Anul politic 1997 a început cu pregătiri frenetice către alegerile parlamentare din 22 martie 1998, scrutin care, la prima vedere, s-ar părea că a demonstrat că pendulul simpatiilor politice în Moldova s-a abătut puţin spre “dreapta”.
Rezultatul alegerilor din 22 martie 1998 permiteau mai multe variante de coalizare în Parlament. Poziţia MPMDP a devenit decisivă. La scurt timp a fost anunţată formarea majorităţii parlamentare cu denumirea de Alianţă pentru Democraţie şi Reforme (ADR), care dispunea de 61 de mandate. În ADR au intrat MPMDP, CDM şi PFD. Această majoritate parlamentară s-a declarat drept reformatoare şi anticomunistă. Din punct de vedere aritmetic ADR dispunea de o majoritate confortabilă şi putea eficient să guverneze pe întreaga durată a mandatului. Însă şi această majoritate parlamentară, care s-a declarat reformatoare şi anticomunistă, a repetat soarta precedentelor două parlamente, alese în 1990 şi în 1994. Lupta de interese ce nu aveau nimic comun cu problemele societăţii a provocat erodarea ADR şi schimbarea raportului de forţe în Parlament. Drept consecinţă timp de trei ani s-au schimbat trei guverne. Din ele doar cel condus de Ion Sturza a promovat o politică mult mai independentă în raport cu şeful statului, ceea ce imediat a provocat tensiuni în relaţiile dintre Lucinschi şi ADR. Totodată, Guvernul Sturza a fost primul care a început să întreprindă în mod conştient politica de apropiere de UE. În urma deteriorării ADR şi atacurilor dure din partea fracţiunii comuniste, la 8 noiembrie 1999, Guvernul Sturza a fost demis cu 58 de voturi. Această nouă majoritate a fost compusă din voturile fracţiunii PCRM, la care s-au alăturat “duşmanii” lor de moarte — PPCD, şi deputaţii-transfugi din MPMDP, trecuţi pe poziţii pro-Lucinschi. Următorul guvern, în frunte cu Dumitru Braghiş, a fost ales tot de această majoritate, compusă din voturile extremelor politice din Parlament şi ale adepţilor lui Lucinschi.
Anul politic 2000 a fost anul luptei pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova. Petru Lucinschi, fiind conştient de scăderea dramatică a popularităţii sale, a iniţiat campania de modificare a Constituţiei. Argumentele invocate de el erau simple de tot — el nu şi-a onorat angajamentele electorale deoarece Constituţia nu i-a oferit suficiente împuterniciri. Această campanie a fost însoţită de o campanie propagandistică de discreditare a Parlamentului. Partidele parlamentare au renunţat la lupta deschisă cu Lucinschi şi au preferat să modifice Constituţia. La 5 iulie 2000 Republica Moldova a devenit o republică parlamentară, în care Preşedintele ţării urma să fie ales de Parlament cu nu mai puţin de 61 (3/5) de voturi. Modificarea Constituţiei a fost susţinută de toate partidele din Parlament, în afară de adepţii lui Petru Lucinschi.
Or, această consolidare de conjunctură a dispărut din momentul în care s-a ajuns la necesitatea de a alege pe noul Preşedinte al Moldovei. Noul şef de stat nu putea fi ales fără participarea măcar a unui deputat comunist. Însă Vladimir Voronin a demonstrat că el controlează pe deplin situaţia în fracţiune şi lupta pentru funcţia de Preşedinte al Moldovei s-a încununat cu dizolvarea Parlamentului. La 31 decembrie 2000, Preşedintele Moldovei a emis un Decret prin care Parlamentul Moldovei a fost dizolvat la 12 ianuarie 2001 şi a fost fixată data alegerilor anticipate la 25 februarie.
Societatea moldovenească a intrat în campania electorală fiind profund deziluzionată şi indignată de roadele activităţii “reformatorilor” şi “anticomuniştilor” din ADR. Noţiunile de “democraţie”, “reforme”, “economie de piaţă”, “pluripatidism” etc. în opinia majorităţii au căpătat o conotaţie negativă. La aceasta a contribuit mult şi comportamentul abil al PCRM după alegerile din 22 martie 1998 care a reuşit să se eschiveze de orice responsabilitate politică şi să dea vina pentru tot ce s-a întîmplat ultimii zece ani pe “democraţi”.
Campania electorală 2001 a început cu tratative dintre partidele politice care aveau drept scop crearea alianţelor, capabile să depăşească pragul electoral de 6%. Însă în buletinul de vot au fost introduşi 17 concurenţi electorali. Nu a lipsit nici tradiţionalul pentru Moldova “partid al puterii”. De data aceasta acest rol i-a revenit “Alianţei Braghiş” — un bloc electoral, constituit din formaţiuni politice fără pondere, dar în frunte cu Dumitru Braghiş, prim-ministru. PCRM şi de data aceasta a avut un mesaj electoral ce stimula sentimentele nostalgice ale populaţiei şi, îndeosebi, sentimentele revanşarde ale minorităţilor etnice (aderarea Moldovei la Uniunea Rusia-Belarus, limba rusă — a doua limbă de stat etc.). Toate celelalte partide politice, care după alegerile din martie 1998 au constituit ADR, s-au lansat în campania electorală de sine stătător. Din ele doar PPCD a avut un mesaj electoral clar şi dur — lupta cu corupţia. Acest mesaj a fost fortificat prin prezenţa în campania electorală alături de liderul PPCD, Iurie Roşca, a generalului de poliţie Nicolae Alexei, fost şef al Departamentului pentru Combaterea Crimei Organizate. Celelalte partide parlamentare ce au făcut parte din ADR aveau un mesaj electoral neconvingător, lideri epuizaţi etc.
La prima vedere rezultatul scrutinului din 25 februarie 2001 este şocant. Doar trei concurenţi electorali — PCRM, “Alianţa Braghiş” şi PPCD — au depăşit pragul de 6%. PCRM a obţinut 50,07% din numărul de voturi valabil exprimate. Din cauza faptului că 28,33% de voturi au fost atribuite de alegători concurenţilor electorali ce nu au trecut pragul de 6% şi că ele au fost atribuite proporţional celor ce au depăşit pragul, PCRM a obţinut 71 de locuri în Parlament din cele 101. “Alianţei Braghiş” şi PPCD le-au revenit cîte 19 şi, respectiv, 11 mandate.
Este oare Moldova o ţară comunistă? Pentru a răspunde la această întrebare se cere o analiză mai detaliată a rezultatelor alegerilor din 25 februarie. Se cere de remarcat că pentru PCRM au votat 794 808 de alegători, sau 33,4% din numărul total de alegători. Prin urmare, Republica Moldova în 2001 nu este “mai comunistă” decît în 1994, cînd pentru forţele politice cu un mesaj identic au votat 1 157 173 (49,1%) de alegători. Alegătorii Moldovei au votat nu atît pentru platforma electorală demagogică a PCRM, cît împotriva partidelor “democratice” falite. Cert este că Moldova, deocamdată, nu este o ţară democratică.
Revenind la experienţa Ţărilor Baltice cu cei patrusprezece ani de parcurgere a căii spre UE, se poate de conchis că scurta istorie a Republicii Moldova este una a oportunităţilor ratate. Deziluziile întîrziate ale lui Vladimir Voronin în raport cu CSI încă nu înseamnă o mişcare conştientă spre Europa. Conflictul transnistrean continuă să fie o capcană pentru statalitatea Republicii Moldova şi este evident că actuala guvernare s-a epuizat şi alunecă pe calea tradiţională de sacrificare a suveranităţii statului. Nu peste mult timp societatea iarăşi se va aventura în campania electorală şi lozinca integrării în Europa va deveni pentru un timp un simplu slogan electoral. În calitate de următorul “partid al puterii” se profilează Alianţa “Moldova Noastră”. Vor fi în viitorul Parlament şi comuniştii. Cine ne va duce în Europa?