Monitoring→Politica→Comentarii

---

Trei ani de la semnarea decretului prezidenţial

S-au scurs trei ani de la semnarea decretului prezidenţial nr. 46-III din 15.05.2001 privind soluţionarea problemei transnistrene. Decretul a stabilit că soluţionarea problemei respective “în baza principiilor asigurării integrităţii teritoriale şi suveranităţii statului este sarcina primordială şi de importanţă majoră a autorităţilor publice ale Republicii Moldova”. Au fost evidenţiate trei “prevederi prioritare: a) elaborarea şi adoptarea statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului; b) restabilirea spaţiilor economic, social, juridic şi de apărare comune, precum şi a frontierelor unice; c) realizarea măsurilor de sporire a încrederii reciproce”. Pentru realizarea acestor prevederi urma să fie creat un şir de comisii şi structuri parlamentare şi guvernamentale care “să contribuie la urgentarea reglementării conflictului transnistrean”.

Drept urmare, Parlamentul a creat prin hotărîrea nr. 178-XV din 18.05.2001 Comisia parlamentară pentru probleme privind Transnistria a cărei sarcină era să “se întrunească cu reprezentanţii părţii transnistrene o dată la două luni”. La 06.12.2002 a fost adoptată Legea nr. 1520-XV pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64-XII cu privire la Guvern prin care s-a stabilit că “din componenţa Guvernului face parte, de asemenea, ministrul Reintegrării Republicii Moldova”, care “promovează şi asigură realizarea politicii Guvernului în domeniul reintegrării ţării”.

Şeful statului a constituit prin decretul nr. 812-III din 01.08.2002 Comisia de stat pentru reintegrarea Republicii Moldova, căreia i-a pus în sarcină “elaborarea propunerilor pentru modificarea cadrului legislativ de natură să impulsioneze procesul de reintegrare a statului”. Prin decretul nr. 1012-III din 12.12.2002 în funcţia de ministru al Reintegrării a fost numit dl Vasile Şova, căruia prin alt decret nr.1101-III din 31.01.2003 i s-a pus în sarcină “desfăşurarea procesului de negocieri în vederea soluţionării problemei transnistrene şi reintegrării ţării”. La rîndul lui, Guvernul a constituit prin hotărîrea nr. 385 din 31.08.2003 Comisia interdepartamentală pentru reintegrarea Republicii Moldova a cărei sarcină este “realizarea politicii unice de reintegrare a ţării…”. Controlul pentru executarea hotărîrii respective a Guvernului a fost pus în sarcina ministrului Reintegrării, dl Vasile Şova.

În conformitate cu decretul prezidenţial nr. 46-III “organele participante la negocieri din partea Republicii Moldova urmau să coopereze activ cu comisiile de stat pentru reglementarea politică a conflictului transnistrean ale Federaţiei Ruse şi Ucrainei, precum şi cu Misiunea OSCE şi cu alte organizaţii internaţionale”. În acest sens, Parlamentul a ratificat prin legea nr.760-XV din 27.12.2002 Tratatul de prietenie şi cooperare între Republica Moldova şi Federaţia Rusă din 19.11.2001. În conformitate cu prevederile Tratatului, părţile contractante s-au declarat “ataşate procesului de reglementare politică a problemei transnistrene în care Federaţia Rusă participă în calitatea unuia dintre mediatori şi garanţi…”.

De fapt, Tratatul a fost semnat fără ca multe aspecte de ordin juridic legate de susţinerea separatismului şi prezenţa militară rusă în raioanele de est ale RM să fi fost soluţionate în mod adecvat. În lipsa unor soluţii clare Tratatul prevede în articolul 4 că în situaţiile în care “se afectează securitatea uneia dintre Părţi, aceasta se adresează celeilalte Părţi în vederea efectuării neîntîrziate a consultaţiilor pentru examinarea situaţiei create”. Articolul 5 al Tratatului stipulează că “Fiecare dintre Înaltele Părţi Contractante se va abţine de la orice acţiuni care ar cauza prejudicii celeilalte Înalte Părţi Contractante, suveranităţii, independenţei şi integrităţii ei teritoriale. Părţile condamnă separatismul sub toate formele lui de manifestare şi se angajează să nu sprijine mişcările separatiste”.

