Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Ce va urma după decizia CEDO? (Partea II)
|
|
Reacţiile autorităţilor transnistrene la decizia CEDO
Reacţia imediată a autorităţilor Federaţiei Ruse faţă de decizia CEDO pe marginea “cazului Ilaşcu” a creat cadrul necesar şi pentru manifestarea reacţiilor autorităţile transnistrene. Precum era de aşteptat, aceste reacţii au fost mult mai radicale. Ca de obicei, a fost organizată “indignarea opiniei publice faţă de decizia Curţii Europene pe marginea cazului teroristului Ilaşcu”. În plus, experţii şi politologii transnistreni au organizat un schimb de opinii în cadrul căruia şi-au exprimat regretul că “judecătorii Curţii Europene se conduc de dreptul formal, şi nu de cel umanitar”, ei s-au arătat dezamăgiţi de valorile europene, prezicînd “sfîrşitul Europei civilizate”.
În paralel, ministerul afacerilor externe (mae) al autoproclamatei republici moldoveneşti nistrene (rmn) a dat publicităţii la 9.07.04 o declaraţie în care a specificat că: “Statul transnistrean a fost constituit din voinţa poporului în conformitate cu cele mai avansate standarde democratice şi ale dreptului internaţional, care din primele zile s-a ciocnit de manifestarea terorismului de stat din partea Republicii Moldova îndreptat împotriva cetăţenilor paşnici. Transnistria a fost obligată să întreprindă măsurile necesare pentru apărarea populaţiei de acţiunile teroriste, făcînd totul pentru pedepsirea criminalilor”. În declaraţie se mai afirmă că “atitudinea preconcepută a judecătorilor CEDO în exercitarea obligaţiunilor lor profesionale nu are nimic comun cu exercitarea actului de justiţie, creînd un precedent periculos şi justificînd terorismul manifestat în formele lui cele mai oribile”.
Drept suport pentru acest gen de atitudini sînt invocate afirmaţiile lui Ilaşcu făcute după ce “a fost eliberat”, precum că “teroristul a recunoscut relaţiile sale cu autorităţile moldoveneşti şi caracterul crimelor săvîrşite la comandă”. Este vorba despre afirmaţiile reiterate de Ilaşcu şi la conferinţa de presă din 13 iulie a.c., precum că: “În 1992 nu a avut loc un conflict militar, ci un război de agresiune a Federaţiei Ruse asupra tînărului stat independent Republica Moldova… Eu şi colegii mei nu am fost criminali, fiindcă eram în exerciţiul funcţiunii şi îndeplineam întocmai ceea ce ni se ordona de la Chişinău”[1], fiind mobilizat de Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova pentru “a combate inamicii”.
În finalul declaraţiei mae al rmn se afirmă că: “Republica Moldovenească Nistreană îşi exprimă indignarea profundă în legătură cu decizia CEDO, considerînd imposibilă eliberarea înainte de termen a teroriştilor întemniţaţi şi declară că pe viitor nu va renunţa la principiul inevitabilităţii pedepsei. Teroriştii nu au nici naţionalitate, nici demnitate, nu pot fi demni de graţiere, iar crimele lor nu au termen de vechime. Ministerul Afacerilor Externe atrage atenţia înaltelor instituţii europene asupra inadmisibilităţii manipulării cu criteriile democratice şi asupra necesităţii observării întocmai a drepturilor fiecărui om, indiferent de apartenenţa etnică, cu atît mai mult a statutului ţării în care locuieşte”.
Faptul că regimul transnistrean refuză să îndeplinească hotărîrea CEDO şi îşi permite să-i dea lecţii acestei instituţii paneuropene cum trebuie să exercite justiţia este extrem de sugestiv. Înalta protecţie de care se bucură îi permite să se complacă într-o stare de solipsism, ignorînd şi contrazicînd pe oricine şi orice nu le convine, inclusiv logica formală, consecutivitatea evenimentelor şi chiar interesele principalului garant. De aceea, toate evenimentele sînt percepute în mod exclusiv prin prisma propriilor interese şi al efectului propagandistic pentru asigurarea acestora.
Calitatea argumentelor
Logica de care se conduce regimul transnistrean se reduce la formula: regimul există de facto, de aceea trebuie recunoscut de jure. Evident, este logica celui mai puternic sau a protejatului celui mai puternic, care consideră că are destule forţe şi influenţă pentru crearea unor realităţi noi şi a oportunităţilor pentru justificarea acestora. Această logică a stat la baza creării “internaţionalei separatiste” în 1992, “internaţională” din care au făcut parte doar regimurile separatiste proruseşti de pe teritoriile Moldovei (Transnistria şi Găgăuzia), Ucrainei (Crimeea), Azerbaidjanului (Karabahul de Munte), Georgiei (Abhazia şi Osetia de Sud) şi chiar al Croaţiei (Serbska Kraina). Este curios că Republica Cecenă a dorită să devină şi ea membră a “internaţionalei separatiste”, însă n-a fost admisă, probabil pe motiv că nu corespundea principalului criteriu de apartenenţă. În cazul Republicii Moldova aplicarea eficientă a formulei menţionate mai sus era condiţionată de evitarea “internaţionalizării” eforturilor de soluţionare a conflictului, care a fost inspirat, pe care îl mediază şi soluţia finală a căruia ar trebui s-o garanteze Rusia. Timp de aproape 10 ani autorităţile moldoveneşti au rămas ostatice ale acestei logici.
Decizia CEDO răstoarnă logica respectivă, stabilind fără echivoc că regimul transnistrean este ilegal, nefiind abilitat să exercite justiţia. Mai mult, decizia CEDO deschide posibilitatea celei mai ample şi eficiente “internaţionalizări” a soluţionării conflictului transnistrean. Şi asta, după ce regimul respectiv a obţinut statutul de parte egală cu Republica Moldova în procesul de negocieri, iar Preşedintele Voronin a semnat împreună cu liderul transnistrean la 16 mai 2001 un protocol potrivit căruia urmau a fi calculate prejudiciile pe care Republica Moldova trebuie să le achite Transnistriei pentru “agresiune”.
Evident, după decizia CEDO maşina propagandistică transnistreană face eforturi pentru a convinge cetăţenii că forurile internaţionale se conduc de interese obscure şi că recunoaşterea statalităţii Transnistriei este totuşi realizabilă. Tocmai de aceea, în declaraţia mae al rmn se face trimitere la “constituirea statului transnistrean din voinţa poporului”. Astfel, potrivit logicii liderilor transnistreni doar peste un an după recensămîntul din 1989, care stabilise că pe ambele maluri ale Nistrului locuiau moldoveni, ucraineni, ruşi etc., a avut loc “geneza poporului transnistrean”, abilitat imediat cu dreptul la autodeterminare. În mod curios, majoritatea absolută a liderilor “poporului transnistrean” au venit din Rusia şi alte foste republici ale URSS pentru a-i explica acestuia care-i este istoria şi a-l ajuta să-şi realizeze “dreptul la autodeterminare”.
În efortul justificării “dreptului poporului transnistrean la autodeterminare” liderii regimului de la Tiraspol au invocat pe parcursul celor 14 ani de existenţă: ba opunerea faţă de politica lingvistică a “naţionaliştilor români” manifestată prin adoptarea la 31 august 1989 de către Parlamentul de la Chişinău a Legii cu privire la statutul limbii de stat, ba apărarea “patriei socialiste — URSS”, care urma să renască prin eforturile regimului transnistrean, pentru ca să ajungă la explicaţia firească că regimul transnistrean are menirea de “a promova interesele Rusiei în Europa de Sud-Est”.
În acest context, este interesant a se vedea, spre exemplu, cum este percepută în prezent politica lingvistică de către liderii comunităţii ruse din Republica Moldova, politică ce ar fi motivat separatismul. Astfel, în cadrul dezbaterilor din anul trecut pe marginea controversatei Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova unul din liderii comunităţii ruse din Moldova, vicepreşedintele Parlamentului, Vadim Mişin, menţiona într-un interviu acordat ziarului “Accente”, precum că nu-i poate motiva pe prietenii şi cunoscuţii săi, cetăţeni ai Republicii Moldova de origine rusă, să studieze limba de stat, deoarece aceştia avînd un business prosper, într-un mediu lingvistic extrem de tolerant pur şi simplu nu au nevoie s-o studieze. În acelaşi context, un alt lider al comunităţii ruse din Moldova, preşedintele Comisiei parlamentare pentru drepturile omului, Mihail Sidorov, afirma la postul de televiziune “NIT” precum că Legea din 1989 privind statutul limbii de stat, care după adoptare, practic, nu a suferit modificări esenţiale, este în conformitate perfectă cu standardele europene.
Aceste exemple arată că politica lingvistică a fost doar un pretext pentru constituirea regimului separatist. Este adevărat, calitatea şi tonalitatea argumentelor, pe de o parte, a celor care pledau pentru oficializarea limbii moldoveneşti/ române în calitate de limbă de stat, iar, pe de altă parte, a celor care se împotriveau acestei politici au generat evenimente şi fapte regretabile. Liderii transnistreni pînă în prezent îşi justifică politica separatistă prin invocarea unor lozinci strigate în cadrul mitingurilor “naţionaliştilor”, evitînd să amintească despre conţinutul lozincilor “internaţionaliştilor”. Acestea se mai păstrează imprimate pe geamurile mijloacelor de transport public din Chişinău. Este dificil de identificat care din aceste fapte şi inscripţii au rezultat din emoţii necontrolate şi care din provocări chiar foarte bine calculate. Toate actele normative adoptate în acea perioadă de autorităţile moldoveneşti sînt accesibile pentru studiere, aratînd că nu conţin nimic de natură să justifice separatismul, lucru confirmat chiar de liderii comunităţii ruse din Moldova.
Ceea ce i se permite lui Jupiter nu i se permite?..
În situaţia creată argumentele şi comportamentul regimului transnistrean subminează, în primul rînd, prestigiul Federaţiei Ruse care îl susţine. Astfel, dacă sînt condamnabile acţiunile Republicii Moldova din 1992 “de restabilire a ordinii constituţionale” în Transnistria, pe care liderii de la Tiraspol o califică drept agresiune şi “terorism de stat”, atunci cum pot fi calificate acţiunile Rusiei de restabilire a “regimului constituţional” în Cecenia? În primul rînd, Republica Moldova a fost atrasă în conflictul armat ca urmare a provocaţiilor organizate la Dubăsari şi în preajma comisariatului de poliţie din Bender, iar armata rusă a intrat în Cecenia pentru “restabilirea ordinii constituţionale” utilizînd “artificii ale artei militare”, precum “luarea inamicului prin surprindere” chiar în noaptea cînd toţi sărbătoreau revelionul din 1995.
În al doilea rînd, Rusia a intervenit în Cecenia cu forţa militară pentru “restabilirea ordinii constituţionale” după ce doi ani şi jumătate anterior forţele ei armate împiedicaseră Republica Moldova să facă acelaşi lucru în Transnistria. Astfel, ceea ce nu i se poate Republicii Moldova în lupta cu separatismul i se poate Rusiei. În al treilea rînd, în 1996 conducerea de vîrf a Rusiei a ordonat lichidarea liderului cecen Djokhar Dudaev. În consecinţă, piloţii ruşi au ras cîteva sate cu tot cu locuitori lor de pe faţa pămîntului pînă au reuşit să îndeplinească ordinul. Se iscă întrebarea — luate în comparaţie, acţiunile Rusiei în conflictul transnistrean şi acţiunile ei din Cecenia sînt o manifestare a dublelor standarde? Este important că acţiunile menţionate împotriva Ceceniei au avut loc pînă la actele de terorism ale rebelilor, motivînd declanşarea lor ulterioară. Astfel, în conformitate cu logica liderilor transnistreni, acţiunile Rusiei au reprezentat adevărate “acte neprovocate de agresiune şi terorism de stat”.
Cinismul logicii liderilor de la Tiraspol, cetăţeni ai Rusiei, este uluitor. Ei se lansează în retorica de condamnare a terorismul, apucîndu-se să înveţe CEDO cum să-şi exercite atribuţiile exact în momentul în care doi conaţionali de ai lor, ofiţeri ai serviciilor secrete ruse, au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă de către justiţia din Qatar pentru lichidarea pe teritoriul acestui stat a altui fost preşedinte al Ceceniei, Zelimkhan Iandarbiev. În acest caz, liderii separatişti de la Tiraspol manifestă lipsă de compasiune faţă de propriii conaţionali, care au îndeplinit ordinul superiorilor lor, sau aplică logica dublelor standarde?
De fapt, pe liderii separatişti îi preocupă doar asigurarea propriilor interese. De aceea, au anunţat că nu se vor conforma deciziei CEDO. În conformitate cu logica lor îndeplinirea deciziei CEDO ar echivala cu recunoaşterea inconsistenţei cauzei separatiste. Comportamentul lor sfidător faţă de decizia CEDO ar avea menirea să demonstreze că regimul transnistrean nu se află sub influenţa Federaţiei Ruse, care a declarat că se va conforma totuşi prevederilor deciziei. Evident, acest comportament al liderilor transnistreni este valabil atîta timp cît va persista suportul economic, financiar şi politic din partea Rusiei.
Logica liderilor transnistreni le dictează că tensionarea relaţiilor cu Republica Moldova este salvatoare pentru regim. Propaganda transnistreană funcţionează la turaţii maxime, în regim nonstop pentru consolidarea sindromului “cetăţii asediate” pe care o atacă “naţionaliştii moldoveni” susţinuţi de “forţele imperialismului mondial”. Tocmai de aceea săptămîna trecută, imediat după vizita înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţi Naţionale, Rolf Ekeus, la Chişinău şi Tiraspol, a fost pusă la cale lichidarea şcolilor moldoveneşti din regiune, care în opinia liderilor transnistreni reprezintă “coloana a cincea” a cărei menire este subminarea statalităţii Transnistriei. Pretextul formal este că directorii şcolilor moldoveneşti din Transnistria refuză să le înregistreze la camera înregistrărilor de stat din Transnistria.
Însă logica aducătoare de succes în anumite condiţii este păguboasă cînd acestea se schimbă. Astfel, misiunea OSCE în Republica Moldova a calificat drept “purificare lingvistică” închiderea şcolilor. A urmat şi reacţia de condamnare a acţiunilor respective din partea Secretarului General al Consiliului Europei, Walter Schwimmer, şi a şefilor misiunilor diplomatice ale ţărilor occidentale acreditate în Republica Moldova. În schimb, reacţia Rusiei a fost conformă statutului de garant şi mediator, îndemnîd “autorităţile transnistrene să se abţină de la măsurile administrative, dînd dovadă de atitudine echilibrată”. Mai mult, ministerul rus de Externe a subliniat că problema şcolilor este o “consecinţă a conflictului nesoluţionat”, ceea ce este o aluzie la faptul că actualul conflict legat de şcolile moldoveneşti este o consecinţă a refuzului autorităţilor moldoveneşti de a semna “Memorandumul Kozak”.
Evident, autorităţile transnistrene aplică formula testată de mult, precum că în adoptarea deciziilor ele ar fi independente de Rusia, a cărei opinie este singura demnă de a fi luată în consideraţie în medierea conflictului. Calculul autorităţilor transnistrene este bazat pe faptul că în ajunul alegerilor parlamentare autorităţile de la Chişinău nu vor risca să întreprindă măsuri extraordinare, interesul electoral dictîndu-le să evite antagonizarea Rusiei. Retorica vehementă a autorităţilor moldoveneşti va fi echilibrată de cea privind acceptul Rusiei de a semna Pactul de Stabilitate şi Securitate pentru Republica Moldova şi despre necesitatea reintegrării ţării.
Între timp, în cadrul recensămîntului din octombrie autorităţile transnistrene vor demonstra că cetăţenii din regiune se identifică drept “transnistreni” şi că există asemenea popor cu dreptul la autodeterminare. În plus, liderii transnistreni au decis deja că în paralel cu alegerile parlamentare din martie 2005 din Republica Moldova, în Transnistria se va desfăşura referendumul privind dreptul de proprietate privată asupra pămîntului. Aceasta va reprezenta încă un stimulent pentru maşina propagandistică de a vehicula teza despre interesul exclusiv al autorităţilor moldoveneşti de a lua sub control proprietatea privatizată a “poporului transnistrean”.
În consecinţă, în timp ce regimul de la Tiraspol îşi creează noi oportunităţi pentru întărirea poziţiilor, Republica Moldova de comun acord cu Federaţia Rusă va căuta în conformitate cu Tratatul de bază semnat în noiembrie 2001 să caute o formulă federalistă de legalizare a acestora.
← Ce va urma după decizia CEDO? (Partea I)
- ↑ Jurnal de Chişinău, nr. 298, 16 iulie 2004