Monitoring→Politica→Comentarii

---

Iniţiativa şefului statului

La 1 iunie a.c. Preşedintele Vladimir Voronin a propus Rusiei, SUA, României, Ucrainei şi Uniunii Europene (UE) desfăşurarea unei conferinţe politice la nivelul şefilor departamentelor de politică externă, în cadrul căreia să fie semnat un Pact de Stabilitate şi Securitate pentru Republica Moldova (PSSRM), “avînd statutul unui document de drept internaţional”^[1]. PSSRM ar fi trebuit să stea la baza unui “sistem eficient de garanţii pe termen lung pentru întreg statul moldovenesc, care ar oferi terenul unor abordări unice pentru problemele ce ţin de dezvoltarea instituţiilor democratice, de asigurarea concordiei civice în ţară şi de soluţionarea cît mai grabnică a problemei transnistrene”. Şeful statului a identificat cinci probleme ce necesită adoptarea unei poziţii consensuale de către părţile nominalizate, urmînd ca acestea să garanteze sprijin pentru: 1) realizarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova (RM); 2) crearea condiţiilor în vederea participării întregii societăţi la procesul democratic liber pe întreg teritoriul RM; 3) diversitatea culturală, etnică şi lingvistică în calitate de valoare fundamentală a statului polietnic RM; 4) crearea unui spaţiu de apărare unic şi garantarea neutralităţii strategice permanente a RM; 5) reglementarea deplină şi definitivă a problemei transnistrene în baza principiilor federative.

Motivele lansării iniţiativei

Lansînd ideea PSSRM, Preşedintele Voronin menţiona că prin aceasta propune găsirea unui “compromis multilateral într-un şir de probleme principiale ale statalităţii moldoveneşti”, lucru care poate “constitui chezăşia unei stabilităţi pe termen lung în această regiune”^[2]. În caz contrar, dacă părţile nu vor ajunge la o înţelegere reciprocă pe marginea Pactului, atunci “aceasta va avea repercusiuni evidente pentru stabilitatea şi securitatea din această regiune”.

Evident, este vorba despre un avertisment. Găsirea unui “compromis multilateral” este oportună dacă părţile vizate sînt angajate într-o dispută sau competiţie de realizare a unor interese antagoniste. Semnarea unui astfel de document ar însemna recunoaşterea existenţei acestor interese antagoniste şi asumarea angajamentului de a nu le mai urmări pe teritoriul RM.

Că este aşa ne-o demonstrează chiar ideologii partidului de guvernămînt. În acest sens, este relevant articolul din oficiosul Nezavisimaia Moldova semnat de deputatul fracţiunii majoritare, membru al Comisiei parlamentare pentru politică externă, Ivan Grec. Principalul scop al articolului intitulat “Să punem punctele pe i”^[3] era să justifice refuzul şefului statului de a semna, acum un an, la 25 noiembrie 2003, Memorandumul Kozak privind soluţionarea conflictului transnistrean, după ce îl parafase. Tezele de bază ale autorului erau: 1) RM a intrat în zona de interese a Occidentului după extinderea NATO, care în frunte cu SUA şi-au început fortificarea prezenţei militar-strategice în Europa de Sud-Est; 2) după semnarea acordului din cadrul summit-ului de la Istanbul privind retragerea trupelor şi muniţiilor din Transnistria, Rusia a pierdut capacitatea de a influenţa de una singură procesul de soluţionare a conflictului transnistrean; 3) Occidentul şi Rusia au intrat în competiţie geostrategică în regiune, ultima opunîndu-se extinderii Occidentului prin mijloacele ce-i stau la dispoziţie (prezenţa militară şi susţinerea regimului transnistrean); 4) planul Occidentului de soluţionare a conflictului transnistrean prin federalizarea RM (propunerea OSCE de la Kiev) a intrat în competiţie cu planul Rusiei (Memorandumul Kozak); 5) Occidentul deţine “pîrgiile necesare (financiar-economice şi politice) pentru destabilizarea situaţiei din RM”, în timp ce Rusia a pierdut pîrghiile de influenţă politică în RM.

Concluziile: 1) Occidentul s-a speriat că semnarea Memorandumului Kozak ar fi inclus RM definitiv în sfera influenţei geostrategice a Rusiei, devalorizînd acordul din cadrul summit-ului OSCE de la Istanbul privind retragerea trupelor şi muniţiilor din RM; 2) “Memorandumul Kozak nu a fost semnat din cauza rivalităţii dure dintre două forţe geopolitice pentru influenţă asupra RM”; 3) forţele geopolitice preocupate de promovarea propriilor interese nu înţeleg starea de impas în care s-a pomenit RM; 4) “fără un compromis, fără un consens, între Occident (OSCE, UE, SUA) şi Rusia problema transnistreană nu poate fi soluţionată respectîndu-se suveranitatea şi independenţa RM”. 5) nu este vina Preşedintelui Voronin de a fi renunţat la semnarea Memorandumului Kozak, “cuiva din afară nu-i place independenţa în adoptarea deciziilor şi independenţa comportamentului preşedintelui moldovean”.

Nu încape îndoială că respectivele concluzii fac aluzii că Preşedintele Voronin ar fi cedat în faţa unui şantaj din partea Occidentului, care “deţine pîrgiile necesare (financiar-economice şi politice) pentru destabilizarea situaţiei din RM”. În aceste circumstanţe autorul sugera: 1) conflictul transnistrean nu poate fi soluţionat fără un consens între Rusia şi Occident, de aceea “ar trebui schimbat formatul pentalateral de negocieri, astfel încît ineficienta OSCE să fie substituită prin UE în calitate de partener pe potriva Rusiei, acestea angajîndu-se de comun acord în căutarea unui compromis într-o problemă extrem de importantă pentru ţara noastră”; 2) RM trebuie “să-şi tripleze eforturile de mediere a relaţiilor Rusiei şi UE pentru a le face să caute o soluţie acceptabilă şi favorabilă reintegrării Moldovei”; 3) “în nici un caz nu trebuie admisă îngheţarea conflictului, care în acest caz ar putea dura zeci de ani, lucru extrem de periculos pentru statul nostru”.

Astfel, devine evident că articolul citat expune motivele şi anticipează principalele idei din PSSRM.

Reacţiile interne faţă de PSSRM

Opinia publică din RM şi-a manifestat atitudinea rezervată faţă de iniţiativa şefului statului. Presa neafiliată guvernării a calificat ideea PSSRM drept o tentativă de transformare a RM într-un fel de protectorat al ţărilor vecine şi al marilor puteri^[4].

Principalele raţionamente pentru tratarea sceptică a iniţiativei s-au referit la faptul că PSSRM ar putea deveni un “document de drept internaţional” doar fiind ratificat de forurile legislative ale statelor semnatare. Ţinînd cont de faptul că autorităţile moldoveneşti i-au luat prin surprindere pe cei cărora le-a solicitat semnarea PSSRM, fără a-i consulta în prealabil, era dificil de imaginat cum se putea ajunge la etapa cînd, spre exemplu, Congresul SUA, Duma de Stat a Rusiei, Rada Supremă a Ucrainei etc. ar fi introdus în ordinea de zi examinarea şi votarea PSSRM. Într-adevăr, ce argumente ar fi putut conţine notele informative şi explicative ale “şefilor departamentelor de politică externă” ale potenţialelor state semnatare a PSSRM pentru ca forurile legislative respective să fie convinse să voteze un astfel de document? După toate aparenţele, dacă presupusele explicaţii ar fi conţinut teze de genul celor menţionate în articolul citat mai sus, atunci este puţin probabil că un astfel de document ar fi putut, în genere, ajunge pe agendele de lucru ale forurilor legislative.

Reacţiile autorităţilor transnistrene

Autorităţile transnistrene au apreciat în mod negativ iniţiativa Preşedintelui Voronin privind PSSRM, aceasta fiind considerată drept o tentativă de scoatere a Transnistriei din procesul de negocieri şi de soluţionare a conflictului fără participarea directă a reprezentanţilor Tiraspolului.

Reacţiile părţilor solicitate să semneze PSSRM şi efectele acestora — SOS!

După cum era de aşteptat, cei solicitaţi să semneze PSSRM nu s-au grăbit să dea un răspuns, afirmînd, ca de obicei, că “iniţiativa este interesantă şi va fi studiată cu atenţie”. După o perioadă de tăcere de aproximativ două luni de la lansare, Chişinăul a început să dea semne de iritare şi îngrijorare. Aceste lucruri s-au făcut vizibile în luna august a.c. pe fundalul izbucnirii conflictului “şcolilor moldoveneşti cu predare în grafie latină” din regiunea transnistreană.

