Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Ce se întîmplă cu PSDM?
|
|
Cu aproximativ un an înaintea alegerilor parlamentare din 2005 au fost lansate iniţiative referitoare la necesitatea unificării forţelor de opoziţie într-un singur bloc electoral sau în două, chiar trei blocuri. Pe de o parte, liderul Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD), Iurie Roşca, promovează ideea creării unui singur bloc electoral “anticomunist” pentru asigurarea alternanţei la guvernare, iar, pe de altă parte, Alianţa Moldova Noastră (AMN), respingînd ideea PPCD, vine cu iniţiativa creării unui bloc care să poarte denumirea AMN şi care să asigure Republicii Moldova un parcurs pe cea de “a treia cale”. Se ştie că deja au început negocierile în vederea creării blocului AMN la care participă Partidul Democrat (PD) şi Partidul Social Liberal (PSL).
Dintre formaţiunile politice cu un rating cît de cît semnificativ (2–3%) doar Partidul Social Democrat din Moldova (PSDM), deocamdată, nu participă la negocieri. Aceasta fiindcă liderii PSDM consideră, pe de o parte, că nu pot face parte dintr-un bloc care se autointitulează drept “anticomunist” pe motiv că într-o ţară extrem de săracă cum este Republica Moldova (RM) nu poate avea şanse de a învinge. Argumentul rezidă în faptul că majoritatea absolută a cetăţenilor nu posedă vreo experienţă socială diferită de cea comunistă în care să fi avut un nivel de viaţă măcar puţin cît satisfăcător. În opinia lor doar un program pozitiv, lipsit de elemente “anti-”, în care să fie fixate foarte clar principiile social-democraţiei moderne, îmbinate cu principii la fel de clare privind vectorul politicii externe ar putea servi drept bază pentru coalizarea forţelor politice în blocuri electorale.
Pe de altă parte, în opinia unor lideri ai PSDM, tocmai principiile enunţate mai sus lipsesc în iniţiativa AMN. Mai mult, cea “de a treia cale”, articulată recent de către unul dintre liderii AMN, Serafim Urechean, vine să camufleze lipsa principiilor clare de constituire a blocului. Că este aşa ne-o demonstrează faptul că negocierile de constituire a blocului AMN au început cu înaintarea unor criterii referitoare la completarea listei de candidaţi. S-a anunţat că algoritmul 6:2:2 înaintat pentru reprezentarea în lista de candidaţi a AMN, PD şi PSL este bazat pe: scorul electoral obţinut la ultimele alegeri locale din 2003; reflectarea ponderii formaţiunilor în ultimele sondaje de opinie; aportul formaţiunilor la desfăşurarea unor evenimentele de rezonanţă din ultimii cîţiva ani; şi numărul de formaţiuni pe care le-au înglobat prin fuziune în ultimii 3 ani fiecare din cele trei formaţiuni. Deşi orice algoritm poate fi justificat pentru a sta la baza constituirii blocului, totuşi pare a fi evident că cel adoptat de AMN are cîteva cusururi fundamentale. În primul rînd, anunţarea din start a formulei 6:2:2 reduce dramatic gradul de flexibilitate pentru o eventuală încorporare a altor formaţiuni. În situaţia care s-a creat în RM, 2–3% de voturi care ar putea fi furnizate către AMN de alte formaţiuni s-ar putea să aibă o pondere hotărîtoare pentru alcătuirea majorităţii parlamentare după alegeri. În al doilea rînd, includerea printre criterii a numărului de partide care a fuzionat în fiecare dintre cele 3 formaţiuni ce urmează a constitui blocul AMN scoate în evidenţă faptul că în aceste formaţiuni persistă fragmentarea bazată pe “clanurile” politice anterioare, lucru extrem de periculos pentru o eventuală guvernare stabilă. Evident, în atare situaţie nu principiile programatice, ci menajarea intereselor “clanurilor”, inclusiv celor care s-au perindat la guvernare, prevalează. Ei numesc acest comportament pragmatism politic. Aceste lucruri ar putea fi trecute cu vederea dacă n-ar fi existat experienţa tristă a celor trei cicluri electorale, în care la guvernare s-au perindat anume “clanurile politice” cu interesele lor corporative, ci nu veritabile formaţiuni politice menite să promoveze programe bazate pe valori. În consecinţă, situaţia din RM este cea pe care o avem astăzi.
PSDM nu s-a încadrat şi nu se încadrează în această schemă. De aceea nici nu a fost invitat să participe la negocierile de constituire a blocului AMN. Chiar dacă nu a fost reprezentat vreodată în Parlament, PSDM şi-a articulat clar poziţia faţă de principalele evenimente socio-politice care s-au întîmplat în RM. Pentru PSDM principiile şi valorile bazate pe aceste principii au contat foarte mult, iar atunci cînd s-a abătut temporar de la aceste principii imaginii partidului i s-a adus prejudicii.
Astfel, ataşamentul faţă de principii va rămîne şi în continuare piatra de temelie a prestaţiei PSDM, vîrsta căruia coincide practic cu vîrsta pluralismului politic din RM. Pluralismul a început în fosta RSS Moldovenească prin abordarea problemelor naţionale cu care se identificau “mişcările obşteşti” — Frontul Popular din Moldova (FPM), Mişcarea Internaţionalistă “Unitatea-Edinstvo”, Gagauz Halkî şi “Vozrojdenie”, pe fundalul degradării continue a organizaţiei republicane a Partidului Comunist (PC) al Uniunii Sovietice. În situaţia cînd ultimele două mişcări, reprezentîndu-i pe găgăuzi şi pe bulgari, se manifestau la nivel regional, în zona de sud, la Chişinău pluralismul politic s-a redus la confruntări tot mai dure între PC şi Mişcarea Internaţionalistă “Unitatea-Edinstvo”, pe de o parte, şi Frontul Popular din Moldova (FPM), pe de altă parte. După ce a trecut primul val de entuziasm şi fobii, legate de adoptarea legislaţiei lingvistice în 1989, această confruntare bipolară reflecta stările de spirit ce dominau în segmente înguste ale societăţii, în situaţia când majoritatea rămânea derutată şi deprimată. Totodată, mesajul politic al FPM, care la acel moment se identifica cu “Mişcarea de eliberare naţională a românilor de pe teritoriile ocupate”, excludea în mod categoric orice perspectivă de consolidare a societăţii pe malul drept al Nistrului şi era folosit abuziv pentru consolidarea separatismului antistatal în centrele industriale de pe malul stîng al Nistrului şi oraşul Bender.
În toamna anului 1989 la Chişinău au ajuns din Estonia materialele Congresului Internaţionalei Socialiste de la Stockholm care au început să fie discutate în cercurile celor care nu erau satisfăcuţi de calitatea procesului politic din Moldova. Drept consecinţă, la 13 mai 1990 a avut loc conferinţa de constituire al Partidului Social Democrat din Moldova — primul partid politic din Moldova care şi-a propus drept scop promovarea valorilor social-democraţiei europene în societate. Principiile programatice ale PSDM, adoptate la acea conferinţă, conţineau momente fără precedent pentru societatea moldovenească. În primul rînd, pentru prima dată s-a declarat franc, în condiţiile existenţei URSS, că Republica Moldova trebuie să devină un stat suveran, că numai proprietatea privată îl face pe cetăţean liber în raport cu statul şi că toţi cetăţenii statului, indiferent de originea lor etnică, trebuie să fie egali în faţa legii şi a Constituţiei. Aici se cere de adăugat că la început PSDM a fost condus de cinci copreşedinţi. Ideea era de a crea, şi pe această cale să fie consolidată, imaginea unui partid care pune în capul mesei valorile democraţiei care să stea la baza soluţionării tuturor problemelor, inclusiv celor din domeniul relaţiilor interetnice.
Cei aproape paisprezece ani ce s-au scurs din acel moment au demonstrat că valorile social-democrate şi realităţile posttotalitare diferă dramatic. PSDM s-a comportat foarte activ în perioada de pînă la primele alegeri pe liste de partide din februarie 1994 şi nu rata nici o ocazie pentru a veni cu propuneri constructive. Este suficient de menţionat că Parlamentul a votat în vara anului 1990 varianta propusă de social-democraţi a procesului de privatizare; PSDM a fost singurul partid care a încercat să oprească alunecarea Republicii Moldova în capcana conflictului armat din 1992 şi, după criza politică ce a urmat, a propus scenariul de adoptare a noii Constituţii prin convocarea Adunării Constituante.
Rezultatul oficial de 3,66%, obţinut de PSDM în cadrul alegerilor din 1994, nu i-a permis să fie reprezentat în Parlament. Acest eşec a provocat o criză internă de partid, cauzată de dorinţa unor membri de a se afilia puterii, îndeosebi lui Petru Lucinschi. În consecinţă, sub preşedinţia lui Anatol Ţăranu, în preajma alegerilor prezidenţiale din 1996, PSDM a fost singurul partid care a susţinut deschis candidatura lui Petru Lucinschi.
Deznodămîntul acestei crize interne îndelungate a avut loc tocmai la finele anului 1998, cînd din PSDM a plecat gruparea lui Gheorghe Sima şi la conducerea PSDM a revenit “vechea” echipă, în frunte cu Oazu Nantoi. Aceste schimbări în conducerea PSDM, însoţite de zvonuri de scindări în interiorul partidului, au dăunat mult imaginii partidului blocînd, totodată, relaţiile PSDM cu potenţialii alegători.
La începutul anului 2000 în PSDM a fost adoptată strategia de pregătire pentru alegerile parlamentare, ce urmau să aibă loc în 2002, prin participarea cu propriul candidat la alegerile prezidenţiale din decembrie 2000. Miza era pe ratingul individual relativ înalt al liderului Oazu Nantoi, participarea căruia la alegerile prezidenţiale urma să sporească şi ratingul PSDM. Fundalul pentru lansarea propriului candidat în alegerile prezidenţiale din 2000 era punctat de plecarea scandaloasă a lui Oazu Nantoi în martie 2000 din funcţia pe care o deţinea în Guvern şi de hotărîrile Congresului VII al PSDM din mai 2000.
Or, este bine cunoscut faptul cu ce s-a terminat lupta pentru fotoliul prezidenţial din 2000 — “democraţii” în parteneriat cu comuniştii au modificat Constituţia, anulînd alegerea Preşedintelui prin votul direct al cetăţenilor şi, fiind prinşi în capcana propriilor modificări, au pus societatea în faţa alegerilor parlamentare anticipate din 25 februarie 2001. În consecinţă PSDM, laolaltă cu majoritatea “democraţilor”, a fost surprins de rezultatele acelor alegeri. Astăzi deja nu este secret că PD-ul, de exemplu, a respins orice variantă de asociere cu PSDM în preajma scrutinului din 25 februarie 2001, iar încercările PSDM de a participa la constituirea unui bloc “mare şi puternic” în frunte cu Serafim Urechean au eşuat şi ele. Rezultatul de 2,48%, obţinut de PSDM, în contextul prăbuşirii dramatice a partidelor “mari”, a salvat PSDM de moartea politică pentru moment, dar nu a rezolvat problema afirmării lui pe arena politică moldovenească.
Congresul VIII al PSDM din 1 februarie 2004 a încununat o perioadă de dezbateri aprinse şi de căutări în interiorul partidului. Deoarece era evident că PSDM, fără schimbarea imaginii şi începutul unei activităţi metodice de consolidare a bazei electorale în societate, nu are sorţi de izbîndă. Anume din aceste motive Oazu Nantoi, fostul preşedinte al PSDM, a propus ca în această funcţie să fie ales Ion Muşuc, insistînd, totodată, în faţa delegaţilor ca să nu fie propus şi el de data aceasta. Prin vot secret Ion Muşuc a fost ales cu o majoritate confortabilă în funcţia de preşedinte al PSDM, după ce a propus ca Oazu Nantoi să fie ales în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional de Coordonare tot de Congres. Prin urmare, la Congresul VIII al PSDM s-a realizat schimbarea imaginii vechi al partidului şi s-a decis lansarea imediată a activităţii de consolidare a bazei electorale a PSDM în societate.
La aceasta se poate de adăugat că Ion Muşuc nu este o persoană străină PSDM. Încă în 1999 PSDM a insistat ca el să fie înaintat în calitate de candidat la funcţia de primar general al Chişinăului. Ulterior Ion Muşuc a muncit cot la cot cu social-democraţii, fără să se manifeste în această calitate în public.
În prezent, cert este că PSDM se află într-o criză de timp, căci pînă la alegeri a rămas doar un an. Nici conjunctura politică nu este favorabilă. Pe de o parte, se încearcă (a cîta oară!) crearea unei coaliţii “anticomuniste” la care PSDM nu poate adera, pe de altă parte, se creează conglomeratul AMN pe criterii departe de cele bazate pe valori. În această situaţie, este evident că PSDM, în sfîrşit, are şansa să se detaşeze de schemele primitive: “comunişti” — “anticomunişti” şi “să ne vedem la izbîndă, iar acolo vom decide ce-i de făcut”, oferind societăţii o alternativă sub forma unui partid consecvent, previzibil şi doctrinar.