Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Quo vadis?..
|
|
Alegerile din Transnistria şi contextul în care s-au desfăşurat
Deşi a trecut mai mult de o lună de la desfăşurarea alegerilor legislative din Transnistria, eventualul lor impact asupra procesului de soluţionare a conflictului separatist rămîne neclar. În primul rînd, chiar unii dintre “părinţii fondatori” ai regimului separatist recunosc că în regiune nu există partide politice autentice, ci doar grupuri de interese care acţionează după cum le sugerează conjunctura. În al doilea rînd, conjunctura favorabilă sau nefavorabilă soluţionării conflictului transnistrean a fost şi rămîne a fi determinată preponderent de comportamentul autorităţilor Rusiei şi Ucrainei. Cert este că toate grupurile de interese din noua componenţă a “sovietului suprem” de la Tiraspol se poziţionează drept pro-ruseşti, lucru absolut firesc, ţinînd cont de faptul că însuşi regimul separatist a apărut şi s-a consolidat ca “cetate asediată”, cu suportul militar, politic, diplomatic, economico-financiar direct al Rusiei şi din contul “bunăvoinţei” Ucrainei, care a permis tranzitul transnistrean comercial, şi de altă natură, prin teritoriul său.
Ca urmare a rezultatelor alegerilor, trei grupări, mai mult sau mai puţin consolidate, sînt reprezentate în sovietul suprem al autoproclamatei republici nistrene. Este vorba despre: 1) mişcarea “Obnovlenie” care reprezintă interesele business-ului mare din Transnistria. Liderul oficial al mişcării, Mihail Burla, pretinde că acesta deţine 23 din cele 43 de locuri, adică majoritatea absolută; 2) mişcarea “Republica” inspirată de liderul separatist Igor Smirnov, reprezentînd interesele “gărzii vechi” a “părinţilor fondatori” ai regimului separatist; 3) gruparea neoficială a organelor locale de securitate, susţinută de cercurile similare din Rusia, care îşi caută propria nişă în businessul local, legată de cercurile şoviniste şi revanşarde din Federaţia Rusă, precum “Voinţa Poporului”, condusă de vice-preşedintele Dumei de Stat, Serghei Baburin.
Victoria reprezentanţilor pragmatici ai businessului transnistrean şi faptul că populaţia din regiune a pledat pentru “schimbare” nu înseamnă că noua tendinţă este favorabilă reintegrării Republicii Moldova. Deja s-a consolidat părerea cvasi-unanimă că divergenţele dintre cele trei grupări reprezentate în noul Soviet Suprem ţin doar de anumite aspecte ale politicilor interne legate de interesele economice din regiune, în timp ce vectorii orientării externe a celor trei grupări sînt convergenţi. O dovadă în acest sens este faptul că interesele “clanului Smirnov” sînt reprezentate în toate cele trei mişcări, inclusiv în mişcarea victorioasă “Obnovlenie”. În spatele ultimei se află faimoasa firmă “Şerif”, iar aceasta îl are la cîrmă pe unul dintre fiii lui Smirnov, care recent a devenit deputat. Evident, nici un clan serios nu-şi “ţine ouăle într-un singur coş”, acest lucru defineşte şi pluralismul transnistrean pe care s-au bazat aşa-zisele alegeri democratice din regiune.
Alegerea unuia din liderii “Obnovlenie”, Evghenii Şevciuc, în funcţia de preşedinte al sovietului suprem confirmă doar că mişcarea respectivă deţine majoritatea absolută în organul respectiv. Funcţiile deţinute anterior de Şevciuc în structurile “Şerifului” şi în banca comercială Agroprombank care, de asemenea aparţine “Şerifului”, confirmă faptul că structura respectivă are ambiţia de a controla nu numai o parte a vieţii economice din regiune, dar şi pe cea politică, evident pentru a-şi extinde dominaţia economică. Demonstraţia forţei şi a eficienţei propagandistice ale echipei “Şerif” au fost impresionante. Seriozitatea lor a fost demonstrată vara trecută în cadrul aşa-zisei iniţiative de modificare a constituţiei transnistrene. Anume Evghenii Şevciuc, care deţinea funcţia de vice-preşedinte al Sovietului Suprem, a fost liderul grupului de deputaţi transnistreni care a obţinut votarea în prima lectură a amendamentelor la constituţia Transnistriei ce prevedeau trecerea de la regimul prezidenţial la unul prezidenţial-parlamentar, în care sovietul suprem să aibă pîrghii de control asupra executivului. Tentativa s-a soldat cu acceptarea de către Smirnov a demiterii ministrului justiţiei Victor Balala, obţinînd astfel un moratoriu asupra modificării constituţiei.
Începerea campaniei electorale pentru alegerea sovietului suprem a scos în evidenţă, prin intermediul presei locale şi a celei din Ucraina şi Rusia, dedesubturile iniţiativei de “modificare a constituţiei”. Astfel, s-a aflat că fostul ministru transnistrean al justiţiei, Victor Balala, face partea din gruparea deputaţilor Dumei de Stat a Rusiei — Serghei Baburin şi Victor Alksnis. După demitere, Balala a devenit consilier al deputatului rus Baburin, iar pînă la demitere el a menajat interesele economice ale “patrioţilor ruşi”, care îşi bazează afacerile pe “apărarea drepturilor compatrioţilor din spaţiul CSI”. Anume Balala a facilitat implicarea grupării Baburin-Alksnis în calitatea de mediator în afacerea obscură legată de privatizarea la un preţ mult sub costul real al Centralei Electrice de la Cuciurgan. În urma acestei afaceri “apărătorii intereselor compatrioţilor ruşi” s-au ales cu profituri de milioane de dolari. Era lesne de presupus că atît cetăţenilor din Transnistria, cît şi businessului serios, asociat cu Şerif, să nu le convină activitatea apărătorilor declaraţi ai intereselor lor. A urmat reacţia de răspuns a deputaţilor Baburin şi Alksnis care, în toiul “crizei constituţionale” din Transnistria, au vizitat regiunea pentru a-şi proteja interesele contestate. Eşecul efortului de a-şi salva protejatul, Balala, i-a făcut să bată alarma, prezentîndu-şi concluziile Dumei de Stat a Rusiei.
Concluziile respective se rezumau la faptul că gruparea “Şerif” şi exponenţii acesteia în frunte cu vice-preşedintele sovietului suprem, Evghenii Şevciuc, influenţaţi de cercurile ucrainene, pun în pericol “soarta şi statalitatea Transnistriei”. Pretenţiile deputaţilor Baburin şi Alksnis pot fi înţelese. Ei contau pe sentimente de gratitudine din partea transnistrenilor, dar şi pe o remunerare “adecvată” pentru eforturile lor. Într-adevăr, de ce administraţia Preşedintelui Putin îşi poate permite să “monetizeze” relaţiile din spaţiul CSI, prin firme intermediare de livrare a gazelor, iar ei n-ar putea să-şi “monetizeze” contribuţia la “apărarea drepturilor compatrioţilor” din acelaşi spaţiu CSI? Doar anume ei, Baburin şi Alksnis, au fost cei care: au susţinut crearea regimului separatist; l-au convins pe Antiufeev, devenit ulterior şef al securităţii din regiune, să vină în Transnistria după ce a fost dat în urmărire generală pentru crimele săvîrşite în Letonia; au format principalul grup de lobby transnistrean în Duma de Stat; au convins Duma să adopte în februarie 2005 trei(!) rezoluţii cu recomandări pentru Guvernul rus de a sancţiona economic Republica Moldova prin interzicerea pătrunderii produselor vegetale, animaliere şi vinicole pe piaţa rusă, să ridice preţurile la gazele naturale livrate Moldovei etc., pe motiv că autorităţile de la Chişinău blochează regimul separatist. Şi au reuşit, sancţiunile sugerate de Baburin&Alksnis au fost aplicate gradual pe parcursul anului 2005 de către autorităţile Federaţiei Ruse faţă de Republica Moldova.
Pentru a calma spiritele legate de “modificarea constituţiei” transnistrene, în perioada respectivă în regiunea separatistă a fost trimis consilierul Preşedintelui Putin pentru problemele “relaţiilor cu compatrioţii”, Modest Kolerov. S-ar putea să fie o simplă coincidenţă domeniile de activitate a grupării Baburin&Alksnis şi a consilierului Preşedintelui Putin. Cert este că vizita lui Kolerov la Tiraspol a pus capăt animozităţilor. El a avut argumente pentru a impune ralierea tuturor grupurilor de interese către Rusia, aceasta pentru a nu admite o eventuală “revoluţie oranj” în regiune. Soluţia de compromis a fost acceptată de Smirnov, care a trebuit să-l demită pe ministrul Balala în schimbul stopării procedurii de modificare a constituţiei.
Misiunea lui Kolerov nu s-a oprit aici. Cea mai bună apărare este ofensiva, de aceea, el a mai contribuit la “consolidarea societăţii civile Transnistrene”, devenind fondatorul “Corporaţiei Internaţionale Prorîv” (CIP), care, în mod surprinzător, a descoperit filiale în Crimea, Abhazia şi Osetia de Sud. De asemenea, Kolerov împreună cu politehnologul Gleb Pavlovski, au iniţiat seria de forumuri bazate pe răspîndirea ideii “multiculturalismului”, la care urmau să participe reprezentanţilor regimurilor separatiste, pentru a-şi coordona acţiunile îndreptate spre căutarea argumentelor de justificare a legitimităţii regimurilor respective. Astfel, în 2005 a fost planificată desfăşurarea a patru forumuri de acest gen. Cel de al patrulea forum, “Multiculturalismul şi dezvoltarea etnonaţională” s-a desfăşurat în decembrie 2005 la Geneva şi a fost dedicat efectelor unei eventuale recunoaşteri internaţionale a provinciei Kosovo şi urmînd să alimenteze speculaţiile despre iminenta reacţie de răspuns a Rusiei orientată spre recunoaşterea regimurilor separatiste din spaţiul CSI.
Pentru a răspunde adecvat eforturilor lui Kolerov şi a înlătura suspiciunile legate de eventuale intenţii de a stabili relaţii cooperante cu Chişinăul, liderii mişcării “Obnovlenie” au iniţiat acţiuni ostentative menite să demonstreze contrariul. Ei au fost cei care în preajma campaniei electorale din regiune au iniţiat colectarea a “400 mii” de semnături ai cetăţenilor prin care să-i ceară Preşedintelui rus Vladimir Putin recunoaşterea Transnistriei, reuşind să adune vreo 70 mii, efort care îi face, totuşi, credibili.
Acesta este contextul în care s-au desfăşurat alegerile “pluraliste” din Transnistria, pe care doar Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse le-a declarat drept democratice. Exact ca în reclama care afirmă: “vă punem la dispoziţie vehicule de orice culoare, cu condiţia că vor fi negre”.
Concluzii
“Schimbarea” din Transnistria, provocată de alegerile legislative, a survenit, practic, imediat după lansarea de către autorităţile Rusiei a politicii pragmatice de “monetizare” a relaţiilor cu partenerii strategici din CSI. Astfel, în efortul de soluţionare a conflictului transnistrean, autorităţile moldoveneşti se vor confrunta, deopotrivă, cu pragmaticii ruşi şi cu cei transnistreni, care fac bloc comun nu numai în mod deschis, ci chiar şi ostentativ.
Pragmatismul Rusiei se reduce la: “monetizarea” relaţiilor, mai ales în domeniile în care deţine monopoluri; blocarea accesului pe piaţa sa; menţinerea prezenţei militare, politice şi economice în Transnistria pentru a nu admite “modificări de constituţie” nesancţionate şi “revoluţii oranj”; aplicarea diferenţiată a “monetizării” faţă de livrările de gaze Transnistriei şi Republicii Moldova.
Parametrii pragmatismului transnistrean au fost enunţaţi de liderul oficial al mişcării “Obnovlenie” pentru publicaţia “Novyi Reghion”: a) Transnistria va rămîne politic şi economic orientată spre Rusia. Motivul invocat ţine de faptul că 30% din locuitorii Transnistriei sînt de origine rusească, 100 de mii din cetăţeni deţinînd cetăţenia Rusiei, ultima fiind şi principalul partener economic al Transnistriei; b) Rusia nu pune Transnistriei nici un fel de condiţii privind întoarcerea datoriei de aproximativ un miliard de dolari. După separarea de Compania “Moldova-Gaz”, compania transnistreană Tirasopoltransgaz va obţine livrarea gazului la preţul vechi de $80 pentru 1000 m3; c) Tranistria va opta pentru independenţă, însă dacă va trebui să-şi negocieze un statut, va fi vorba doar despre o uniune cu Republica Moldova a doi subiecţi egali, adică va accepta doar un model confederal; d) limba rusă va rămîne dominantă în pofida declarării egalităţii a trei limbi (rusă, ucraineană, moldovenească), motivul fiind că aşa s-a constituit situaţia în regiune.
În situaţia creată pragmatismul autorităţilor moldoveneşti nu pare să aibă puncte de reper foarte bine ancorate. Aceasta pe motiv că soluţionarea conflictului transnistrean depinde mai mult de conjunctura externă decît de capacitatea şi voinţa Republicii Moldova de găsi o soluţie conformă intereselor ei naţionale. Contează şi conjunctura internă. “Consensul naţional” şi stabilitatea politică relativă au fost obţinute din contul îngustării dramatice a “cîmpului de manevră” a partidului de guvernămînt în ceea ce priveşte principiile soluţionării conflictului. Aceasta face ca poziţia Republicii Moldova să fie percepută drept una extrem de inflexibilă. Pe de altă parte, renunţarea la această poziţie poate pune în pericol “consensul naţional” fără existenţa garanţiilor că o nouă abordare flexibilă ar da rezultate pozitive. Deocamdată, este clar că Republica Moldova este pedepsită economic de către Rusia pentru poziţia sa în privinţa modului de soluţionare a conflictului Transnistrean. A pune mari speranţe pe faptul că Ucraina îşi va onora obligaţiunile asumate în mai 2003 şi va permite tranzitarea mărfurilor transnistrene doar în baza documentelor vamale ale Republicii Moldova (lucru care ar face autorităţile separatiste mai conciliante), nu merită. Ucraina a reconfirmat decizia din mai 2003 şi în mai 2005, dar lucrurile au rămas tot aşa cum au fost. Reconfirmarea aceluiaşi lucru la 30 decembrie 2005 nu inspiră prea multă încredere, mai cu seamă că în Ucraina s-a declanşat o nouă etapă a crizei politice. În aceste condiţii, aplicarea de către transnistreni a mecanismului de corupere a vameşilor ucraineni descris de către ministrul de externe al Transnistriei, Valerii Liţckai, pentru revista “Glavred” nu va prezenta mari dificultăţi.