Societatea civilă moldovenească / e-democracy.md

Societatea civilă moldovenească

19 mai 2004

Starea societăţii civile moldoveneşti

Nu există domenii ale vieţii sociale, economice, politice în care Partidul Comuniştilor (PC) să nu-şi fi atribuit atingerea unor succese remarcabile în cei trei ani de guvernare. Recent, într-un interviu acordat revistei Mîsli şeful statului a identificat încă un domeniu în care PC a înregistrat performanţe. În cadrul interviului el a enumerat performanţele partidului, întrebîndu-se retoric: “dar care partid a iniţiat sistemul de măsuri pentru conceperea în ţara noastră a societăţii civile?”, lăsînd să se înţeleagă că şi acest merit îi aparţine partidului pe care îl conduce.

Dacă am interpreta afirmaţiile şefului statului mot a mot, atunci ar trebui să înţelegem că pînă la venirea PC la guvernare în RM nu exista societate civilă. Dacă însă i-am atribui afirmaţiei lui o conotaţie metaforică, atunci ar trebui să înţelegem că societatea civilă moldovenească este atît de slabă şi leşinată încît este incapabilă să depăşească stadiul embrionar. Şi aceasta în pofida faptului că acum 3 ani, la momentul accederii PC la guvernare, în RM erau înregistrate peste 2000 de ONG-uri, cîteva zeci de partide politice, organizaţii sindicaliste şi religioase, iar în prezent numărul acestora depăşeşte cu mult cifra de 3000.

De fapt, există studii şi statistici care atestă în mod obiectiv că societatea civilă moldovenească exista pînă la accederea PC la guvernare şi că reuşise chiar să aibă anumite realizări. Cu toate acestea există opinii fundamentate precum că societatea civilă din RM este slabă şi subdezvoltată, mai ales dacă comparăm gradul ei de dezvoltare cu cel din ţările Occidentale sau Europa Centrală, descris în lucrarea Global Civil Society: Dimension of the Nonprofit Sector, editată de Johns Hopkins Center for Civil Society Studies în 1999. Cauzele slăbiciunii societăţii civile moldoveneşti sînt bine cunoscute şi pot fi expuse sintetic după cum urmează: a) fenomenul emigraţiei economice a avut drept efect părăsirea ţării de către aproximativ 1/4 din numărul total al cetăţenilor apţi de muncă, ponderea esenţială revenindu-i celor mai activi, mobili şi instruiţi — tinerilor şi celor de vîrstă medie; b) nivelul scăzut de trai nu permite majorităţii active a cetăţenilor rămaşi în ţară să dedice destul timp şi efort pentru a-şi rezolva unele probleme şi a-şi apăra interesele prin asociaţiile civice de profil; c) lipseşte cultura civică bazată pe tradiţie; d) există multipli factori descurajatori pentru realizarea iniţiativelor cetăţeneşti din cauza comportamentului incoerent al elitelor politice, incapabile să identifice puncte de reper şi un vector mobilizator de dezvoltare (elitele moldoveneşti rămîn în permanentă căutare a ideii integratoare pentru RM) etc.

O cauză a slăbiciunii societăţii civile, vehiculată cu insistenţă, se referă la dependenţa activităţii ONG-urilor de grant-urile străine. Există opinii precum că activismul civic al ONG-urilor îndreptat spre atingerea binelui public este corupt anume de accesibilitatea grant-urilor străine. Această fiindcă liderii respectivi s-ar transforma cu timpul într-un fel de burghezi ONG-işti, preocupaţi doar de “devorarea grant-urilor”. Acest gen de opinii este împărtăşit în egală măsură de presa de partid a PC (Comunistul), de presa de stat (Moldova suverană) şi de presa neafiliată guvernării (Democraţia) etc. Fără îndoială, există adevăr în acest gen de aprecieri, dar persistă în ele şi destule elementele speculative. Vorba e că cei care aduc astfel de critici în cunoştinţă de cauză, de obicei, au fost sau sînt ei înşişi “devoratori de grant-uri”.

Acest gen de speculaţii ar putea fi relativ uşor descalificate dacă ar fi utilizate pe larg instrumentele bine testate referitoare la transparenţa activităţii şi contabilităţii organizaţiilor, la criteriile de evaluare a impactului activităţii etc. Acest lucru se referă în egală măsură şi la guvernanţi care, de asemenea, primesc grant-uri şi care înainte de a se lansa în critici la adresa ONG-urilor ar face bine să se conformeze unor elementare reguli. Spre exemplu, să anunţe cetăţenii despre sursele de finanţare, atunci cînd participă la ceremonii publice ce încunună realizarea anumitor proiecte. Spre exemplu, procurarea tractoarelor pentru SMT-uri, construirea şi darea în exploatare a gazoductelor etc. Evident, aceste măsuri nu vor elimina cu totul neînţelegerile, dar, cel puţin, vor umplea cu o anumită substanţă discuţiile pe marginea lor.

O consecinţă a slăbiciunii societăţii civile ar fi lipsa de consens printre liderii ONG-urilor şi a altor organizaţii vizavi de modul în care ar trebui să se manifeste acestea. S-a discutat mult dacă este corect ca ONG-urile să adopte atitudini militante în probleme de actualitate sau să activeze strict în direcţia realizării scopurilor statutare. Ultima abordare se bazează pe o viziune asupra societăţii civile similară cu un mozaic pestriţ, format din diverse elemente cu poziţii şi orientări diferite, fără pretenţii de a putea reacţiona coerent, în mod colectiv, la sfidările ce vin inclusiv din partea guvernaţilor, acest lucru revenindu-i organizaţiilor competente, specializate în domeniile de referinţă.

Ultima problemă referitoare la modalitatea de manifestare a ONG-urilor şi a altor organizaţii pare să nu mai fie actuală. Presa afiliată guvernării, precum şi ceea neafiliată a scris şi a comentat pe larg apariţia unui şir de organizaţii neguvernamentale inspirate de către guvernare. Recent, au apărut organizaţii sindicaliste, de ziarişti, scriitori etc. care se declară în mod făţiş sprijinitoare a politicilor guvernamentale îndreptate spre “consolidarea statalităţii” sau împotriva “forţelor distructive”. Nu este un lucru reprobabil. Numai că la adunările şi congresele acestora participă demnitari de stat, inclusiv şefului statului, care se lansează în acuzaţii şi defăimează organizaţiile de acelaşi profil, liderii acestora care au opinii diferite de cele ale guvernanţilor. Astfel, are loc divizarea organizaţiilor în constructive şi distructive, a cetăţenilor în patrioţi şi nepatrioţi, statalişti şi antistatalişti etc., adică polarizarea comunităţii ONG-urilor.

Din acest punct de vedere, şeful statului are dreptate, atunci cînd afirmă că partidul pe care îl conduce “a conceput societatea civilă”, numai că pentru afirmarea adevărului deplin ar trebuie să adauge “afiliată guvernării”. Şi aceasta în pofida ideii Pactului social pe care a lansat-o în martie 2002 şi a afirmaţiilor pe care le-a făcut cu această ocazie: “Pactul social este un proces de negocieri permanent cu societatea civilă. El va conţine principalele teze referitoare la relaţiile dintre societate şi putere, indiferent de simpatiile politice…”.

Este curios că în cadrul aşa-zisului Pact social în vara anului 2002 şeful statului a făcut public proiectul de Lege privind controlul public asupra activităţii de stat. Parlamentul a votat proiectul, iar Preşedintele nu a promulgat legea rezultată din proprie iniţiativă. De fapt, nu se ştie dacă legea respectivă ar fi ajutat cu ceva la “controlul activităţii de stat”, în special în ceea ce priveşte obţinerea informaţiei privind cheltuirea banilor publici, finanţării deplasărilor în scopuri partinice ale liderilor PC din aceşti banii publici etc, pe care o revendică oponenţii PC.

Practica socială — criteriul adevărului?

Pentru a evita pe cît se poate lunecarea pe terenul periculos al estimărilor arbitrare merită să fie găsite puncte de reper credibile pentru conceptele referitoare la societatea civilă. Astfel, unul din cercetătorii moderni cu renume mondial, Ralf Dahrendorf, afirmă că “societatea civilă nu este o simplă asociaţie de indivizi, ci de cetăţeni în adevăratul sens al cuvîntului. Ea este, prin urmare, un rezultat al civilizaţiei, şi nu al naturii”. Pentru a face această definiţie mai clară alţi cercetători ai fenomenului societăţii civile afirmă că o “precondiţie pentru existenţa societăţii civile este consensul normativ al membrilor săi despre ordinea socială şi morală”. Adică, pentru a estima capacitatea societăţii civile moldoveneşti, “concepută” recent, merită a se vedea dacă, în general, există precondiţia necesară dezvoltării acesteia.

Dacă ne-am referi la “ordinea socială” consfinţită de Constituţia Republicii Moldova, am putea constata că ea este conformă standardelor democraţiilor pluraliste europene. Pe de altă parte, la guvernare în RM se află o formaţiune politică în al cărei statut şi program politic este specificat că scopul ei este construirea în baza doctrinei marxist-leniniste a socialismului şi comunismului.

Aici apare întrebarea: Este oare posibil ca o formaţiune politică ce-şi identifică drept scop programatic “construirea comunismului” să se încadreze în normele constituţionale referitoare la pluralismul politic? Este oare posibil ca un partid ajuns la guvernare să poată “construi comunismul” pe parcursul unui mandat de patru ani, iar apoi, în baza unor alegeri libere şi corecte, să admită accederea la guvernare a unor formaţiuni de orientare social-democrată, social-liberală, creştin-democrate etc., care pe parcursul mandatului lor să devieze de la comunism, după care comuniştii să spere să revină la putere pentru a relua opera de construire a comunismului? Dacă am admite că acest lucru este posibil, atunci imediat ar apărea următoarele întrebări: ce s-ar alege dintr-o societate care construieşte în mod alternativ comunismul, iar apoi ceva bazat pe concepţii necomuniste? Nu este oare sărăcia şi frustrarea care domină în prezent RM tocmai efectul unei astfel de alternanţe? Merită oare perpetuarea acestei situaţii?

În mod normal, pentru a găsi un răspuns adecvat la aceste întrebări care implică activitatea unui partid comunist ar fi corect ca şi răspunsul să fie căutat în teoria marxist-leninistă. Astfel, în conformitate cu doctrina respectivă, împărtăşită la nivel oficial de actualul partid de guvernămînt din RM, “practica socială este criteriul adevărului”.

Adevărul confirmat de “practica socială” în ţările în care au guvernat partide comuniste este că după accederea la putere prin uzurparea puterii de stat, acestea nu au mai cedat-o de bună voie, instaurînd regimuri totalitare. Este un fapt imposibil de contestat că GULAG-ul sovietic, revoluţia culturală chineză, khmerii roşii cambodgieni, ciucihe-ul nord-coreean, atrocităţile regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est etc. sînt verigi ale aceluiaşi lanţ comunist. Aceeaşi practică socială a demonstrat că sărăcia cauzată de ineficienţa economică a însoţit guvernările comuniste, practic, peste tot, pînă la prăbuşirea sub povara abuzurilor şi crimelor împotriva umanităţii. Există excepţii, dar în mod normal ele confirmă regula. Astfel, regimurile comuniste din China, Vietnam, Cuba, Coreea de Nord, în măsură diferită, după lungi şi chinuitoare experimente, sub povara realităţilor renunţă pas cu pas la principiile definitorii ale doctrinei comuniste. Evident, susţinătorii comunismului ar spune că regimurile menţionate se reformează în conformitate cu “logica dialectică”, dar asta nu mai importă.

Şi RM este o excepţie care a îmbogăţit “practica socială” acum 3 ani. În februarie 2001 pentru prima dată în “practica socială” internaţională un partid comunist a ajuns la guvernare în urma alegerilor libere şi corecte. Însă şi de această dată excepţia a confirmat regula. Vorba e că în prezent, liderii PC anunţă că sînt în proces de revizuire a statutului şi programului partidului, dat fiind faptul că aceste documente bazate pe doctrina comunistă nu mai satisfac necesităţile moderne, deoarece au fost adoptate în alte condiţii, cînd PC se afla în opoziţie. Astfel, se poate concluziona că retorica comunistă a fost utilă doar pentru accederea la guvernare.

De fapt, oricine se interesează de fenomenul socio-politic moldovenesc ştie că actualul program al PC a fost adoptat la 21 aprilie 2001, la congresul victorioşilor, peste două luni de la alegerile parlamentare, şi nu atunci cînd PC era în opoziţie, cum le convine să afirme liderilor acestui partid. La acel congres liderul PC anunţase că victoria comuniştilor în RM este primul pas spre relansarea mişcării comuniste din CSI. În noul program al PC a fost reconfirmată teza despre necesitatea refacerii “federaţiei republicilor suverane”, adică a URSS. A fost condamnat globalismul ca neoimperialism şi instrumentul “imperialismului american” — Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) etc.

În mod curios, doar peste o lună liderul PC a acceptat ca RM să adere la OMC. Încă peste două luni a declarat drept scop strategic liberalizarea economiei. Ceva mai tîrziu a declarat drept scop strategic integrarea RM în Uniunea Europeană, contrar prevederilor programului politic şi programului electoral de a integra RM în Uniunea Rusia-Belarus etc. Despre ce fel de consens asupra ordinii sociale, fie în relaţiile cu oponenţii de dreapta şi de stînga, fie în relaţiile cu simplii cetăţeni, poate fi vorba în astfel de condiţii?

Practica socială sugerează că un astfel de comportament îl au, de obicei, cei care se ghidează de principiul: scopul scuză mijloacele, iar scopul suprem în cazul dat pare a fi menţinerea la putere cu orice preţ. Evident, acesta nu poate contribui la consolidarea societăţii, inclusiv a celei civile.

Ordinea morală

Din cele menţionate mai sus pare a fi evident că discrepanţa dintre documentele de partid şi programul electoral, pe de o parte, şi comportamentul partidului de guvernămînt, pe de altă parte, subminează la fel şi “ordinea morală” ca fundament al societăţii civile. Aceasta, inclusiv pe motiv că un program electoral nu poate avea o altă semnificaţie decît pe aceea a unui “contract social” între formaţiunea politică şi cetăţenii care o votează.

Pentru a judeca despre “ordinea morală” din Moldova este suficient a folosi cel mai bun prilej pe care îl oferă perioada sărbătorilor legate de Învierea Mîntuitorului, care, de obicei, preced sau au loc după omagierea lui V.I. Lenin de către PC, la 22 aprilie.

Anul curent, la fel ca şi anul trecut opinia publică a fost contrariată de modul în care liderii PC au sărbătorit ambele evenimente. Astfel, anul trecut liderii PC au participat la ceremonia dedicată Învierii Mîntuitorului, şeful statului preluînd chiar făclia cu Focul Sfînt, adus de la Ierusalim, pentru a-l transmite credincioşilor. Şi anul curent liderii PC au procedat la fel. De această dată şeful statului i-a îndemnat pe cetăţenii: “Să ne unim în numele acestui Foc Sfînt ca să fim întotdeauna împreună”. Credincioşilor nu le rămîne decît să se întrebe despre “ordinea morală” şi respectarea spuselor Mîntuitorului: “Daţi-i Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22:21, Luca 20:25). Aceasta cu atît mai mult cu cît anul trecut, inclusiv în ziua alegerilor locale care s-au desfăşurat la cîteva săptămîni după Paşti, televiziunea de stat a difuzat de cîteva ori un film despre Preşedintele Voronin, angajat în susţinerea candidaţilor electorali ai PC, în care autorul, Carmelia Albu, sublinia că şeful statului este necredincios.

Este un adevăr, şi în această ipostază de ateu şi lider al PC, în conformitate cu dreptul constituţional privind libertatea conştiinţei, şeful statului şi camarazii s-au închinat la 22 aprilie monumentului lui Lenin, reiterînd că ideile acestuia sînt călăuzitoare şi în prezent. Chiar dacă ideile s-au referit la ateismul militant, iar autorul lor a dat ordin să fie nimicite sute şi mii de feţe bisericeşti. Şi aceasta după ce simplii cetăţeni şi credincioşii au fost chemaţi de liderul PC să se unească “în numele Focului Sfînt” adus de la mormîntul Mîntuitorului care spunea: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6:24).

Astfel, dezvoltarea societăţii civile moldoveneşti este subminată de lipsa consensului asupra ordinii sociale şi morale.

E clar că nimic nu e clar	Configuraţia preelectorală