Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Logica asimetrică
|
|
La mijlocul lunii noiembrie expiră termenul preşedinţiei Republicii Moldova (RM) în Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (CMCE). Atunci cînd RM a preluat în luna mai a anului curent preşedinţia CMCE autorităţile moldoveneşti nu ascundeau că doresc să profite de poziţia respectivă pentru a întreprinde acţiuni în vederea apropierii soluţionării conflictului transnistrean. În cuvîntările rostite cu diferite ocazii din cadrul unor evenimente organizate sub auspiciile CE, precum şi ale altor foruri internaţionale, şeful statului a ţinut să menţioneze că obiectivul major al guvernării sale este soluţionarea conflictului transnistrean, condamnînd “separatismul şi naţionalismul”, adică regimul separatist condus de Igor Smirnov şi opoziţia creştin-democrată din RM. Preluarea preşedinţiei CMCE a fost considerată atît de importată încăt au fost întreprinse măsurile necesare pentru a nu o rata. Şeful statului a recunoscut chiar în cadrul uneia din şedinţele Mesei Rotunde cu Statut Permanent (MRSP) că i-a fost extrem de dificil să se abţină de la utilizarea forţei împotriva manifestanţilor creştin-democraţi care au protestat în regim nonstop în perioada ianuarie — aprilie 2002.
În prezent, la sfîrşitul preşedinţiei în CMCE, se dovedeşte că procesul de soluţionare a conflictului transnistrean practic nu a evoluat, dimportivă, el s-a complicat. Astfel, este blocat procesul de elaborare a constituţiei federaliste prin intermediul căreia se credea că poate fi soluţionat conflictul. Acum procesul de negocieri trebuie reluat de la alt capăt pentru a ajunge la semnarea unui Acord politic cu autorităţile transnistrene. În plus, autorităţile comuniste, care după victoria din cadrul ultimelor alegeri parlamentare au sperat la o soluţie rapidă a conflictului, s-au ciocnit de realitatea că Transnistria în dorinta sa exprimată de a fi subiect egal cu RM în cadrul “federaţiei contractuale” are “răspunsuri adecvate” la toate “măsurile coercitive” ale Chişinăului. Ultimul “scandal al telefoanelor” este o dovadă în acest sens.
Pentru ca preşedintia RM în CMCE să nu rămină fără vreo rezonanţă discursul reprezentantului RM, Alexei Tulbure, din 9 octombrie a.c., din cadrul ultimei şedinţe a CMCE a fost îndreptat spre provocarea unui adevărat scandal diplomatic, aducîndu-i grave învinuiri României şi invitînd Consiliul Europei să medieze relaţiile dintre cele două ţări.
Învinuirile, prezentate într-o tonalitate persiflantă, caracteristică polemicilor de acum cîţiva ani dintre delegaţiile Turciei şi Greciei din cadrul forurilor internaţionale, au dorit să acrediteze ideea că România ar submina suveranitatea RM. Aceste acţiuni de subminare se realizează în opinia autorităţilor moldoveneşti, exprimată de Alexei Tulbure, prin: refuzul României de a semna Tratatul de bază cu RM; finanţarea de către Guvernul României dintr-un fond special a opoziţiei pro-romaneşti din RM; aplicarea unor măsuri protecţioniste împotriva exporturilor producţiei animaliere din RM în perioada cînd prima se confruntă cu grave probleme economice; susţinerea de către autorităţile române a predării limbii române şi istoriei românilor în şcolile din RM prin intermediul cărora ar fi răspîndite xenofobia şi antisemitismul; atitudinea negativă a autorităţilor române faţă de federalizarea RM.
Toate aceste lucruri luate împreună sînt în opinia autorităţilor moldoveneşti o dovadă a comportamentului paternalist al României faţă de RM şi dau apă la moară separatiştilor transnistreni care astfel pot specula pe marginea unei eventuale uniri a RM cu România pentru a-şi justifica poziţia intransigentă în procesul de negocieri cu RM. Adică, insuccesul în soluţionarea conflictului transnistrean ar proveni din acţiunile opoziţiei creştin-democrate şi ale susţinătorului acesteia — România.
După toate aparenţele, autorităţile moldoveneşti se prefac că nu înţeleg unde rezidă adevărata cauză a imposibilităţii soluţionării conflictului transnistrean, deşi de nenumărate ori la nivel naţional şi internaţional au scos în evidenţă interesele economice ale liderilor transnsitreni şi sumele exorbitante pe care le cîştigă de pe urma existenţei nerecunoscutei republici. În primul rînd, autorităţile separatiste întotdeauna au găsit motive pentru a justifica existenţa regimului pe care l-au instituit în Transnistria. Spre exemplu, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, în perioada destrămării URSS, ele luptau pentru păstrarea valorilor comuniste şi a URSS la fel ca şi membrii actualului partid de guvernămînt din RM. După destrămarea URSS liderii transnistreni s-au declarat apărători ai intereselor Rusiei în Balcani etc. În prezent autorităţile transnsitrene apără interesele “poporului transnistrean” prin promovarea privatizării patrimoniului public din regiune, fiind gata să admită chiar şi privatizarea pămîntului. Evident, acum propaganda transnistreană afirmă că nu vrea să aibă nimic în comun cu “regimul retrograd comunist” al Preşedintelui Voronin. Aceste lucruri fiind cunoscute, ne putem doar întreba cît de sincere sînt autorităţile moldoveneşti atunci cînd cer implicarea CMCE în medierea relaţiilor dintre Chişinău şi Bucureşti pentru a contribui astfel la soluţionarea conflictului transnistrean. În conformitate cu această logică CMCE ar putea fi chemat să contribuie la extirparea “regimului comunist” din RM care în opinia lui Smirnov subminează procesul de negocieri privind soluţionarea conflictului, evitînd contactele directe dintre lideri celor două părţi egale.
Dar acest gen de raţionamente nu este acceptat de către autorităţile moldoveneşti. Ele preferă “logica asimetrică” de care dau dovadă atunci cînd, pe de o parte, acceptă actualul proces de negocieri pe marginea conflictului transnistrean în cadrul căruia a fost semnat Memorandumul din 1997 şi care stipulează foarte clar egalitatea RM şi Transnistriei în procesul edificării viitorul stat “stat comun”, iar pe de altă parte pledează cu insistenţă pentru instituirea unei “federaţii asimetrice”. Evident autorităţile separatiste au motive de a bănui că “federaţia asimetrică” este un eufemism în cadrul căreia Transnistriei i s-ar propune o situaţie subordonată faţă de RM. În acest sens, obiectul speculaţiei lor este, în primul rînd, modul în care autorităţile comuniste procedează în ultima vreme cu autonomia găgăuză, semănînd vrajbă şi discordie pentru înlăturarea unor persoane din conducerea autonomiei şi instaurarea altora loiale partidului de guvernămînt. Aceste lucruri sînt într-adevăr speculate mult mai insistent decît presupusul pericol român. În aceste condiţii, majoritatea partidelor de opoziţie din RM consideră contraproductiv şi chiar periculos modul incoerent de abordare a problemei federalizării RM. Acest punct de vedere a fost susţinut şi de unii oficiali români, care sînt interesaţi de stabilitate la hotarele de est ale României.
În acelaşi mod asimetric autorităţile moldoveneşti preferă să speculeze de la tribuna forurilor internaţionale despre “opoziţia naţionalistă” şi presupuşii susţinătorii ai acesteia din România, dar nu suflă o vorba despre cei care stau în spatele regimului de la Tiraspol. Ar fi însă cazul să se întrebe cum de reuşeşte regimul de la Tiraspol să supravieţuiească în condiţiile unei “severe blocade economice” şi încă pe de asupra să mai adopte “măsuri adecvate” împotriva Chişinăului? Acest lucru este evitat, probabil, de frica “măsurilor adecvate” care ar putea să-i coste chiar aflarea la guvernare.
Fără îndoială, “logica asimetrică” îşi are expresia în atitudinile preconcepute ale autorităţilor comuniste. Ele recunosc în mod deschis, necamuflat că, spre exemplu, “chiar dacă limba moldovenească ar fi de trei ori identică cu cea română ea trebuie să se numească moldovenească din considerente geopolitice şi etnopolitice” (vezi ziarul Comunistul din 13 aprilie 2001). Adică, puţin importă realitatea, prevalează interesele actualului partid de guvernămînt. Este adevărat, la acel moment autorităţile comuniste urmau să integreze RM în Uniunea Rusia-Belarusi (URB) şi să “înceapă reanaşterea mişcării comuniste din fostul spaţiu sovietic”. Acum doi ani actualele autorităţi moldoveneşti nu erau preocupate de o eventuală pierdere a suveranităţii RM prin includerea ei în URB. Aceste intenţii de adevărat atentat la suveranitatea RM mai persistă în principalul document politic al partidului de guvernămînt — programul politic pe care conducerea partidului de guvernămînt nu se grăbeşte să-l anuleze, chiar dacă la închiderea ultimei sesiuni de vară a parlamentului şeful statului şi al partidului de guvernămînt afirmă că pentru a proba seriozitatea lor politicienii adevăraţi trebuie să ia seama şi să nu admită discrepanţa dintre vorbe şi fapte.
Retorica pro URB de acum cîţiva ani avea menirea să convingă principalul partener strategic, Rusia, ca acesta să susţină “logică asimetrică” a Chişinăului în relaţiile cu Tiraspolul. Dar Rusia îşi evaluează interesele după alte criterii, susţinînd “logica asimetrică” în sens invers, favorabil regimului separatist, la fel cum o face în Georgia. Aceasta este cauza pentru care în prezent autorităţile moldoveneşti se arată critice faţă de procesele din cadrul CSI şi afirmă în prezent că scopul lor strategic este deja integrarea în “Uniunea Europeană”. Diplomaţii occidentali acreditaţi la Chşinău salută noul curs al autorităţilor moldoveneşti, însă le aminteşte acestora despre componenta politică extrem de importantă a procesului de integrare europeană, care din păcate a degradat lamentabil în perioada actualei guvernări. Cu alte cuvinte, diplomaţii occidentali susţin ideea Preşedintelui că discrepanţa dintre fapte şi vorbe trebuie înlăturată. Probabil, tocmai pentru a evita acuzaţiile de lipsă de principialitate în implementarea principalelor documente de partid şi a noilor obiective strategice, actualii guvernanţi doresc să rămînă principali măcar într-un singur sens — în învinuirea constantă a României de a fi subminat suveranitatea RM. În acest sens, merită amintite articolele maliţioase la adresa României după eşecul semnării tratatului de bază dintre Rusia şi România chiar în preajma summit-ului de la Praga din noiembrie anul trecut, precum şi presupunerile că acest eşec ar putea îngrădi aderarea României la NATO.
Se pare însă că lucrurile nu se ciocnesc doar de “logica asimetrică”. Mai trist este că unele acţiuni par a fi în afara oricărei logici sau în cadrul uneia perverse. Într-adevăr, cum îşi imaginează autorităţile moldoveneşti că ar trebui să reacţioneze CMCE la invitaţia de a media relaţiile bilaterale dintre RM şi România? Reacţia României, în acest sens, a fost clară. Autorităţile române consideră regretabil faptul că relaţiile bilaterale au fost scoase în discuţie pe plan multilateral. Cu toate acestea ar fi interesant să urmărim cum RM implică CMCE în disputa pe marginea limbii în care să fie scris şi semnat tratatul de bază. Să auzim explicaţiile autorităţilor moldoveneşti precum că deşi nu există diferenţă dintre limba româna şi cea moldovenească, ea trebuie să se numească moldovenească din considerente etnopolitice şi geostrategice etc.
Mai mult, toată lumea cunoaşte experienţa de acum doi ani cînd autorităţile moldoveneşti au provocat un scandal diplomatic la CEDO în cadrul procesului pe marginea Mitropoliei Basarabiei. De asemenea, este cunoscut şi rezultatul acestor acţiuni, precum şi curiozităţile care au urmat. Astfel, fostul ministru al Justitiei, Ion Morei, care a provocat scandalui de la CEDO, învinuind România de aceleaşi păcate, a fost eliberat ulterior din funcţie de către şeful statului, incriminîndu-se de către consilierii preşidenţiali, printre altele, şi faptul că a adus prejudicii relaţiilor moldo-romîne prin discursul său de la CEDO.
Merită menţionat faptul că scandalul diplomatic provocat la 9 octombrie a.c de reprezentantul RM la Strasburg subminează în primul rînd politica declarată a autorităţilor moldoveneşti de menţinere a bunelor relaţii cu toţi vecinii săi, mai ales ca RM rămîne un stat extrem de slab şi vulnerabil, care pentru a se reface are nevoie de o politică clară, implementată cu consecvenţă. Adică, exact aşa cum îndemna recent Preşedintele Voronin, eliminînd discrepanţele dintre vorbe şi fapte, dar probabil şi dintre documentele de partid şi noile scopuri strategice. Aici este importantă abordarea pragmatică, aşa cum obişnuiesc să vorbească autorităţile moldoveneşti. Recenta experienţă a demonstrat că timp de 3 ani de aflare la guvernare actualele autorităţi au produs o duzină de strategii şi concepţii despre combaterea corupţiei, medicina asigurată, eradicarea sărăciei etc. care s-au dovedit a fi rebut. Acum a venit timpul strategiei de integrare europeană care a degenerat într-o concepţie. Abordarea pragmatică a problemei sugerează ca n-ar trebui ignorată experienţa României care a parcurs o bună parte din acquis-ul comunitar. Echivalenţa lingvistică ar da mare avantaje pentru asimilarea rapidă a acestei experienţe. Bineînţeles, dacă scopurile declarate de integrare europeană ale autorităţilor moldoveneşti nu diferă de cele urmărite în realitate, iar considerentele “geopolitice” (vezi Comunistul din 13 aprilie 2001) nu prevalează asupra realităţilor.