În circumstanţele respective, oficiosul Nezavisimaia Moldova a mai publicat un articol intitulat “La intersecţia tuturor relelor^[5]”, semnat de acelaşi autor, în care reiterează, practic, aceleaşi teze, completîndu-le după cum urmează: 1) Rusia a comis o mare greşeală atunci cînd la 4 iulie 2003, cu ocazia semnării Tratatului de prietenie şi cooperare cu România, a mai semnat şi “Declaraţia comună” prin care părţile au condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov; 2) Rusia dă dovadă de miopie politică pentru că nu-şi realizează propriul interes în RM, interes care constă în susţinerea actualilor guvernanţi, şi nu a regimului separatist; 3) SUA, UE, OSCE şi CE după ce “au torpilat semnarea Memorandului Kozak” nu se grăbesc să ajute RM în soluţionarea conflictului transnistrean; 4) continuarea rivalităţii geopolitice dintre Occident şi Rusia lasă puţine şanse pentru reintegrarea RM; 5) Chişinăul nu poate modifica formatul de negocieri şi nici nu-l poate abandona dacă Estul şi Vestul nu vor veni cu propuneri de alternativă; 6) RM îi vine tot mai dificil să promoveze o politică externă bidimensională, de aceea, impasul transnistrean pune în pericol însăşi soarta statului moldovenesc.

Ceva mai tîrziu, deja oficiosul Moldova suverană constata cu regret: “Pactul de Stabilitate şi Securitate pentru Republica Moldova, a fost propus de Preşedintele Vladimir Voronin încă la începutul lunii iunie… Deocamdată, nici una dintre aceste ţări nu a răspuns la apelul Preşedintelui Voronin, iar liderul separatiştilor de la Tiraspol Igor Smirnov continuă tactica micilor provocări, ţine pe foc «războiul şcolilor» şi nu permite ţăranilor să-şi strîngă roada”^[6].

Formula “unu scriem, doi în minte”

După izbucnirea “războiului şcolilor”, măsurile de răspuns ale autorităţilor moldoveneşti referitoare la impunerea unor restricţii la exportul mărfurilor din regiunea separatistă nu au fost susţinute de Rusia şi Ucraina, state pe care Preşedintele Voronin le-a acuzat de susţinere a regimului separatist şi de încălcare a acordurilor bilaterale. În consecinţă, au fost anunţate: 1) renunţarea la dialogul cu actualii lideri transnistreni; 2) ieşirea din procesul pentalateral de negocieri; 3) renunţarea la formula federalistă de soluţionare a conflictului.

Dat fiind faptul că cîteva din aceste declaraţii vin în contradicţie vădită cu tezele enunţate în proiectul PSSRM, precum “orice încercare de a renunţa la principiile… federative de soluţionare a problemei transnistrene, poate provoca crize şi stagnare”, se poate presupune că autorităţile moldoveneşti au pierdut orice speranţă că PSSRM mai poate fi semnat.

Astfel, cu o jumătate de an înainte de alegerile parlamentare guvernanţii s-au pomenit într-o situaţie de impas atît în cea ce priveşte perspectivele soluţionării conflictului transnistrean, cît şi din punctul de vedere al relaţiilor externe. Într-adevăr, despre ce fel de succese ale politicii externe, relaţii normale de încredere reciprocă cu principalii parteneri externi ai RM poate fi vorba dacă aceştia sînt bănuiţi în mod public că urzesc planuri obscure împotriva RM?

Pentru a găsi o justificare a situaţiei de impas organul de presă al partidului de guvernămînt Comunistul a publicat în septembrie-octombrie a.c. o serie de articole cu genericul “Cine şi ce pescuieşte în apele tulburi ale conflictului transnistrean”^[7] în care le impută ţărilor invitate să semneze PSSRM, că în relaţiile cu RM, una spun, alta gîndesc şi fac, în conformitate cu formula “unu scriem, doi în minte”. De fapt, Comunistul reproduce tezele mai vechi, citate mai sus, dar le expune mai explicit, de aceea, merită scoase în evidenţă:

1. "Este oare România interesată de soluţionarea conflictului transnistrean?… Politicienii români de dreapta au înţeles că separatismul nu le este duşman… Emisarii acestora poposesc tot mai des în Transnsitria, unde complotează împotriva RM. Ei înţeleg că România nu ar putea înghiţi vreodată Moldova împreună cu Transnistria… Ideea anschluss-ului Moldovei vecine nu va muri vreodată, oricine ar veni la guvernare în România. De aceea este evident ce urmăresc aceştia — “o posibilă recunoaştere a hotarelor pe Nistru”".

2. “Deşi în cazul Ucrainei lucrurile nu sînt atît de evidente ca în cazul Romaniei, oare nu vor cădea viitorii politicienii ucraineni în ispita de a reanima actul juridic de constituire a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti (RSSAM) în componenţa Ucrainei de pe vremurile sovietice? Nu vor fi ei tentaţi să restabilească adevărul istoric?… În acest caz ei vor avea nevoie de stabilirea hotarelor pe Nistru, nu pe Prut cum prevedea documentul istoric din 1924”.

3. “Nu există claritate nici în privinţa NATO… Într-adevăr, ce i-ar conveni mai mult NATO: o Moldovă reintegrată, suverană şi neutră, care atîta timp cît la guvernare sînt comuniştii nu vor admite în nici un caz venirea străinilor în uniformă pe teritoriul ei, sau o Moldovă ciopîrţită, care într-o perspectivă ar putea fi împinsă fără mari dificultăţi în braţele României NATO-iste? Ce e mai uşor: să poarte dialog cu o Rusie în ascensiune peste capul moldovenilor neutri sau să-şi înainteze tancurile pînă la hotarele Transnistriei? Întrebarea este retorică: în perspectivă NATO are nevoie de hotare pe Nistru, nu pe Prut”.

4. “Nici Rusia n-ar fi împotrivă să-şi prindă peştişorul în ape tulburi… Nu o singură dată Preşedintele Putin şi-a demonstrat loialitatea faţă de tot ce se întîmplă în Moldova. Cu siguranţă, el nu are dubii că Moldova, aşa cum nu o singură dată au declarat comuniştii, rămîne un partener strategic de nădejde al Rusiei, chiar dacă va adera la UE… Însă orice politician încearcă să modeleze un viitor. Şi ce fel de model al relaţiilor Rusiei cu Moldova se poate prefigura? El ar putea judeca în felul următor: acum la cîrma Moldovei se află comuniştii, de aceea este puţin probabil ca această ţară să împiedice realizarea intereselor Rusiei în Europa de Sud-Est. Ce se va întîmpla dacă la următoarele sau la celelalte alegeri parlamentare vor cîştiga nu comuniştii, ci forţele de dreapta, frontiştii? Ce se va întîmpla dacă Preşedinte al Moldovei ar deveni un oarecare Roşca sau Urechean? Poate un politician rus gîndi astfel? El este obligat să gîndească anume aşa! Şi cum va vedea el poziţia Rusiei în această regiune? Corect, hotarul pe Nistru i se va părea cea mai logică soluţie pentru a-şi proteja, deocamdată, interesele în Transnistria, iar apoi prin aceasta să-şi restabilească influenţa în ţările balcanice”.

Concluzia: “Semnarea PSSRM propus de Preşedintele Voronin ar deveni un obstacol serios pentru iubitorii de a practica braconajul nestăvilit în apele tulburi transnistrene^[8]”. Utilitatea citatelor de mai sus şi a concluziei este că ele încearcă să ne convingă că Preşedintele Voronin judeca anume în acest mod lansînd ideea PSSRM.

Raţionamentele de mai sus sînt explicite şi nu e nevoie de a le analiza. Evident, este vorba inclusiv de o incursiune propagandistică îndreptată spre reanimarea vechilor stereotipuri, aţîţarea noilor fobii şi linguşirea necamuflată faţă de Rusia, justificarea comportamentului şi cerşirea indulgenţei acesteia după ce i-a întors spatele guvernării comuniste din RM. Calculul este că simplii cetăţeni şi partinici, supuşi tirului propagandistic, se vor întreba: cît de curajoşi trebuie să fie liderii partidului de guvernămînt dacă demască atît de nemilos comploturile marilor puteri şi ale ţărilor vecine împotriva RM, riscînd în acelaşi timp să le propună semnarea PSSRM “cu statut de document de drept internaţional” prin care acestea să se oblige să nu mai procedeze aşa?

Partea proastă a lucrurilor constă în faptul că este o mare greşeală a extrapola propriile scheme şi clişee asupra altora. Partenerii externi ai RM, învinuiţi că ar aplica formula “unu scriem şi doi în minte”, au tot temeiul să creadă că tocmai asta fac autorităţile moldoveneşti. Şi cetăţenii RM se pot convinge că toată retorica privind integrarea RM în UE nu costă o ceapă degerată fiindcă: 1) din cauza presupusei “confruntări geostrategice a Occidentului şi Rusiei”, RM nu va putea deveni vreodată membră a UE atîta timp cît la guvernare vor rămîne comuniştii pe motiv că toate ţările postcomuniste înainte de a deveni membre ale UE au devenit membre ale NATO, iar autorităţile comuniste s-au angajat să nu admită acest lucru; 2) retorica autorităţilor referitoare la integrarea RM în UE este, de fapt, oferta RM de a deveni “calul troian al Rusiei” în această structură, angajîndu-se să nu “împiedice realizarea intereselor Rusiei în Europa de Sud-Est” etc.

Mai mult, ideologii partidului de guvernămînt nu iau în calcul un şir de lucruri extrem de importante: 1) hotarul pe Nistru este instaurat, de facto, de vreo 13 ani; 2) CEDO, cea mai înaltă instanţă judecătorească în domeniul drepturilor omului, a dat anul curent răspuns la întrebarea cine a instaurat acest hotar, precum şi la întrebările “cine şi ce pescuieşte în apele tulburi transnistrene”, judecănd “cazul Ilaşcu”; 3) Rusia nu mai are nevoie de sugestiile comuniştilor moldoveni, ea a ratificat deja Tratatul FACE adaptat şi este extrem de interesată ca şi Occidentul să facă acelaşi lucru; 4) Occidentul l-a rîndul lui afirmă că nu va ratifica FACE adaptat pînă cînd Rusia nu-şi va onora obligaţiile de la Istanbul; 5) Occidentul şi Rusia sînt parteneri strategici în domeniul economic şi al securităţii, iar divergenţele lor în regiune se profilează preponderent prin prisma Tratatului FACE adaptat; 6) pînă cînd Rusia se va întări în măsură să influenţeze iarăşi ţările balcanice prin prezenţa sa în Transnistria acestea vor deveni nu numai membre NATO, ci membre ale UE, deci se va schimba însuşi obiectul influenţei.

Este dezolant că ideologii partidului de guvernămînt schimonosesc adevărul: 1) Planul OSCE de federalizare a RM, atribuit incorect Occidentului, nu a intrat în competiţie cu Memorandumul Kozak al Rusiei, fiindcă acesta din urmă îl excludea pe primul. Fiind coautor al planului OSCE, Rusia, la rugămintea secretă a Preşedintelui Voronin, “pe la spatele Europei”, a elaborat Memorandumul Kozak, luînd Occidentul prin surprindere. Este acesta un lucru corect, aşa procedează partenerii, cum ar fi trebuit să reacţioneze în aceste circumstanţe Occidentul?; 2) Motivele legate de refuzul semnării Memorandumului Kozak parafat, invocate ulterior în mod explicit de către Preşedintele Voronin, se deosebesc cardinal de cele invocate în prezent de ideologii partidului de guvernîmînt. Nu sînt oare acestea efectele aplicării de către autorităţile RM a formulei “unu scriem, doi în minte”?

Lansîndu-se în tot felul de speculaţii referitoare la intenţiile partenerilor externi faţă de RM, ideologii partidului de guvernămînt evită totuşi să răspundă la întrebările — de ce şi cît de vulnerabilă şi supusă şantajului este RM dacă marile puteri îi influenţează atît de uşor pe liderii acesteia. În acest sens, cum poate fi explicat faptul că în urma vizitei de la sfîrşitul lunii iunie a.c. a secretarului Apărării al SUA, Donald Ramsfeld, Preşedintele RM a fost convins să participe la summit-ul NATO de la Istanbul, unde i-a cerut Rusiei să-şi retragă trupele şi muniţiile din Transnistria, lucru care nu i-a plăcut Rusiei? Apoi, doar peste cîteva zile, Preşedintele RM a fost convins deja de Preşedintele Putin să semneze o declaraţie anti-OSCE, lucru care de această dată nu i-a plăcut Occidentului. Ţinînd cont de ponderea RM pe arena internaţională, cîştigă sau pierde RM încrederea partenerilor săi externi atunci cînd procedează astfel?

Circuitul vicios sau ironia sorţii

În prezent, SUA, UE şi România se declară favorabile semnării unei Declaraţii privind Stabilitatea şi Securitatea RM, aceasta semnificînd doar asumarea unor obligaţiuni morale de susţinere a doleanţelor RM. Nici vorbă de semnarea unui pact, care după cum insista Preşedintele RM, urma să fie “un act de drept internaţional”. Ironia sorţii este că declaraţia ar urma să fie semnată în cadrul summit-ului interministerial al OSCE de la Sofia, de la începutul lunii decembrie a.c. Şi aceasta după ce şeful statului a semnat declaraţia anti-OSCE, condamnînd “decalajul dintre activismul sporit al OSCE în ceea ce priveşte susţinerea standardelor democratice şi pasivitatea în reglementarea conflictelor îngheţate pe teritoriul CSI”.

Este interesant şi faptul că exact persoanele despre care s-a comunicat că l-au convins pe Preşedintele Voronin să nu semneze Memorandumul Kozak s-au întîlnit recent, în septembrie-octombrie a.c., au avut convorbiri telefonice cu acesta, după care a fost enunţată ideea semnării în cadrul OSCE a Declaraţiei de Stabilitate şi Securitate pentru RM. Este vorba despre secretarul general NATO, Jaap de Hoop Scheffer, care pe atunci era preşedintele în exerciţiu al OSCE; ambasadorul SUA în RM, Heather Hodges, şi Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă şi Securitate Comună, Javier Solana.

Pe de altă parte, Ucraina şi Rusia evită încă să dea un răspuns tranşant dacă vor semna preconizata Declaraţie. În acest sens, este curios că SUA, UE şi RM fac apel către Rusia şi Ucraina să semneze Declaraţia prin intermediul Consiliului Permanent al OSCE de la Viena^[9]. Să însemne aceasta că nu mai funcţionează canalele de comunicare directă cu partenerii strategici ai RM?

De fapt, acest lucru nu trebuie să mire, după învinuirile publice ale Preşedintelui Voronin, la adresa Rusiei şi Ucrainei, după refuzul ostentativ de a participa la summit-ul CSI şi sărbătorirea aniversării a 60-a de la eliberarea Ucrainei de fascism era logic a se aştepta la o atitudine pe potrivă din partea acestor state. Mai mult, Ucraina, dar mai ales Rusia ar putea invoca faptul că tratatele de bază semnate cu RM au pondere net superioară unei eventuale Declaraţii de Stabilitate şi Securitate pentru RM. Nu este exclus că ambele state vor condiţiona semnarea Declaraţiei cu revenirea Chişinăului la masa de negocieri cu liderii transnistreni, respectarea tuturor acordurilor anterioare din cadrul pentalateral, acceptarea formulei federaliste de soluţionare a conflictului. Aceasta, cu atît mai mult cu cît SUA şi UE au făcut exact acelaşi lucru, afirmînd în plus că nu insistă să devină mediatori, mulţumindu-se cu statutul de observatori în procesul de reglementare a conflictului. Astfel, urmează să fie restabilit, de fapt, status quo-ul dinaintea lansării PSSRM.

Concluzii

1. Occidentul îi oferă Preşedintelui Voronin o soluţie de ieşire onorabilă din impasul creat după lansarea iniţiativei PSSRM, chiar dacă a acceptat doar semnarea unei simple declaraţii.

2. Dacă Rusia şi Ucraina nu vor consimţi să semneze Declaraţia, atunci s-ar putea ca acestea să mizeze pe schimbarea negociatorilor din partea RM în procesul de reglementare a conflictului transnistrean, evident, după alegerile parlamentare din primăvara anului 2005. Acest lucru poate explica izbucnirea fobiilor şi îngrijorărilor ideologilor partidului de guvernămînt, a mass-media guvernamentale. Anularea vizitei programate a ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, în RM poate fi un indicator în acest sens.

3. Presa guvernamentală recunoaşte că există un mare semn de întrebare în privinţa “eficienţei acestui document”^[10]. Totuşi ea se lansează într-o nouă campanie propagandistică învinuind opoziţia de scepticism şi afirmînd că “este doar lesne să presupunem că această declaraţie va însemna totodată şi o asigurare dată din partea conducerii de la Chişinău Occidentului că Moldova se angajează totalmente pe calea democraţiei şi valorilor occidentale”. Presa de stat nu poate admite că autorităţile de la Chişinău au obligaţia de a-şi respecta propria Constituţie, fără să dea asigurări Occidentului. Ea are dreptate, vara trecută şeful statului a dat deja în prezenţa reprezentanţilor OSCE şi Consiliului Europei “garanţii privind procesele democratice din RM”^[11]. După aceasta lucrurile doar s-au deteriorat, diplomaţii occidentali acreditaţi la Chişinău văzîndu-se nevoiţi să facă o declaraţie comună în acest sens. Aşa că poate fi vorba şi despre un tîrg: Occidentul semnează Declaraţia privind Stabilitatea şi Securitatea RM, iar Chişinăul se angajează să-şi respecte propria Constituţie.

4. Principala găselniţă propagandistică consta în faptul că mass-media “publică” nu se referă la semnarea Pactului sau Declaraţiei, ci la “documentul” privind Stabilitatea şi Securitatea RM. Este cea mai simplă şi comodă variantă de exploatare a ignoranţei simplilor cetăţeni, nu trebuie explicată diferenţa şi eventualele consecinţe ale semnării “documentului”.

5. După declaraţiile verbale, extrem de dure, privind ieşirea din procesul de negocieri cu liderii separatişti, renunţarea la formatul pentalateral de negocieri, renunţarea la formula federalistă etc., ca de obicei, nu urmează denunţarea documentelor bilaterale sau a celor semnate în cadrul pentalateral. Astfel, guvernanţii îşi lasă portiţele deschise pentru a reveni la status quo. Chiar şi la semnarea Memorandumului Kozak nu s-a renunţat, aceasta fiind doar amînată. Din punct de vedere propagandistic totul este corect. Atunci cînd şeful statului declară vreo măsură radicală, propaganda oficială îl prezintă drept extrem de curajos, atunci însă cînd este nevoit să revină la status quo, aceeaşi propagandă îl prezintă drept un înţelept împăciuitor. Aşa se alternează în permanenţă curajul cu înţelepciunea autorităţilor moldoveneşti, chiar dacă lucrurile bat pasul pe loc în RM.

6. Se observă un factor pozitiv incontestabil în politica externă a RM. El ţine de evoluţia de la intenţia din 2001 a Preşedinţiei de “a juca pe contradicţiile dintre marile puteri şi vecini ai RM”, la politica “medierii compromisului între marile puteri şi vecinii RM” în cadrul PSSRM.

7. Totuşi pentru un viitor progres în domeniul politicii externe, pentru soluţionarea conflictului transnistrean etc., Parlamentul RM ar fi trebuit să adopte actele normative relevante, punînd frîu improvizărilor oscilante care doar dăunează RM. Relaţiile strategice dintre marile puteri se caracterizează printr-un înalt grad de inerţie, iar politica oscilantă şi lipsită de repere a RM doar creează confuzii şi perturbaţii în aceste relaţii. În consecinţă, apar tot felul de memorandumuri parafate, urmate de refuzul de a le semna, pacte care degenerează în declaraţii, strategii care degenerează în concepţii etc. De asemenea, autorităţile moldoveneşti ar trebui să-şi facă activitatea transparentă, publicînd şi pentru propriii cetăţeni documentele pe care le oferă spre examinare şi semnare partenerilor externi, precum: Pactul de Stabilitate şi Securitate pentru RM, amendamentele la planul OSCE de federalizare a RM, Concepţia integrării RM în UE etc. Transparenţa guvernării ar scuti RM de şocuri precum proteste non-stop, rezoluţii ale APCE, mese rotunde cu statut permanent etc.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet