Monitoring→Politica→Comentarii

---

O dată cu demararea sezonului politic de toamnă experţii locali şi presa s-au lansat în estimarea eventualelor evenimente legate de pregătirea alegerilor parlamentare. În conformitate cu aceste estimări, alegerile ar putea avea loc la sfîrşitul lunii mai^[1] sau chiar în luna iunie^[2], anul viitor. Drept puncte de reper pentru astfel de calcule servesc stipulările exprese ale Constituţiei. Alineatul 3 al articolului 61 din Constituţie stabileşte că “alegerea deputaţilor în Parlament se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului precedent”. Articolul 63 precizează că “mandatul Parlamentului se prelungeşte pînă la întrunirea legală a noii componenţe”, care în conformitate cu prevederile aceluiaşi articol are loc “în cel mult 30 de zile de la alegeri”. De aceea, se consideră că mandatul Parlamentului începe în ziua primei convocări a acestuia. Ţinînd cont că ultimele alegeri parlamentare au avut loc la 25 februarie, iar Parlamentul a fost convocat prin decret prezidenţial în prima şedinţă la 20 martie 2001, se presupune că anul viitor, în perioada de trei luni de la această dată, adică de la 21 martie şi pînă la 21 iunie 2005, ar trebui să se desfăşoare alegerile parlamentare.

Acest calcul este logic şi la prima vedere pare a fi corect. Argumentele care se aduc în favoarea fixării de către Parlament a datei alegerilor pentru sfîrşitul lunii mai sau chiar a lunii iunie ţin de presupusele interese ale partidului de guvernămînt. Astfel, se consideră că Partidul Comuniştilor ar dori să profite, în scopuri propagandistice, de sărbătorile religioase din luna aprilie pentru a transforma iarăşi, la fel ca şi în anii precedenţi, într-un show politic aducerea de Paşti a Focului Sfînt de la Ierusalim. Profit politic substanţial poate aduce şi sărbătorirea în plină campanie electorală a Zilei internaţionale a solidarităţii muncitorilor, la 1 mai, dar mai ales a aniversării a 60-a a victoriei asupra fascismului, la 9 mai, adică chiar în preajma alegerilor. Aceasta mai cu seamă că şefii statelor CSI au fost invitaţi deja de Preşedintele rus, Vladimir Putin, la Moscova pentru sărbătorirea acestei aniversări, lucru extrem de important pentru Preşedintele Voronin pentru a demonstra celor 30% ale electoratului rusolingv că menţine relaţii normale cu conducerea Federaţiei Ruse.

De asemenea, se consideră că pe la mijlocul lunii mai alegătorii uită de poverile iernii, care de această dată ar putea fi extrem de dificilă din cauza unor prognozabile insuficienţe de electricitate şi gaze naturale, ca urmare a aşa-ziselor “măsuri adecvate” a autorităţilor transnistrene împotriva a ceea ce ele numesc “blocadă economică” din partea Chişinăului. Judecînd după şirul de provocări puse la cale de liderii transnistreni, nu este exclus ca aceste “măsuri adecvate” cu un potenţial dezastruos pentru rating-ul partidului de guvernămînt să fie preconizate în mod special pentru perioada rece a anului, care coincide cu perioada preelectorală.

Acest gen de aşteptări a făcut ca un şir de ziare să lanseze presupuneri precum că deteriorarea dramatică a relaţiilor dintre autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene ar putea servi drept motiv pentru ca guvernanţii să declare starea de urgenţă, avînd astfel temei să amîne cu cîteva luni desfăşurarea alegerilor parlamentare, pentru ca ulterior acestea să se desfăşoare într-o perioadă convenabilă. De asemenea, se vehiculează ideea unei eventuale modificări a Constituţiei de către majoritatea parlamentară a Partidului Comuniştilor, astfel încît şeful statului al cărui rating este înalt să poată fi ales în mod direct de către cetăţeni.

Speculaţiile respective trebuie tratate cu mult scepticism. În primul rînd, ultima presupunere nu mai este realizabilă pe motiv că în conformitate cu articolul 143 (1) al Constituţiei “Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare”. Articolul 74/2 al Legii privind regulamentul Parlamentului prevede că dezbaterile pe marginea legilor constituţionale pot începe numai “după expirarea termenului de 6 luni din momentul prezentării proiectului în cauză, împreună cu avizul Curţii Constituţionale”. Nu se cunoaşte ca un astfel de proiect să fi fost propus spre avizarea Curţii Constituţionale. Deci partidul de guvernămînt, pur şi simplu, nu dispune de 6 luni pentru modificarea Constituţiei, dat fiind faptul că mandatul Parlamentului expiră peste 5 luni şi jumătate, perioadă în care nu poate adopta sau modifica Constituţia sau legile organice.

Cît priveşte presupunerile referitoare la posibilitatea declarării stării de urgenţă, trebuie menţionat faptul că argumentele invocate nu pot fi ignorate şi trebuie tratate cu multă atenţie. Aceasta fiindcă pe lîngă agravarea dramatică a relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol, s-au mai produs evenimente şi au fost adoptate un şir de acte normative extrem de sugestive. Astfel, la 24 mai a.c. şeful statului a semnat Decretul privind constituirea Consiliului Suprem de Securitate (CSS). Opoziţia a calificat noua componenţă a CSS drept un “politbiuro” sau “guvern de buzunar” al şefului statului, care are menirea să substituie Cabinetul de miniştri şi să servească “la asigurarea ambiţiilor dictatoriale şi uzurpării puterii de stat”, considerînd că noul CSS va avea şi funcţia unui stat-major electoral care să asigure victoria partidului de guvernămînt în cadrul viitoarelor alegeri parlamentare din primăvara anului 2005. O lună mai tîrziu, la 24.06.2004, Parlamentul a adoptat Lega nr. 212-XV privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război. În aceeaşi perioadă presa afiliată guvernării a lansat predicţia referitoare la organizarea de către opoziţie chiar în preajma campaniei electorale a aşa-zisului puci “Floarea soarelui” (varianta moldovenească a scenariului georgian din noiembrie 2003)^[3]. În sfîrşit, la 13.09.2004 directorul Serviciului de Informaţie şi Securitate (SIS) a informat opinia publică despre faptul că “cinci persoane, inclusiv oficiali ai Ministerului Apărării, au fost reţinute în legătură cu sustragerea din depozitele Armatei Naţionale a unei cantităţi mari de arme”^[4]. Directorul SIS menţiona că “este simptomatic faptul că acest furt a coincis cu escaladarea conflictului din regiunea transnistreană şi activizarea anumitor forţe social-politice”. De fapt, este la fel de simptomatic faptul că declaraţia directorului SIS referitoare la “predispunerea autorităţilor separatiste pentru acţiuni violente” a fost publicată pe prima pagină a oficiosului guvernamental Moldova suverană alături de editorialul în care autorul, referindu-se la suportul regimului transnistrean de către Federaţia Rusă, afirmă că “toate apelurile comunităţii internaţionale către Federaţia Rusă sînt adresate acesteia în calitatea sa de mediator şi ţară-garant, dar nu în calitate de stat-agresor, deşi acest lucru a fost recunoscut la nivel mondial prin decizia CEDO în cazul Ilaşcu”. Este curajoasă ultima afirmaţie din presa oficială, mai cu seamă că e făcută în ajunul preconizatelor negocieri ale Guvernului cu Gazprom-ul pe marginea reglementării problemei datoriilor Moldovei pentru consumul de gaze.

Aluzia la “activizarea anumitor forţe social-politice” este şi ea transparentă, referindu-se la suportul de către principalele formaţiuni de opoziţie a protestului ziariştilor de la Compania “Teleradio-Moldova” împotriva modalităţii de transformare a acesteia în instituţie publică. Principalele formaţiuni de opoziţie au făcut declaraţii în sprijinul ziariştilor protestatari, menţionînd faptul că preconizatele alegeri parlamentare nu vor putea fi considerate libere şi corecte dacă situaţia de la “Teleradio-Moldova” nu va fi soluţionată în sensul scoaterii acestea de sub influenţa guvernanţilor. Pentru a da amploare acţiunilor de protest, care durează deja de două luni, se preconizează ca acestea să fie mutate în centrul capitalei, în preajma principalelor instituţii publice. În aceste circumstanţe, cînd de către guvernanţi sînt identificaţi în mod expres principalii inamici interni (opoziţia şi regimul transnistrean) şi externi (România, în calitate de “ultimul imperiu din Europa”, Ucraina, susţinătoare a contrabandei din Transnistria prin cele 460 de km de hotare cu RM, şi Rusia, “stat-agresor” pe care Occidentul refuză s-o trateze în modul corespunzător), este lesne de presupus că e posibilă o deteriorare dramatică a situaţiei social-politice chiar în ajunul alegerilor.

Revenind la problema fixării datei desfăşurării alegerilor, trebuie menţionat faptul că argumentele invocate de presa moldovenească nu ţin cont de cîţiva factori importanţi, atît de ordin legislativ, cît şi de ordin politic. În primul rînd, este ignorată hotărîrea nr.31 din 10.11.1997 a Curţii Constituţionale, care stabileşte că “durata mandatului Parlamentului începe în ziua alegerilor şi încetează după expirarea termenului de 4 ani”. Este curioasă această hotărîre a CC, ea însemnînd că în RM, timp de aproximativ o lună, există, de fapt, două parlamente. Cel nou al cărui mandat începe chiar în ziua alegerilor şi cel vechi al cărui mandat este prelungit pentru o perioadă de aproximativ o lună, pînă la convocarea noii componenţe. De fapt, curiozitatea menţionată nu comportă nici un risc de ordin practic. Oricum, hotărîrile CC sînt definitive şi obligatorii pentru executare. În cazul dat hotărîrea menţionată limitează cîmpul de manevră al partidului de guvernămînt pentru numirea datei alegerilor doar cu o lună, ceea ce nu este dramatic. Însă în conformitate cu articolul 2 al Legii privind procedura de alegere a Preşedintelui RM acestea trebuie să se desfăşoare “cu cel mult 45 de zile înaintea expirării mandatului Preşedintelui în exerciţiu”. Primul articol al aceleiaşi legi, modificat în iunie a.c., afirmă că “Parlamentul de aceeaşi legislatură alege Preşedintele RM o singură dată”. Actualul Parlament a ales o dată Preşedintele ţării, de aceea, pînă la 8 aprilie 2005, cînd expiră mandatul acestuia, trebuie ales un alt Parlament care să reuşească să alegă noul Preşedinte al ţării în termenii stabiliţi de lege.

De aici rezultă că dacă guvernanţii ar respecta întocmai prevederile constituţionale şi pe cele ale legislaţiei electorale referitoare la organizarea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, atunci încheierea sesiunii Parlamentului, la sfîrşitul lunii decembrie a.c., ar trebui să culmineze cu adoptarea hotărîrii privind numirea datei alegerilor parlamentare. Acestea ar urma să aibă loc în ultima duminică a lunii februarie sau într-o duminică din prima jumătate a lunii martie, adică în perioada începînd cu 27 februarie şi pînă, probabil, cel tîrziu la 13 martie 2005. Aceasta fiindcă e necesar de a dispune de timp suficient pentru: întocmirea bilanţului alegerilor parlamentare, validarea rezultatelor de către Curtea Constituţională, convocarea de către şeful statului a noii componenţe a Parlamentului, alegerea organelor de conducere a acestuia, formarea Comisiei speciale pentru alegerea Preşedintelui şi desfăşurarea alegerilor propriu-zise a Preşedintelui nu mai tîrziu de 8 aprilie 2005. Este important că hotărîrea nr.4 din 12.01.2001 a Curţii Constituţionale stabileşte că termenele pentru desfăşurarea alegerilor şefului statului fixate de legea organică trebuie respectate întocmai.

Astfel, în situaţia creată cea mai bună soluţie ar fi ca guvernanţii să spulbere prin acţiunile lor bănuielile existente, să soluţioneze rapid conflictul de la “Teleradio-Moldova” şi să asigure desfăşurarea alegerilor în termenele menţionate mai sus, prevăzute de legislaţie. Ar fi o greşeală gravă ca în situaţia agravării situaţiei politice, dar mai ales a agravării dramatice a relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol, pînă la limita izbucnirii unui conflict fierbinte, principalele instituţii ale statului — Parlamentul şi Preşedinţia — să activeze timp îndelungat în cadrul unor mandate expirate şi, respectiv, cu împuterniciri trunchiate.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet