Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Planul ucrainean
|
|
Planul “ucrainean” este şi moldovenesc
Publicarea la 20 mai 2005 a “Planul reglementării problemei transnistrene”, propus de Ucraina, urmată de publicarea comentariilor ministrului Reintegrării, Vasili Şova, au devenit şi, fără îndoială, vor rămîne pentru mult timp principalele subiecte de dezbateri.
Examinarea textului Planului, a contextului în care acesta a fost făcut public, a evenimentelor colaterale, precum şi a reacţiilor atît celor critice, cît şi celor “echilibrate” din partea comentatorilor şi subiecţilor politicii interne şi internaţionale creează impresia unui spectacol în care cei avizaţi joacă rolurile distribuite în avans, iar cei neavizaţi au fost luaţi prin surprindere, trebuind acum să rămînă observatori pe dinafară. Modul în care a fost elaborat şi făcut public “Planul ucrainean” aminteşte stilul anterior al autorităţilor moldoveneşti de după 2001 de a se adresa mediatorilor cu rugămintea ca aceştia să propună ceea ce ar putea accepta în principiu conducerea Republicii Moldova (RM). Beneficiile pentru mediatorii rugaţi să propună planurile de soluţionare, de asemenea, sînt evidente — culegerea laurilor de lideri regionali, capabili să genereze soluţii pentru soluţionarea problemelor întregii regiuni. Astfel, pînă la finele lui 2003 principalul partener strategic al RM era considerată Federaţia Rusă, de aceea aşa-zisul plan OSCE din iulie 2002 de la Kiev, practic, reproducea textual modelul federativ din Constituţia Federaţiei Ruse. Cercurile diplomatice lăsau atunci să se înţeleagă că lansarea sub egida OSCE a Planului de la Kiev din iulie 2002 a fost solicitată de către autorităţile moldoveneşti şi coordonată cu acestea. Se ştie cu certitudine că atunci cînd Preşedintele Voronin a decis să introducă elemente de “asimetrie” în planul federativ, el s-a adresat cu rugămintea respectivă către omologul său rus, Vladimir Putin, de a elabora un alt plan. După confuzia legată de renunţarea de a semna în noiembrie 2003 aşa-zisul “Memorandum Kozak”, Preşedintele Voronin a recunoscut în mod public că în proporţie de 70% textul Memorandumului a fost scris la Chişinău şi doar celelalte 30% au fost coordonate pe bază de compromis cu reprezentanţii administraţiilor de la Kremlin şi Tiraspol.
Şi în cazul Planului ucrainean lucrurile par a fi similare. Este puţin probabil ca Ucraina să fi elaborat recentul Plan fără ca Chişinăul să-i fi solicitat acest lucru. Nu încape îndoială nici că, înainte de fi făcute publice, detaliile Planului au fost convenite de reprezentanţii autorităţilor ucrainene şi moldoveneşti. Procedînd în acest mod, Chişinăul încearcă iarăşi să iasă din îndelungatul impas, creîndu-şi un nou cadru favorabil soluţionării conflictului transnistrean. Avantajele Kievului de la angajarea în acest proces ţin, probabil, de ambiţia sa de a deveni lider regional, dar şi de necesitatea soluţionării unui conflict periculos la hotarele Ucrainei.
Miza autorităţilor moldoveneşti pe “Planul ucrainean” pare a fi justificată, dat fiind faptul că Kievul deţine pîrghii reale de influenţă asupra situaţiei prin politicile sale vamale şi de control a porţiunii hotarului cu Transnistria. Totuşi, importă cum sînt trataţi şi alţi actori de importanţă strategică. În aceste circumstanţe rolul Rusiei s-a schimbat semnificativ din unul pro-activ în altul defensiv, de apărare a propriilor interese şi a intereselor regimului separatist, pe care în ultima vreme îl susţine în mod ostentativ. În acest sens, interesele Rusiei şi Transnistriei coincid perfect.
Poziţiile SUA şi UE au fost luate în calcul în măsura în care acestea pot influenţa evitarea consecinţelor negative pentru propriile interese în regiune. Respingerea “Memorandumului Kozak” în noiembrie 2003 a demonstrat că interesele respective se rezumă la asigurarea stabilităţii politice şi neadmiterea întăririi prezenţei militare ruse în regiune. În rest, va fi modelul de soluţionare a conflictului unul federalist sau de altă natură, importă mai puţin pentru SUA şi UE.
Esenţa “Planului ucrainean”
Examinarea “Planului ucrainean” lasă impresia că autorii au dorit să împace “capra cu varza”. Pe de o parte, principalele clauze ale Planului reiterează afirmaţiile esenţiale din ultima vreme ale autorităţilor moldoveneşti — renunţarea la modelul federativ şi modificarea formatului de negocieri. Pe de altă parte, textul documentului scoate în evidenţă faptul că autorii nu au renunţat la documentele, angajamentele, ideile şi chiar fobiile anteriore, referitoare la conflictul transnistrean, deşi în “Planul ucrainean” acestea sînt exprimate de o manieră diferită. Evident, această abordare nouă ţine cont de necesitatea evitării antagonizării de mai departe a Federaţiei Ruse, care şi aşa s-a angajat în aplicarea ameninţărilor de a introduce “sancţiuni economice” împotriva RM.
S-a menţionat deja că alegînd principalul partener care propune planul de reglementare a conflictului transnistrean, Chişinăul alege, de fapt, şi modalitatea acestei soluţionări. Aşa a fost în cazul planurilor elaborate de Federaţia Rusă — modelele soluţionării erau de natură federalistă, modele pe care autorităţile transnistrene tindeau să le transforme în modele confederaliste, preferinţă dîndu-se Acordului dintre Serbia şi Muntenegru. Modelele respective se refereau în mod evident la necesitatea modificării Constituţiei RM, cu toate consecinţele posibile legate de acest proces. Aşa este şi în cazul “Planului ucrainean”, care aminteşte în linii mari modelul aplicat pentru Republica Autonomă Crimeea.
Astfel, în conformitate cu “Planul ucrainean”, RM este stat suveran, independent, integral din punct de vedere teritorial şi singurul subiect al dreptului internaţional. Regiunii transnistrene i se oferă statutul de republică autonomă în cadrul actualei Constituţiei a RM. În conformitate cu Planul, reintegrarea RM prevede crearea spaţiilor unice în domeniile: de drept, economic, de apărare, social, vamal, umanitar etc. Drepturile prevăzute în “Planul ucrainean” de a transforma regiunea transnistreană într-o “entitate administrativ-teritorială în cadrul RM în formă de republică”, care să aibă: constituţie, simbolică proprie (drapel, stemă, imn), folosită alături de cea de stat, trei limbi oficiale etc., sînt în mod evident preluate din modelul Crimeii.
Fără îndoială, în textul “Planului ucrainean” se regăsesc clauze preluate din documentele anterioare, începînd cu “Memorandumul Primakov” din mai 1997 şi terminînd cu ultima iniţiativă, de acum un an, a Preşedintelui Vladimir Voronin privind Pactul de Stabilitate şi Securitate pentru RM (PSSPR). Evident, accentele clauzelor din documentele respective sînt uneori substanţial schimbate, iar alteori mai puţin.
Din “Memorandumul Primakov” au fost preluate mai multe clauze. Astfel, din documentul respectiv au fost preluate clauzele cu privire la dreptul Transnistriei de a participa la realizarea politicii externe a RM în probleme de interes pentru prima, să stabilească şi să menţină relaţii economice externe etc. Deosebirea dintre “Memorandumul Primakov” şi “Planul ucrainean” la acest capitol este că primul document prevede că drepturile respective “se realizează în modul stabilit de părţi”, iar cel de la doilea prevede că aceleaşi drepturi se realizează “în conformitate cu legislaţia RM”. Tot din “Memorandumul Primakov” a fost, practic, preluat şi puţin modificat formatul pentalateral al procesului de participare (RM şi Transnistria) şi mediere (Federaţia Rusă, Ucraina, OSCE), care ar urma să semneze Planul în prezenţa SUA şi UE. Această formulă aparent nouă a fost numită de ministrul Reintegrării “format flotant”. Textul documentului prevede posibilitatea implicării SUA şi UE în unele evenimente legate de eventuala realizare a “Planului ucrainean”: a) controlul asupra modului de desfăşurare a alegerilor în sovietul suprem al Transnistriei; b) asistenţa în procesul de elaborare a Legii RM privind statutul juridic special al regiunii Transnistrene a RM; c) participarea în Comisia de Conciliere menită să soluţioneze neînţelegerile provocate de tălmăcirea diferită a prevederilor eventualei legi a RM privind statutul juridic special al regiunii transnistrene a RM. Excepţie face “aplicarea în modul respectiv a măsurilor de ordin juridico-internaţional” faţă de părţile implicate în conflict în cazul neîndeplinirii prevederilor Planului, lucru pe care ar putea să-l facă doar mediatorii: Rusia, Ucraina şi OSCE. Evident, nu se vorbeşte nimic despre caracterul măsurilor.
Termenele, etapele şi consecvenţa evenimentelor reprezintă cea mai interesantă parte a “Planului ucrainean”. Astfel, conflictul ar urma să fie soluţionat în trei etape, fiecare cu o durată de aproximativ 6 luni:
- la prima etapă urmează să fie stabilite în mod legal “prevederile de bază ale statutului Transnistriei în cadrul RM”. În acest scop, Parlamentul RM urmează să adopte pînă la 25 iulie 2005 Legea privind principiile de bază ale statutului regiunii transnistrene a RM, care să cuprindă principiile enunţate mai sus. În condiţiile prevăzute de legea menţionată, în perioada octombrie-noiembrie 2005 ar trebui să se desfăşoare alegerile în sovietul suprem al regiunii transnistrene. Alegerile respective ar urma să se desfăşoare sub “controlul internaţional al UE, OSCE, Consiliului Europei, SUA, Rusiei, Ucrainei şi al altor state democratice”. Prin aceste alegeri sub aşa-zisul control internaţional se urmăreşte legitimarea sovietului suprem, care ar accepta apriori şi ar activa în cadrul Legii privind principiile de bază ale statutului regiunii transnistrene a RM. Despre eventualul comportament al actualei administraţii de la Tiraspol “Planul ucrainean” nu spune nimic, precum nu spune nimic nici despre modul în care administraţia lui Smirnov ar putea fi convinsă să devină cooperantă. De aceea, devine evident că această primă etapă se poate realiza doar dacă actualele autorităţi transnistrene şi Rusia consimt să semneze “Planul ucrainean”, plasînd astfel întregul proces de reglementare a conflictului sub incidenţa Legii privind principiile de bază ale statutului regiunii transnistrene a RM;
- la cea de a doua etapă se preconizează delimitarea competenţelor dintre organele puterii centrale şi organele puterii din Transnistria. Aceasta presupune adoptarea de către Parlamentul RM a Legii privind statutul juridic special a regiunii transnistrene a RM. În acest scop, noul soviet suprem al Transnistriei ar urmă să adopte un act normativ special prin care, probabil, ar trebui să consimtă că acceptă “principiile de bază ale statutului”. Pregătirea propriu-zisă a textului legii respective ar urma să aibă loc cu eforturi comune. Astfel, noul soviet suprem al Transnistriei ar trebui să “delege reprezentanţii împuterniciţi ai organului regional reprezentativ în componenţa comisiei parlamentare a RM pentru pregătirea legii” privind statutul juridic special al regiunii transnistrene a RM, adică a documentului prin care vor fi delimitate competenţele. Ulterior, după ce Parlamentul RM ar adopta legea referitoare la delimitarea competenţelor, sovietul suprem din Transnistria, la rîndul său, ar trebui să adopte un act normativ pentru realizarea legii respective;
- la cea de a treia etapă ar urmă să aibă loc “reglementarea definitivă a problemei transnistrene” prin “asigurarea legală a statutului Transnistriei în cadrul RM”. Acesta presupune că părţile, adică RM şi Transnistria, deopotrivă cu viitoarele state-garante, adică Rusia şi Ucraina, precum şi OSCE, şi cu suportul SUA şi al UE ar trebui să elaboreze Tratatul dintre Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE privind garanţiile respectării de către Republica Moldova a Legii privind statutul juridic special al regiunii transnistrene a RM. După eventuala ratificare de către Parlamentul RM a Tratatului respectiv ar intra în vigoare Legea privind statutul juridic special al Transnistriei, iar sovietul suprem ar putea adopta Constituţia Transnistriei.
Garanţiile pe care “Planul ucrainean” le-ar oferi Transnistriei sînt specifice pentru RM, dat fiind faptul că au fost aplicate în cazul reglementării problemei găgăuze. Acest lucru confirmă într-o anumită măsură presupunerea că Planul a fost elaborat cu participarea autorităţilor moldoveneşti. Astfel, în conformitate cu “Planul ucrainean” Transnistria ar avea “dreptul la ieşirea din componenţa RM în cazul adoptării deciziei de aderare a RM la un alt stat” şi/ sau în legătură cu pierderea de către RM a statutului de subiect al dreptului internaţional. Tot din domeniul “garanţiilor cu caracter moldovenesc” face parte şi ideea Tratatului dintre Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE privind garanţiile respectării de către Republica Moldova a Legii privind statutul juridic special al regiunii transnistrene a RM, care nu este altceva decît o formă modificată a ideii Pactului de Stabilitate şi Securitate pentru RM (PSSRM), lansat de Preşedintele Voronin acum un an. Şi propunerea prevăzută de “Panul ucrainean” referitoare la crearea unei Comisii de Conciliere formate din cîte doi reprezentanţi din partea RM şi Transnistriei, cîte un reprezentant din partea Rusiei, Ucrainei, OSCE şi cu posibilitatea participării reprezentanţilor SUA şi UE face parte din aceeaşi idee a PSSRM. Scopul Comisiei de Conciliere ar fi să soluţioneze eventualele conflicte dintre cele două părţi ca urmare a interpretării diferite a prevederilor Legii privind statutul juridic special al Transnistriei. Una dintre diferenţele esenţiale dintre PSSRM şi propunerile din “Planul ucrainean” constă în faptul că România a fost exclusă, Transnistria a fost inclusă, iar SUA şi UE pot doar asistă la elaborarea Tratatului şi în Comisia de Conciliere.
Contextul şi evenimentele colaterale
Contextul în care a fost elaborat şi făcut public “Planul ucrainean” merită cea mai atentă examinare. În primul rînd, un document de o asemenea anvergură este lansat pentru prima oară după adoptarea deciziei de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) privind “cazul Ilaşcu”, decizie din care transpare foarte clar că din punct de vedere militar, politic şi economic regiunea transnistreană a RM a fost şi este controlată efectiv de către Federaţia Rusă. Deşi ultima şi-a exprimat atitudinea negativă faţă de decizia CEDO, a acceptat totuşi să se conformeze acesteia. Din acest punct de vedere, de mai bine de un an există premise pentru o abordare nouă a problemelor legate de soluţionarea conflictului transnistrean. Evident, “Planul ucrainean” este, fără îndoială, o consecinţă a acestui context nou, deşi Chişinăul evită să pună accentele de această manieră, preferînd să-i lase Rusiei posibilitatea de a se retrage din regiunea de est a RM în mod onorabil.
În al doilea rînd, noul context este generat de schimbarea conjuncturii regionale, provocate la rîndul ei, pe de o parte, de extinderea UE şi NATO, iar pe de altă parte, de modul în care Federaţia Rusă înţelege să-şi apere interesele în regiune. Recenta revitalizare a GUUAM şi reformularea sarcinilor acestei structuri, de asemenea, au avut un impact determinant asupra apariţiei “Planului ucrainean”. Din acest punct de vedere, este important că SUA susţine GUUAM şi iniţiativele din cadrul acestei stricturi. În acest sens, părăsirea de către Uzbekistan a GUUAM cu doar cîteva zile înaintea evenimentelor de la Andijan poate fi considerat drept un eveniment pozitiv.
În al treilea rînd, tensiunile dintre majoritatea deputaţilor din sovietul suprem din Transnistria şi administraţia liderului Igor Smirnov privind modificarea constituţiei Transnistriei în vederea reducerii împuternicirilor ultimului comportă atît eventuale consecinţe pozitive, cît şi negative pentru realizarea Planului. Pe de o parte, disensiunile dintre deputaţii transnistreni şi administraţia lui Smirnov scot în evidenţă fragilitatea regimului bazat pe principiul cetăţii asediate care trebuie să reziste cu orice preţ, inclusiv cu preţul menţinerii unui regim autoritar condus de gruparea lui Smirnov (Maracuţa, Antiufeev, Liţkai etc.), grupare care a stat la originile conflictului, iar apoi s-a aflat în permanenţă la cîrma regimului, avînd interesul perpetuării status quo-ului deoarece ea este principala profitoare atît din punct de vedere politic, cît şi economic. Natura disensiunilor subliniază deficitul de democraţie în Transnistria, lucru extrem de important pentru noile trend-uri din spaţiul GUAM. Pe de altă parte, “Planul ucrainean” poate servi drept motiv pentru “convingerea” prin metode specifice a “deputaţilor reformatori” din Transnistria să renunţe la ideea modificării constituţiei pentru a rezista în faţa “pericolului extern”.
Estimări şi eventualele evoluţii
Lansarea “Planului ucrainean” poate fi percepută ca un eveniment pozitiv, chiar dacă probabilitatea realizării lui este extrem de redusă. Cel puţin, există un document care poate fi propus spre examinare atît mediatorilor, cît şi altor părţi interesate, precum SUA, UE, România etc. Cu excepţia Rusiei şi Transnistriei, celelalte părţi interesate nu ar trebui să aibă motive de principiu pentru a-l respinge, dar ar trebui să aibă, mai degrabă, motive să formuleze întrebări de concretizare. Probabil, este tocmai ceea ce îşi doreşte Chişinăul cel mai mult.
Faptul că Federaţia Rusă şi autorităţile transnistrene şi-au făcut publice atitudinile negative sau şi-au accentuat rezervate faţă de “Planul ucrainean” era previzibil şi nu a surprins autorităţile moldoveneşti. Oricum, prima etapă a realizării “Planului ucrainean” depinde în exclusivitate de autorităţile moldoveneşti, care pînă la 25 iulie 2005 ar trebui să adopte Legea privind principiile de bază ale statutului regiunii transnistrene a RM. Eventuala adoptare a legii respective are, probabil, menirea să canalizeze orice iniţiative din partea partenerilor externi în cadrul legal al RM. După prima etapă, totul depinde de factorii externi, de aici începînd părţile slabe şi capcanele “Planului ucrainean”.
În primul rînd, “Planul ucrainean” nu prevede nici un fel de măsuri de “convingere” care ar putea fi aplicate faţă de regimului transnistrean în eventualitatea ignorării de către acesta a Planului, deşi este cert că regimul transnistrean a supravieţuit şi continuă să facă acest lucru doar graţie suportului pe care l-a avut din partea Rusiei şi Ucrainei. Totuşi, ar fi posibilă elaborarea şi aplicarea unui şir de mecanisme care ar permite evitarea unei catastrofe umanitare în Transnistria, fapt care ar determina autorităţile de acolo să fie receptive faţă de propunerile de soluţionare a conflictului. Un punct de plecare ar servi realizarea iniţiativelor de securizare a segmentului transnistrean al hotarelor RM cu Ucraina, instituirea posturilor vamale mixte moldo-ucrainene. Acceptarea de către Ucraina a unor măsuri de acest gen ar fi cea mai elocventă demonstraţie a interesului pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Lipsa sau evitarea anunţării aplicării inevitabile a unor astfel de măsuri, alimentează speculaţiile despre o eventuală competiţie a “grupărilor” din administraţia de la Kiev, din jurul secretarului Consiliului de Securitate, Piotr Poroşenko, şi, respectiv, a ministrului de Externe, Boris Tarasiuk. Într-adevăr, dacă o astfel de competiţie există, atunci “Planul ucrainean” poate fi perceput drept un compromis dintre aceste “grupări”. Acesta fiindcă fără “măsurile de convingere” Planul este oricum irealizabil în termenele prevăzute, iar după expirarea acestora se va invoca, cel mai probabil, pierderea interesului Ucrainei faţă de propriul document care era oportun pentru implementare în termenele stabilite. Evident, în această situaţie sarcina regimului transnistrean va fi să supravieţuiască perioada de expirare a termenelor, iar apoi, preconizatele alegeri parlamentare din Ucraina îi poate crea noi oportunităţi pentru perpetuarea stării de incertitudine.
În al doilea rînd, temerile opoziţiei şi a unor lideri de opinie din RM, precum că realizarea “Planul ucrainean” se poate termina o dată cu legitimarea alegerilor în sovietul suprem al Transnistriei sînt întemeiate. Argumentele se referă la faptul că “Planul ucrainean”, referindu-se la efectuarea alegerilor în sovietul suprem, face abstracţie de existenţa administraţiei lui Smirnov, adevărata grupare interesată în perpetuarea regimului separatist şi a structurilor militarizate pe care se bazează această administraţie, inclusiv pe trupele ruseşti. Adică, Planul face abstracţie de existenţa principalelor structuri care cu adevărat “garantează” existenţa regimului separatist. În aceste circumstanţe, “Planul ucrainean” se referă la eventuale garanţii pentru Transnistria şi nu se referă nici la un fel de garanţii pentru RM în eventualitatea în care cooperarea Tiraspolului ar fi întreruptă premeditat după desfăşurarea alegerilor care ar legitima sovietul suprem drept organ reprezentativ al “populaţiei din Transnistria”. Tehnic vorbind, acest lucru poate fi realizat foarte “convingător”. Spre exemplu, sovietul suprem din Transnistria ar putea adopta un “act normativ”, aşa cum prevede “Planul ucrainean”, act care ar însemna că îşi dă consimţămîntul pentru cooperarea cu Chişinăul în baza Legii privind principiile de bază ale statutului regiunii transnistrene a RM şi care ar deschide calea spre obţinerea monitorizării internaţionale şi legitimarea rezultatelor alegerilor în sovietul suprem. Însă, luînd o pauză calculată, administraţia lui Smirnov ar putea, în baza constituţiei Transnistriei, sesiza curtea constituţională a acesteia, care ar stabili că “Planul ucrainean” încalcă constituţia. În consecinţă, se poate presupune că alături de “organul reprezentativ” poate deveni foarte probabilă şi legitimarea întregului regim, după formula — cine are forţa de coerciţie pentru implementarea hotărîrilor judecătoreşti acela este legitim. Cine va împiedica sovietul suprem să-şi recunoască propria greşeala?
Eventuala întrerupere a cooperării Tiraspolului cu Chişinăul după legitimarea alegerilor în sovietul suprem poate fi tentantă atît pentru liderii transnistreni, cît şi pentru Rusia. Vorba e că retragerea trupelor ruseşti din Transnistria ar deveni iminentă o dată cu soluţionarea definitivă a conflictului, ele nu ar mai avea, în principiu, ce face acolo. Există o mulţime de dovezi că Rusia nu doreşte să-şi retragă prezenţa militară din regiune, cea mai elocventă dovadă fiind atitudinea faţă de obligaţiunile asumate în cadrul summit-ului OSCE de la Istanbul. De aceea, în situaţia creată, soluţia jumătăţii de măsură, care s-ar reduce la legitimarea sovietului suprem urmată de blocarea cooperării cu Chişinăul, ar readuce situaţia la discuţii sterile însoţite de invocarea vechiului acord despre sincronizarea retragerii trupelor cu soluţionarea definitivă a conflictului. Între timp, efectele “sancţiunilor economice” ale Rusiei împotriva RM, însoţite de eventuala majorare semnificativă a preţurilor la agenţii energetici ar putea constitui o pîrghie extrem de convingătoare în relaţiile Rusiei cu autorităţile moldoveneşti. Concluzia care se impune este că democratizarea regimului transnistrean prin intermediul unor alegeri monitorizate la nivel internaţional, fără aplicarea în paralel a unor măsuri de demilitarizare a regiunii şi fără crearea condiţiilor retragerii din regiune a grupării vizate în hotărîrea CEDO pentru vina de a fi inspirat şi beneficiat de pe urma conflictului (decriminalizarea), comportă mari riscuri. De fapt, “Planul ucrainean” ar trebui îmbunătăţit ţinînd cont de clauzele Declaraţiei cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene, document votat în unanimitate de către deputaţii noului Parlament şi care se referă în mod expres la necesitatea reglementării problemei transnistrene în conformitate cu Constituţia Moldovei şi normele de drept internaţional, în strînsă cooperare cu OSCE, UE, România, Rusia, SUA şi Ucraina, şi în baza formulei celor “3D” — democratizarea, demilitarizarea şi decriminalizarea regiunii transnistrene.
Observăm că din această intenţie susţinută unanim de către deputaţi au căzut “2D” şi România. Ignorarea României s-a produs de o manieră dezolantă, deşi după ameninţările Rusiei de a sancţiona economic RM, tocmai România a demonstrat că poate fi unul dintre cei mai utili parteneri ai RM. Mai mult, se pare că autorii “Planului ucrainean” şi/ sau autorităţile moldoveneşti au recurs în mod premeditat la unele acţiuni menite să reducă un eventual rol al României. Acest gen de comportament a generat în textul “Planului ucrainean” curiozităţi inedite, precum “dreptul locuitorilor transnistreni la autodeterminare” în cazul pierderii de către RM a suveranităţii şi independenţei. Deşi situaţia a evoluat, România devenind membru NATO şi foarte curînd va deveni membru UE, formula respectivă reproduce clauza din Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei, care în contextul adoptării însemna oferirea garanţiilor că aceasta nu va fi eventual integrată în România. Aici merită menţionate cîteva lucruri. De ce autorii Planului nu s-au gîndit că drepturile pe care le inventează ar putea fi cerute şi de alte comunităţi. Spre exemplu, cum ar suna “dreptul locuitorilor din Donbas la autodeterminare” în cazul promovării de către autorităţile centrale ale Ucrainei a unor politici antiruseşti? Al doilea lucru ţine de tratamentul asimetric al intereselor părţilor interesate. Pe de o parte, Rusia care recunoaşte suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a RM controlează de facto politic, administrativ, economic şi militar 15% din teritoriul RM, adoptă legi care ar permite aderarea altor teritorii la Federaţia Rusă, pune pe agenda forului legislativ acceptarea republicilor separatiste în cadrul FR etc., are statut de mediator şi garant. Pe de altă parte, România la hotarele căreia se menţine în stare îngheţată un conflict generat din exterior este ignorată cu desăvîrşire în presupusul proces de soluţionare a conflictului respectiv. În acest context, pare extrem de curios că datele referitoare la apartenenţa etnică a populaţiei RM din recensămîntul efectuat acum jumătate de an au fost date publicităţii exact în ajunul publicării “Planului ucrainean”, deşi experţii internaţionali care au monitorizat desfăşurarea recensămîntului au sfătuit autorităţile moldoveneşti să nu facă acest lucru. Se poate presupune că cifra de 2,1% de cetăţeni care s-ar fi identificat drept români i-ar fi determinat pe autorii “Planului ucrainean” să ignore rolul României. Dacă e aşa, atunci, cel puţin, să se clarifice măcar una din două: ori numărul românilor din RM este atît de nesemnificativ încît fobia exprimată prin “dreptul locuitorilor transnistreni la autodeterminare” în cazul pierderii independenţei RM este lipsită de orice temei, ori garanţiile pentru asigurarea “dreptului locuitorilor transnistreni la autodeterminare” este întemeiat şi datele recensămîntului au fost măsluite. Şi într-un caz şi în celălalt lucrurile sînt regretabile. Datele statistice nu pot fi credibile dat fiind faptul că diferă semnificativ de datele referitoare la votul cetăţenilor pentru formaţiunile etichetate de propaganda oficială drept româneşti. Dacă ar fi credibile, ar fi şi mai rău fiindcă ar trebui să presupunem că cetăţenii RM sînt nişte cinici care cu zecile, dacă nu cu sutele, de mii obţin cetăţenia României doar din considerente meschine. Oricum, credibilitatea autorităţilor moldoveneşti şi percepţia cetăţenilor a acţiunilor acestora ar putea avea un impact major asupra modului de soluţionare a conflictului transnistrean, efectelor colaterale legate de acesta, procesului de integrare europeană, precum şi asupra negocierii regimului de vise cu România.