Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Forţa argumentelor
|
|
Viaţa politică din Republica Moldova (RM) este în permanenţă însoţită de scandaluri care se referă mai ales la modul în care sînt respectate drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Cel mai recent scandal este legat de refuzul autorităţilor de a permite desfăşurarea la 25 ianuarie a.c. a unei acţiuni de protest anunţate de către Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) încă la 3 decembrie 2003.
Contextul confruntării
Observarea confruntării politice dintre PPCD şi Partidul Comuniştilor (PC) care guvernează RM prezintă interes din mai multe motive.
În primul rînd, cu diferite ocazii şeful statului şi liderul partidului de guvernămînt, Vladimir Voronin, afirmă că scopul strategic al RM este integrarea în Uniunea Europeană (UE). Comentînd rezultatele primei etape de negocieri pe marginea Planului individual de acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană, desfăşurată recent la Chişinău, şeful statului menţiona: “Noi trebuie să creăm o imagine favorabilă ţării noastre şi să demonstrăm prin paşi concreţi că integrarea europeană este o prioritate absolută a politicii externe a RM”. O lună mai înainte el a fixat pentru factorii de decizie guvernamentali drept sarcină primordială obţinerea de către RM pînă în 2007 a statutului de ţară asociată la UE. Pentru aceasta a fost recomandată concentrarea eforturilor în vederea îndeplinirii criteriilor de integrare de la Copenhaga în domeniul politic şi economic: 1) edificarea unei democraţii stabile, respectarea drepturilor omului, principiilor statului de drept, protecţia minorităţilor; 2) edificarea unei economii de piaţă funcţionale; 3) adoptarea unui cadru legislativ conform standardelor UE.
În acest sens, cel puţin la nivel declarativ, scopurile partidului de guvernămînt şi cele ale opoziţiei coincid. Divergenţele serioase se referă la lipsa încrederii reciproce şi la modalităţile de realizare a criteriilor menţionate mai sus.
În al doilea rînd, atît partidul de guvernămînt, cît şi opoziţia, inclusiv PPCD, înţeleg perfect că integrarea RM în UE este imposibilă fără soluţionarea satisfăcătoare a conflictul transnistrean, precum şi în condiţiile prezenţei trupelor şi muniţiilor Federaţiei Ruse (FR) pe teritoriul RM. Şi în acest sens, sarcinile PC şi cele ale opoziţiei coincid, iar divergenţele ţin de formele şi mecanismele de realizare a acestor sarcini.
În sfîrşit, atît partidul de guvernămînt, cît şi PPCD au început pregătirile pentru campania electorală parlamentară care ar trebui să demareze la sfîrşitul acestui an sau la începutul anului viitor. Ambele formaţiuni au ambiţii electorale care au fost articulate deja. PC doreşte să-şi menţină puterea nelimitată pe care o deţine în prezent, iar PPCD pretinde la rolul de lider al opoziţiei unificate, care îşi propune drept scop realizarea “alternanţei la putere”. Evident, mijloacele de care dispun concurenţii sînt absolut diferite, de aceea pregătirile pentru alegeri motivează liderii să testeze şi să adopte de pe acum strategiile şi tacticile adecvate pentru eventualele confruntări politice.
Experienţa clasei politice moldoveneşti arată că confruntările mediatice şi mitingurile de protest reprezintă cele mai accesibile instrumente de presiune ale opoziţiei, chiar şi atunci cînd scopurile strategice ale acesteia, practic, coincid cu scopurile declarate de către guvernare. La rîndul ei, guvernarea face abuz de instrumentele coercitive ale statului şi pîrghiile administrative pentru a-şi menţine puterea.
Efectele confruntării dintre PPCD şi PC
PPCD a ales dialogul politic cu potenţialii parteneri de dreapta, centru-dreapta şi centru-stînga pentru constituirea unui bloc electoral unic. În acest scop s-a renunţat la metodele anterioare de tratament al potenţialilor aliaţi şi concurenţi, încercîndu-se utilizarea argumentelor precum că doar formarea unui singur bloc electoral poate produce alternanţa la guvernare. Totuşi se observă că PPCD îi tratează pe potenţialii aliaţi cu o anumită îngăduinţă prin care parcă le-ar ierta “păcatele” de odinioară.
Cît priveşte relaţia PPCD-PC, aceasta rămîne una de confruntare politică dură. Ambele formaţiuni sînt, într-o anumită măsură, interesate în prezentarea acestei confruntări ca fiind una iminentă, bazată pe împărtăşirea unor valori diferite şi care îşi trage originea încă din perioada “perestroikăi”. Cel puţin aşa a fost în campania electorală din 2001.
Dacă această logică rămîne valabilă, atunci din punct de vedere strategic, opoziţia, inclusiv PPCD, a cîştigat deja această confruntare. Într-adevăr, PC este cel care s-a văzut nevoit să-şi schimbe reperele orientării strategice, îmbrăţişîndu-le pe cele ale opoziţiei. Astfel, după accederea la putere PC şi-a schimbat: 1) opţiunea de integrare în Uniunea Rusia-Belarus, îmbrăţişind-o pe cea de integrare în UE; 2) opţiunea de construire a comunismului cu cea de construire a “liberalismului economic” (cu menţiunea ca acesta să fie însoţit de programe sociale pentru păturile vulnerabile ale societăţii); 3) opţiunea de soluţionare a conflictului transnistrean cu ajutorul exclusiv al Rusiei cu cea de internaţionalizare a eforturilor de soluţionare a diferendului prin implicarea UE şi SUA.
În consecinţă, liderii PC au ajuns la concluzia că este necesară modificarea programului partidului, care nu mai corespunde realităţilor. Cu alte cuvinte, în mod normal, ar trebui să se recunoască că scopurile formulate de opoziţie cu mult înainte, cărora PC li s-a împotrivit timp de zece ani, au fost corecte, fiind împrumutate în prezent de PC. Evident, recunoaşterea acestui lucru se evită, fiindcă atunci PC ar apărea ca principalul impediment în dezvoltarea ascendentă a RM din ultimii 10–12 ani. Dimpotrivă, liderii PC şi presa guvernamentală afirmă că formaţiunile de opoziţie doar au enunţat anumite scopuri, dar nu au făcut nimic pentru a le realiza, iar PC a înregistrat deja succese pe acest făgaş. Dacă luăm în consideraţie că în perioada 1992–1998 RM a fost guvernată de Partidul Democrat Agrar (PDA), formaţiune considerată de Preşedintele Voronin drept “prietenă” a PC, iar în perioada instabilă 1998–2001, PC, deşi formal se considera în opoziţie, deţinea cele mai importante pîrghii de influenţare a cursului politic al RM, atunci putem lesne deduce care formaţiune a reprezentat principalul obstacol în cursul de integrare europeană şi în procesul de internaţionalizare a conflictului transnistrean etc.
Ironia sorţii constă însă în faptul că “învingătorii ideologici” se află în prezent în opoziţie, iar “învinşii” guvernează. “Victoria strategică” a opţiunilor liberale şi proeuropene ale opoziţiei a fost încălecată de pragmaticii din PC după obţinerea majorităţii absolute în alegerile parlamentare din 2001, în cadrul cărora a promis cetăţenilor opţiuni strategice cu totul diferite. Liderii PC le-au promis cetăţenilor în campania electorală programe cu o pronunţată orientare socială, realizarea cărora să se bazeze pe o politica externă orientată spre apropierea şi integrarea cu Rusia, care în schimb să ofere RM hidrocarburi la preţuri de cîteva ori mai joase, la fel ca Belarusului, şi suportul necesar în soluţionarea conflictului transnistrean.
Fără îndoială, liderii PC au dat dovadă de o excelentă capacitate de exploatare a “inerţiei mentalităţii” cetăţenilor moldoveni, foşti cetăţeni sovietici, care au găsit în mesajele PC exact ceea ce îi interesa cel mai mult — suportul guvernării în rezolvarea problemelor lor de zi cu zi. Pentru majoritatea cetăţenilor perspectivele democratizării, eventualei prosperităţi în baza liberei iniţiative, integrării europene etc. au fost de o actualitate neînsemnată faţă de problemele legate de supravieţuire. Este evident că experienţa socială a foştilor cetăţeni sovietici le confirma un fapt greu de contestat, şi anume că în perioada sovietică, atunci cînd la guvernare se afla Partidul Comunist, nivelul lor de viaţă fusese mai înalt, pe ei interesîndu-i mai puţin cauzele obiective ale colapsului sistemului comunist.
Abia după accederea PC la guvernare, după ce s-a dovedit că aşteptările legate de micşorarea preţurilor la hidrocarburi şi de acordarea sprijinului în soluţionarea conflictului transnistrean nu s-au confirmat, Preşedintele Voronin a declarat schimbarea priorităţilor strategice ale RM, îmbrăţişînd scopurile declarate de către opoziţie. Ideologia nu a fost un factor determinant în acest sens, lucru confirmat prin faptul că în documentele de partid pînă în prezent sînt menţinute scopurile statutare vechi, referitoare la doctrina marxist-leninistă, refacerea URSS pe criterii noi etc. De fapt, prin schimbarea scopurilor strategice liderii PC au încălcat statutul formaţiunii, care în conformitate cu paragraful 4 din capitolul 2 obligă orice membru să îndeplinească scopurile declarate ale partidului. Tocmai de aceea liderii PC au declarat cu mai bine de un an şi jumătate în urmă că sînt conştienţi de necesitatea revizuirii scopurilor statutare ale PC, care trebuie să fie aduse în conformitate cu realităţile social-politice şi economice şi cu cele din eventualul spaţiu de integrare a RM. Acest lucru urmează a fi realizat la următorul congres al formaţiunii.
Eventualele efecte ale modernizării PC nu par să-i îngrijoreze pe liderii PC. Vorba e că majoritatea cetăţenilor cu drept de vot ignoră cu desăvîrşire “flexibilitatea ideologică” a formaţiunilor şi metamorfozele care intervin în scopurile strategice. Ultimele alegeri locale şi sondajele de opinie desfăşurate după proclamarea noilor scopuri strategice de către liderii PC au demonstrat că ratingul partidului nu a suferit schimbări dramatice. Pentru majoritatea cetăţenilor importă că guvernanţii nu obosesc să le vorbească despre intenţia de a mări pensiile şi salariile, despre creşterea economică şi grija permanentă faţă de cetăţeni.
Evident, oponenţii politici ai PC, precum şi un şir de analişti califică evoluţia formaţiunii drept una oportunistă, revizionistă etc. Pentru mulţi răspunsul la întrebarea: ce a mai rămas de origine comunistă în activitatea PC? — este unul univoc — nimic, sau în cel mai bun caz, — retorica. De fapt însă, este evident că de origine comunistă au rămas metodele de menţinere a puterii, care nu sînt altele decît cele autoritare. Aceste metode se reduc la supunerea controlului absolut a tot ceea ce poate aduce profit politic, economico-financiar, informaţional etc. Pe de o parte, aceste metode sînt extrem de eficiente pentru menţinerea puterii, pe de altă parte, ele nu fac bine imaginii externe a RM, care pretinde că doreşte integrarea în UE şi este pregătită să îndeplinească criteriile de la Copenhaga.
Este evident că un şir de formaţiuni politice importante care se plasează pe spectrul politic între PPCD şi PC nu sînt cointeresate în polarizarea spectrului politic, care le-ar face sateliţii uneia dintre aceste două formaţiuni. Ele se desolidarizează de practicile autoritare ale PC, însă în acelaşi timp consideră că îmbrăţişarea retoricii anticomuniste a PPCD este contraproductivă, iar constituirea unui singur bloc electoral de opoziţie cu un pronunţat mesaj anticomunist nu ar întruni un suport masiv din partea alegătorilor. Din aceste considerente liderii Alianţei “Moldova Noastră”, ai Partidul Democrat (PD) şi ai Partidul Social-Democrat (PSD) s-au delimitat foarte clar de iniţiativa PPCD de creare a unui singur bloc electoral de opoziţie.
Din acest punct de vedere, beneficiul electoral al formaţiunilor care nu se încadrează pe axa antagonistă PC-PPCD este căutat în dificultăţile pe care le poate avea PC după ce liderul acestuia, pe de o parte, a pierdut suportul din partea autorităţilor ruse ca urmare a declarării schimbării cursului politicii externe a RM şi a refuzului de a semna Memorandumul Kozak, iar, pe de altă parte, nu poate obţine încă credibilitate din partea instituţiilor UE, ca urmare a practicilor utilizate de PC în politicile interne. Gradul de încredere sau neîncredere al instituţiilor UE vizavi de ataşamentul autorităţilor moldoveneşti faţă de criteriile de la Copenhaga poate fi estimat după ultima Rezoluţie a Parlamentului European privind RM, după discursurile publice ale reprezentanţilor instituţiilor financiare internaţionale şi după cele ale mediilor academice occidentale. Practic, întotdeauna şi pretutindeni autorităţile moldoveneşti sînt îndemnate de aceste instituţii şi comunităţi să dea dovadă de ataşament faţă de valorile declarate prin fapte concrete, şi nu prin vorbe.
Exemplu de discrepanţă dintre declaraţii şi acţiuni
Cel mai elocvent exemplu al discrepanţei dintre declaraţiile proeuropene ale autorităţilor moldoveneşti şi faptele acestora este interzicerea mitingului de protest al PPCD despre care s-a vorbit mai sus. Drept motiv pentru refuz, viceprimarul municipiului Chişinău, membru al PC, a invocat faptul că deţine date verificate şi confirmate de către organele competente, potrivit cărora “la întrunire vor avea loc acţiuni de îndemn la război de agresiune, la ură naţională şi la violenţă publică”.
PPCD a contestat decizia de refuz în Curtea de Apel (CA), aceasta din urmă dîndu-i dreptate viceprimarului. CA şi-a motivat decizia invocînd argumentul că în foile volante tipărite de PPCD se conţin lozinci cu următorul conţinut: “Jos regimul dictatorial Voronin”, “Jos regimul de ocupaţie Putin”, care ar confirma “atentarea la regimul constituţional şi îndemnul la ură faţă de poporul rus”. Evident, PPCD a contestat decizia CA în Curtea Supremă de Justiţie, rămîne de văzut care va fi decizia acestei instituţii.
Chiar dacă aspectul juridic al confruntării dintre PPCD şi autorităţi este foarte important, totuşi există şi alţi factori la fel de importanţi. La urma urmei, opinia publică locală şi cea internaţională s-au deprins deja cu faptul că autorităţile interzic desfăşurarea întrunirilor, justiţia susţine punctul de vedere al guvernaţilor, iar opoziţia nu se conformează şi protestează. În ultimii doi ani astfel de situaţii au fost numeroase, iar în caz de urgenţă instituţiile democratice europene au intervenit pentru dezamorsarea conflictelor prin: rezoluţii, “mese rotunde cu statut permanent”, memorandumuri, moratorii etc. În această situaţie mai interesantă pare a fi estimarea forţei argumentelor părţilor implicate în conflict. Ultimul caz pare a fi revelator.
Pe de o parte, PPCD argumentează că protestează în mod absolut legitim împotriva unor lucruri greu de contestat. Iată cum arată sinteza argumentelor PPCD: 1) Rusia nu şi-a îndeplinit angajamentele asumate la summit-ul de la Istanbul de retragere a muniţiilor şi trupelor din regiunea de est a RM; 2) autorităţile moldoveneşti şi organismele internaţionale nu deţin pîrghii adecvate pentru a determina Rusia să-şi onoreze obligaţiunile în termenele prescrise, de aceea nu există o altă posibilitate de a menţine problema în atenţia opiniei publice locale şi internaţionale decît prin acţiuni de protest; 3) prezenţa militară rusă pe teritoriul RM este un factor de încurajare a regimului separatist, care este constituit şi controlat de cetăţeni ai Rusiei şi care declară în mod explicit că scopul lor este asigurarea intereselor strategice ale Rusiei în regiune. Aceste lucruri periclitează dezvoltarea normală a RM şi perspectivele realizării scopului ei strategic — integrarea europeană; 4) pînă în prezent, orice abordări în soluţionarea conflictului, fie că au fost binevoitoare, bazate pe cedări, fie că au fost dure, bazate pe exercitarea presiunilor (schimbarea ştampilelor vamale, “războiul telefonic” etc.) nu au efecte, fiindcă liderii transnistreni au protecţia şi suportul absolut al Rusiei; 5) soluţiile propuse de Rusia (sincronizarea retragerii trupelor cu soluţionarea conflictului, ideea statului comun, Memorandumul Kozak) au avut drept efect crearea cercurilor vicioase sau tendinţa de a menţine pe orbita de influenţă totală RM; 6) în cadrul întrunirilor de protest anterioare, indiferent că au fost autorizate sau nu, PPCD nu a admis acţiuni care au fost invocate drept pretext pentru neadmiterea de către autorităţi a desfăşurării mitingului planificat pentru ziua de 25 ianuarie a.c.
Pe de altă parte, există semne foarte clare că autorităţile moldoveneşti înţeleg şi chiar împărtăşesc argumentele PPCD. Drept dovadă în acest sens servesc publicaţiile din presa guvernamentală, care în mod surprinzător a început să publice documente şi articole care confirmă valabilitatea argumentelor protestatarilor, dar care vin din partea supraputerilor, precum UE şi SUA. În acest sens este interesant că aproximativ peste o lună de la publicarea Rezoluţiei Parlamentului European privind RM, cînd actualitatea documentului nu era cea mai proaspăta, el a fost publicat pe paginile presei guvernamentale. Vorba e că documentul respectiv conţine aserţiuni deloc elogioase în ceea ce priveşte realizările autorităţilor moldoveneşti în domeniul economiei şi al democraţiei, aducînd atingere imaginii autorităţilor moldoveneşti, încît a stîrnit suspiciuni scopul publicării lui întîrziate. În schimb, documentul constată în mod explicit faptul că Rusia nu poate propune soluţii adecvate pentru soluţionarea conflictului transnistrean, fiindcă este parte interesată, participantă în mod nemijlocit la conflictul armat de pe Nistru. În mod evident, publicarea documentului este menită să justifice nesemnarea de către Preşedintele Voronin a Memorandumului Kozak.
La fel de curioasă a fost şi recenta publicare chiar pe prima pagină a presei guvernamentale a articolului cu titlul “SUA cere Rusiei să trateze vecinii corect” în care se afirmă că la întîlnirea lui Colin Powell cu ministrul de Externe şi Preşedintele Rusiei “secretarul de stat a cerut din nou retragerea trupelor ruseşti din Georgia şi Transnistria… recunoaşterea suveranităţii şi inviolabilităţii teritoriului ţărilor vecine”.
În acest context apare întrebarea de ce aceleaşi lucruri nu pot fi pronunţate de propriii cetăţeni ai RM, prin singurele mijloace accesibile acestora — acţiunile de protest? O altă întrebare este dacă organismele internaţionale şi supraputerile ar susţine RM în soluţionarea problemelor acesteia în situaţia în care propriii cetăţeni nu şi-ar asuma o poziţie civică în acest sens? Faptul că în ultima vreme în presa internaţională de renume apar în mod periodic articole în care alături de problemele separatismului încurajat de prezenţa militară rusă din Georgia sînt reflectate şi problemele similare ale RM ar putea să se datoreze într-o anumită măsură şi protestelor cetăţenilor RM.
Răspunsurile la întrebările formulate sînt ştiute. Autorităţile ruse le-au cerut celor moldoveneşti să întreprindă măsuri pentru stăvilirea demonstraţiilor de protest calificate drept “antiruseşti”. Din cele expuse pare a fi evident că autorităţile moldoveneşti ar dori ca asupra Rusiei să se exercite presiuni internaţionale în vederea onorării obligaţiilor acesteia, însă, în acelaşi timp, ele ar dori să evite atragerea mîniei Kremlinului asupra lor. Astfel, partidul de guvernămînt refuză să susţină iniţiativa opoziţiei ca Parlamentul să adopte o declaraţie în termeni diplomatici privind respectarea de către Rusia a obligaţiunilor sale de retragere a trupelor şi muniţiilor din Transnistria şi, în acelaşi timp, interzice cetăţenilor dreptul la manifestaţiile de protest, în cadrul cărora se produc evenimente extrem de neplăcute, bazate mai mult pe emoţii, precum arderea simbolurilor Rusiei.
Reacţia autorităţilor la astfel de evenimente este foarte dură. În special, după mitingul neautorizat al PPCD din 25 ianuarie a.c., Preşedintele Voronin a numit în public PPCD drept “grupare fascistă” care urmează “să fi neutralizată”, iar colaboratorii Serviciului de Informaţie şi Securitate (SIS) şi cei ai Ministerului de Interne au intervenit cu cîini de luptă pentru a zădărnici intenţiile protestatarilor. În consecinţă, ca de obicei, au avut de suferit ziariştii, care au încercat să filmeze o eventuală derulare a evenimentelor.
De fapt, într-o ţară ca RM se pot întîmpla multe lucruri şocante, pentru care pot fi găsite fel de fel de explicaţii, însă metamorfoza care s-a produs în atitudinea guvernanţilor faţă de protestele PPCD dă de bănuit. La o săptămînă doar după derularea evenimentelor care puteau să se transforme într-o confruntare a protestatarilor cu forţele de ordine, Preşedintele Voronin afirma într-un interviu acordat revistei “Trud” că de acum înainte acţiunilor de protest ale PPCD nu le va mai fi acordată atenţia deosebită din partea forţelor de ordine ca la 25 ianuarie a.c., poliţia avînd de soluţionat probleme mult mai importante decît “însoţirea unor grupuri de protestatari care ţipă şi se distrează”.
Nu încape îndoială că PPCD este în egală măsură, atît în calitate de partener, cît şi în calitate de opozant, extrem de incomod, dar recenta atitudine faţă de această formaţiune descoperă forţa argumentelor şi atitudinilor actualelor autorităţi. Pe de o parte, cetăţenii RM, care cred că argumentele autorităţilor în favoarea interzicerii acţiunilor de protest sînt valabile şi perfect legale, se pot simţi lezaţi în drepturi după ce le-a fost refuzată apărarea de “elementele fasciste”, care pun în pericol “ordinea constituţională”. Pe de altă parte, cetăţenii RM care nu au dat crezare argumentelor autorităţilor de a interzice protestele, au temei să creadă că respectivele argumente au fost false de la bun început, o dată ce forţele de ordine îi lasă pe protestatari în plata Domnului “să ţipe şi să se distreze” în continuare. În aceste circumstanţe pare a fi extrem de interesantă situaţia în care s-a pomenit justiţia moldovenească independentă, care găseşte valabile doar argumentele autorităţilor. Rămîne de văzut cum această logică se potriveşte cu criteriile de la Copenhaga pe care RM şi-a propus să le împărtăşească.
În concluzie, se poate afirma că judecînd după modalitatea confruntării dintre PPCD şi PC situaţia democraţiei din RM rămîne tristă, singurul lucru amuzant putînd fi găsit în titlurile unor articole din presa opoziţiei de dreapta şi a celei de stînga care reflectă această confruntare, precum: “Comuniştii compromit imaginea cîinilor” şi “Rînjetul de javră al democraţiei moldoveneşti”.