În pofida măsurilor întreprinse, se poate constata că efectele acestora sînt contrare celor menţionate în decretul nr. 46-III şi aşteptărilor autorităţilor moldoveneşti. Astfel, doar în ultimul an s-a produs un şir de evenimente care, de fapt, au subminat şi mai mult “restabilirea spaţiilor comune”. Este vorba despre: blocarea aproape totală a relaţiilor economice dintre Chişinău şi Tiraspol; promovarea în mod ostentativ a privatizării unităţilor economice din Transnistria în pofida măsurilor Chişinăului de a stopa acest proces; provocările şi acţiunile permanente menite să elimine poliţia moldovenească din Bender; ameninţarea cu închiderea şcolilor moldoveneşti din Transnistria; întreruperea legăturii telefonice dintre cele două maluri ale Nistrului etc.

Eforturile de elaborare a statutului juridic al Transnistriei

Există temei pentru a susţine că pe parcursul realizării prevederilor decretului prezidenţial nr. 46-III autorităţile moldoveneşti s-au abătut în mod succesiv de la prevederile acestuia. Astfel, la un an de la semnarea decretului s-a renunţat, de fapt, la “elaborarea şi adoptarea statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului”, acceptîndu-se ideea modificării Constituţiei Republicii Moldova, în sensul transformării acesteia în stat federativ. Iniţial, acest lucru urma să se realizeze în conformitate cu proiectul OSCE, făcut public la 03.07.2002 la Kiev.

Ulterior, în februarie 2003, Preşedintele Voronin a renunţat şi la ideea modificării Constituţiei RM, propunînd elaborarea unei constituţii absolut noi de către o comisie constituţională mixtă, care să reprezinte pe baze de egalitate atît RM, cît şi Transnistria. Parlamentul a aprobat prin hotărîrea nr. 160-XV din 04.04.2003 Protocolul privind crearea mecanismului de elaborare şi aprobare a Constituţiei statului federal (documentul nu a fost dat publicităţii), iar prin hotărîrea nr. 180-XV din 17.04.2003 a aprobat grupul din 3 persoane care activează în Comisia pentru elaborarea proiectului noii Constituţii a RM. Activitatea Comisiei respective urma să fie asistată de experţi ai OSCE şi ai Comisiei de la Veneţia a Consiliului Europei.

A treia revizuire în abordarea problemei transnistrene a avut un caracter secret. Fără a pune la curent propriii cetăţenii şi partenerii din OSCE, care lucrau la elaborarea proiectului unui nou acord dintre RM şi Transnistria, Preşedintele RM, Vladimir Voronin, s-a adresat către Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, cu rugămintea de a desemna persoane împuternicite să elaboreze principiile constituţionale ale “statului comun” pe care urma să-l formeze RM şi Transnistria. Documentul în cauză, făcut public acum jumătate de an şi supranumit “planul Kozak”, după numele diplomatului şi expertului rus sub patronajul căruia a fost elaborat, în opinia şefului statului, urma să ofere o soluţie rapidă, avînd efectul căderii “zidului berlinez”. Semnarea documentului de către Preşedintele Voronin şi liderul administraţiei de la Tiraspol Igor Smirnov, în prezenţa preşedintelui rus Vladimir Putin, trebuia să se desfăşoare la Chişinău, în ziua de 25 noiembrie 2003. Însă cu cîteva ore înainte de preconizata vizită a Preşedintelui rus, omologul lui moldovean a decis “amînarea” semnării documentului, inclusiv pe motiv că acesta “a fost elaborat pe la spatele Europei, în care dorim să ne integrăm”.

Reacţiile opiniei publice internaţionale faţă de “planul Kozak”, care urma să pună comunitatea internaţională: OSCE, UE, NATO etc. în faţa faptului împlinit, au fost negative. În schimb, opinia publică internă a reacţionat în mod diferit. Mass-media afiliată guvernării a calificat acţiunile menţionate mai sus drept “iniţiative curajoase” ale Preşedintelui Voronin. Formaţiunile de opoziţie au reacţionat prin proteste, lansînd acuzaţii dure şi acuzaţii de tentativă de “înaltă trădare”. Experţii în domeniul dreptului constituţional s-au limitat la a califica saltul de la sarcina privind “elaborarea şi adoptarea statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului” la elaborarea unei Constituţii noi pe bază de paritate de către reprezentanţii RM şi Transnistriei, precum şi modalităţile, procedurile de atingere a acestor obiective, drept nihilism juridic.

Starea actuală a procesului de negocieri

De la “amînarea” semnării “planului Kozak” şi pînă în prezent, timp de o jumătate de an, procesul de negocieri dintre Chişinău şi Tiraspol este practic în impas. O confirmare a acestui fapt se conţine în aprecierea pe care a făcut-o chiar şeful statului în cadrul şedinţei de încheiere a sesiunii de iarnă a Parlamentului: “În prezent, atmosfera legată de soluţionarea conflictului transnistrean este deprimantă”. Administraţia de la Tiraspol l-a acuzat anume pe Preşedintele Voronin de “situaţia deprimantă” în care a ajuns procesul de negocieri, de subminarea soluţionării “definitive” a conflictului şi, mai ales, de “lipsă totală de credibilitate”. Cu această ocazie a fost anunţată înăsprirea poziţiei şi insistarea asupra unor extragaranţii în eventualitatea reluării procesului de negocieri.

Blocarea negocierilor timp de mai multe luni a ridicat problema depăşirii “situaţiei deprimante”. Lucru necesar pentru toţi, atît pentru părţile implicate în conflict, cît şi pentru mediatori. Aceasta fiindcă unii au interesul să menţină status quo-ul favorabil creării noilor oportunităţi pentru atingerea obiectivelor, alţii pentru a-şi justifica eforturile de soluţionare a conflictului sau de mediere etc. În acest sens, pentru deblocarea procesului de negocieri preşedinţia bulgară a OSCE a organizat la sfîrşitul lunii ianuarie a.c., la Sofia, o întîlnire tripartită a mediatorilor (Rusia, Ucraina, OSCE) în cadrul căreia a fost reconfirmat faptul că oricum cadrul de negocieri va rămîne neschimbat. Deja peste două săptămîni, la 13 februarie a.c., Misiunea OSCE din Chişinău a făcut public noul său plan intitulat “Propuneri şi recomandări ale mediatorilor din partea OSCE, Federaţiei Ruse, Ucrainei privind soluţionarea problemei transnistrene”, însoţindu-l de apeluri către conducerile de la Chişinău şi Tiraspol să vină cu propuneri de amendare a planului, care urmau a fi discutate la sfîrşitul lunii februarie, la întîlnirea mediatorilor de la Belgrad.

Chişinăul şi-a prezentat propunerile care însă niciodată nu au fost aduse la cunoştinţa propriilor cetăţeni. Doar reprezentanţii mediatorilor, administraţia de la Tiraspol şi unele instituţii internaţionale cunosc noul plan al autorităţilor moldoveneşti. Cetăţenii RM cunosc doar din comentariile analiştilor străini, în special din cele ale analistului american, Vladimir Socor, că noul proiect al autorităţilor moldoveneşti este, de fapt, o variantă modificată a “planului Kozak”. De asemenea, se speculează că autorităţile moldoveneşti planifică organizarea în luna aprilie a anului 2005, în paralel cu alegerile parlamentare, a unui referendum privind modificarea Constituţiei RM, în cadrul căreia să-şi găsească soluţia problema transnistreană. Aceste presupuneri se corelează foarte bine cu afirmaţiile publice ale Preşedintele Voronin privind soluţionarea problemei transnistrene în luna aprilie a anului 2005.

Autorităţile transnistrene nu au prezentat nici un fel de propuneri pentru întîlnirea mediatorilor de la Belgrad pe motiv că sînt satisfăcute pe deplin de “planul Kozak”. Această poziţie, precum şi tergiversarea reluării negocierilor în regim pentapartit a fost criticată de Misiunea OSCE din Chişinău. În consecinţă, negocierile în format pentapartit au fost totuşi reluate la 27 aprilie a.c. Cu toate acestea, situaţia rămîne neclară. Mai mult, reluarea negocierilor a servit drept prilej pentru lansarea de către autorităţile transnistrene a proiectului de Declaraţie “Cu privire la aprobarea de către popoarele Republicii Moldova şi Republicii Moldoveneşti Transnistrene a constituirii statului federal între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Transnistreană” (în continuare Declaraţia).

Nu încape îndoială că proiectul Declaraţiei autorităţilor transnistrene face parte din acţiunile promise de înăsprire a poziţiei. Anul trecut la 8 august Tiraspolul îşi făcuse public propriul proiect de Constituţie a preconizatului “stat comun”, ce urma a fi format de RM şi Transnistria. Acel proiect copia, de fapt, modelul confederaţiei stabilite prin Constituţia Serbiei şi Muntenegrului (vezi comentariu politic “Proiectul transnsitrean”) şi prevedea dreptul la secesiune al subiecţilor. De această dată liderii transnistreni propun ca însăşi Declaraţia de intenţie privind constituirea “statul comun” să fie supusă unui referendum separat pe ambele maluri ale Nistrului, secesiunea putînd fi legalizată înainte de constituirea “statului comun” în cazul refuzului cetăţenilor uneia din părţi de a susţine Declaraţia.

Abilitatea Tiraspolului sau inconsecvenţa Chişinăului

Oricare ar fi atitudinea faţă de regimul separatist de la Tiraspol, nu poate să nu fie luat în calcul faptul că acesta îşi atinge scopurile cu maximă eficienţă. Astfel, în 1994 a fost obţinută semnarea documentelor privind sincronizarea retragerii trupelor ruse cu elaborarea statutului juridic; în 1996 a fost obţinut dreptul la activitatea economică externă în baza ştampilelor vamale ale RM oferite de autorităţile de la Chişinău; în 1997, prin semnarea faimosului Memorandum, s-a obţinut calitatea de parte egală în procesul de edificare a “statului comun” cu RM; în 2002 s-a obţinut, de fapt, acordul autorităţilor moldoveneşti ca “statul comun” să fie o federaţie; în 2003, prin “planul Kozak”, Tiraspolul a fost la un pas de a obţine recunoaşterea statalităţii cu dreptul de veto în preconizatul Senat al federaţiei cu doar 1/4 din voturi, în timp ce urma să deţină 1/3 din locuri şi toate acestea pe un teritoriu “demilitarizat” în care garanţiile de tot genul urmau a fi realizate de Federaţia Rusă, inclusiv în baza Tratatului de bază semnat cu RM. Evident, astfel de succese încurajează administraţia de la Tiraspol să rîvnească scopul final de recunoaştere a independenţei Transnistriei. Pentru aceasta a fost modificată Constituţia Transnistriei, asigurîndu-i liderului, Igor Smirnov, posibilitatea obţinerii mandatelor prezidenţiale pînă la realizarea scopului. Smirnov a făcut chiar o declaraţie în acest sens, afirmînd că va părăsi funcţia de preşedinte al Transnistriei numai după obţinerea independenţei.

Există opinii care explică succesele Transnistriei nu atît prin abilitatea liderilor separatişti, cît prin inconsecvenţa guvernanţilor care s-au perindat la cîrma RM. Într-adevăr, dacă am admite că acceptarea federalizării RM putea fi ultima cedare, atunci ar trebui să se recunoască faptul că planul OSCE din 2002 nu a fost cea mai rea variantă. Cel puţin, acel plan propunea un model de federaţie clasică. Astfel, se recunoştea suveranitatea poporului pe întreg teritoriul RM; se asigura un spaţiu economic, monetar, vamal comun; se delimitau relativ clar împuternicirile dintre centrul federal şi subiecţi, centrului revenindu-i cele mai importante atribuţii; era lăsată deschisă problema numărului subiecţilor de care depinde în mod decisiv modalitatea de reprezentare în Camera superioară a Parlamentului; structura organelor de ocrotire a normelor de drept urma să fie caracteristică federaţiilor clasice.

Din acest punct de vedere, este inexplicabil de ce şeful statului a preferat “planul Kozak” care: nu menţiona cui îi aparţine suveranitatea în “statul comun”; lăsa în competenţa exclusivă a centrului federal doar problemele cetăţeniei “statului comun” şi serviciului meteorologic, transferînd principalele împuterniciri în competenţa comună a centrului şi subiecţilor sau în competenţa exclusivă a subiecţilor; legaliza dreptul la secesiune; prevedea demilitarizarea “statului comun”; oferea dreptul, practic, exclusiv de garantare a realizării “planului Kozak” Federaţiei Ruse, care a fost implicată direct în declanşarea conflictului, şi care susţine în mod făţiş liderii secesionişti, cetăţeni ai Rusiei etc. Autorităţile moldoveneşti au realizat ce capcană li se întinde abia atunci cînd ministrul rus al Apărării, Serghei Ivanov, deja la 21 noiembrie 2003, şi-a anunţat planurile desfăşurării operaţiunii de menţinere a păcii în Transnistria la care să participe un contingent de 2000 de militari. Militarii ruşi urmînd să rămînă în regiune pînă în anul 2020. Ivanov anunţase că chiar a dat dispoziţiile necesare în acest sens după ce liderul Transnistriei acceptase “planului Kozak” cu condiţia că Rusia îşi va disloca pe teritoriul RM un contingent de trupe militare pe un termen de 30 de ani.

Ironia sorţii este că ultimul proiect de acord al OSCE, făcut public la 13 februarie 2004, care se elabora în timp ce “pe la spatele Europei” se lucra la “planul Kozak”, este unul bun pentru crearea unei federaţii clasice, mai cu seamă că înlăturase deficienţele proiectului OSCE din 2002. Totuşi ultimul proiect al OSCE a trebuit să ia în consideraţie şi “realizările planului Kozak” referitoare la dreptul subiecţilor la secesiune şi demilitarizarea RM, garanţiile urmînd probabil a fi realizate în baza Tratatului de bază moldo-rus.

Concluzii

Zigzagurile autorităţilor moldoveneşti în alegerea unei soluţii adecvate au drept consecinţă faptul că în prezent autorităţile transnistrene îi propun Chişinăului să aleagă între “planul Kozak” şi proiectul lor de Declaraţie. Evident, acest lucru se face pentru a bloca orice progrese în procesul de negocieri. În acelaşi timp, liderii transnistreni îşi exprimă în public convingerea că este imposibilă atingerea unor înţelegeri cu actualele autorităţi moldoveneşti, care şi-au “pierdut credibilitatea”. Astfel, în ajunul alegerilor parlamentare Chişinăului îi este arătat reversul medaliei acţiunilor pe care le-a lansat împotriva liderilor transnistreni în perioada realegerii lui Smirnov în funcţia de preşedinte în decembrie 2001. Atunci, acuzaţiile publice la adresa administraţiei transnistrene de corupţie, contrabandă cu arme, droguri, fiinţe umane etc. urmau să contribuie la debarcarea lui Smirnov. Emisiunea “Grom” (Trăsnetul), instituită special cu această ocazie la televiziunea naţională, trebuia să aibă efectul “purificări după furtună” prin eliminarea “regimului criminal al lui Smirnov”. De fapt însă, “Trăsnetul” degenerase într-un banal zgomot care doar a stricat atmosfera, punînd începutul unei noi faze în războiul informaţional dintre părţi, război care nu mai încetează pînă în prezent. Evident, acest lucru a fost făcut contrar prevederilor decretului prezidenţial nr. 64-III referitoare la “realizarea măsurilor de sporire a încrederii reciproce”. De aceea, în prezent mass-media oficială din Transnistria, care insistă asupra lipsei de alternativă pentru obţinerea independenţei regiunii, anunţă că are tot interesul pentru implicarea în viitoarele alegerile parlamentare din RM. Probabil pentru discreditarea autorităţilor moldoveneşti şi susţinerea unei forţe politice favorabile regimului transnistrean.

Şi mediatorii din partea Misiunii OSCE şi Federaţiei Ruse, William Hill şi, respectiv, Valeri Nesteruşkin şi-au exprimat scepticismul în ceea ce priveşte atingerea unui progres semnificativ în soluţionarea problemei transnistrene pînă la viitoarele alegeri parlamentare din primăvara anului 2005.

Totuşi experienţa anterioară demonstrează că în ajunul campaniilor electorale, de obicei, forţele politice aflate în opoziţie sau guvernante, cu cele mai înalte şanse de a învinge, fac promisiuni sau cedări de importanţă strategică. Din acest punct de vedere nu este exclus faptul că pînă la alegeri încă se pot realiza răsturnări de situaţie în procesul de negocieri, mai cu seamă că există planuri enunţate chiar de Preşedintele Voronin ca în aprilie 2005 să fie găsită soluţia definitivă a conflictului transnistrean. Pe de altă parte, aceeaşi experienţă demonstrează că acţiunile ţintite spre atingerea unor efecte electorale niciodată nu au fost favorabile consolidării suveranităţii şi integrării teritoriale a Republicii Moldova. Tocmai de aceea, deocamdată situaţia legată de soluţionarea problemei transnistrene rămîne incertă.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet