Monitoring→Politica→Comentarii

---

Campania propagandistică împotriva “blocadei”

Efectele introducerii la 3 martie 2006 de către autorităţile ucrainene a unor noi reguli vamale pentru agenţii economici transnistreni reprezintă fenomene inedite care merită o abordare pe potrivă. Despre eventuala introducere a noilor reguli se ştia de mult. În principiu, Ucraina acceptase să permită tranzitul mărfurilor în şi din Transnistria în baza documentelor vamale perfectate în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova în mai 2003. Ulterior, introducerea noilor reglementări a fost amînată de trei ori, ultima dată la 25 ianuarie 2006.

Autorităţile transnistrene erau perfect conştiente de apropiata aplicare a noilor reguli vamale. În mod ciudat, pregătirile pentru noul regim vamal s-au concentrat asupra schimbului de experienţă şi perfecţionării artei propagandistice în cadrul “conferinţei internaţionale” cu genericul “Dreptul internaţional şi realităţile lumii moderne. Republica Moldovenească Nistreană — stat împlinit”. Rezoluţia conferinţei la care au participat oficialii transnistreni a pledat pentru recunoaşterea internaţională a independenţei Transnistriei.

În aceste circumstanţe, era de aşteptat că autorităţile transnistrene şi cele ale Federaţii Ruse se pregătesc să lanseze o campanie propagandistică, insistînd asupra faptului că introducerea noilor reguli vamale semnifică “instituirea blocadei economice asupra statului transnistrean împlinit”. Valul propagandistic a fost oarecum barat de explicaţiile autorităţile moldoveneşti şi ucrainene, care au avut de subliniat lucruri bine ştiute — noile reguli vamale au menirea de a asigura legalitatea comerţului extern al agenţilor economici transnistreni care urmează să se înregistreze la instituţiile respective ale Republicii Moldova, într-un regim simplificat, fie temporar, fie permanent, pentru a obţine certificate de provenienţă a bunurilor şi documente vamale recunoscute internaţional. Legalizarea comerţului extern al Transnistriei urmează să se desfăşoare în paralel cu soluţionarea conflictului propriu-zis. Tocmai acest lucru este calificat de autorităţile transnistrene şi cele din Federaţia Rusă drept “blocadă economică” menită să influenţeze procesul de negocieri. Argumentul principal este “dreptul Transnistriei la activitate economică externă de sine stătătoare”, stipulat în paragraful 3 al “memorandumului Primakov” din 8 mai 1997.

În consecinţă, pe lîngă lansarea campaniei propagandistice de acuzare a autorităţilor moldoveneşti şi celor ucrainene de introducere a “blocadei economice”, autorităţile transnistrene au: a) declarat că Ucraina nu mai poate fi mediator şi garant al procesului de negocieri privind soluţionarea conflictului, acest rol revenindu-i în exclusivitate Rusiei; b) ameninţat că părăsesc procesul de negocieri; c) blocat transportul feroviar şi auto de tranzit prin regiune; d) interzis agenţilor economici transnistreni, care practică operaţiuni import-export, să se înregistreze în modul prevăzut de legislaţia Republicii Moldova; e) interzis finanţarea externă a organizaţiilor neguvernamentale etichetate drept “coloana a 5-a” (evident cu excepţia corporaţiei “Propîv”, fondată şi finanţată cu concursul unui înalt demnitar din administraţia de la Kremlin); f) organizat, la sfaturile deputaţilor Dumei de Stat, acţiuni coordonate de protest ale “apărătorilor Transnistriei”, pentru a demonstra “coeziunea poporului Transnistrean, hotărît să convingă omenirea progresistă” de dreptul poporului transnistrean la independenţă; e) instituit un “comitet anti-blocadă” menit să “mobilizeze resursele” şi să monitorizeze “catastrofa umanitară” pentru a cere şi primi ajutorul Federaţiei Ruse; f) ameninţat că vor pîrî Republica Moldova şi Ucraina în instituţiile justiţiei internaţionale şi OMC^[1] etc.

Aceste evenimente creează o situaţie destul de complicată şi periculoasă, cetăţenii din Transnistria devenind ostatici ai regimului separatist. Este extrem de important că în aceste circumstanţe Republica Moldova nu se mai află în izolare informaţionlă, cum a fost la începutul anilor ’90, cînd conflictul transnistrean a fost inspirat şi mediatizat de instiagatori.

UE şi SUA, prin instituţii şi înalţi demnitari, şi-au exprimat aprobarea faţă de măsurile întreprinse de Republica Moldova şi Ucraina pentru legalizarea comerţului extern al Transnistriei. În cadrul Consiliului permanent al OSCE de la începutul lunii februarie a.c. s-a accentuat că dreptul Transnistriei la comerţ extern de sine stătător nu este unul absolut, el trebuie realizat în conformitate cu normele internaţionale general acceptate, lucru care poate fi făcut urmînd noile proceduri de înregistrare a agenţilor economici şi a perfectării documentaţiei vamale. Interdicţiile impuse de autorităţile transnistrene sînt calificate drept “autoblocadă”, a cărei menire este să fortifice efectul propagandistic al campaniei de condamnare a acţiunilor Moldovei şi Ucrainei, care ar genera o presupusă “catastrofă umanitară”.

Valabilitatea “memorandumului Primakov”

Invocarea încălcării de către Republica Moldova şi Ucraina a “memorandumului Primakov” din 8 mai 1997 poate fi utilă pentru Moldova, fiindcă îi oferă Chişinăului ocazia să demonstreze că respectivul memorandum n-a avut vreo dată altă valoare decît asigurarea intereselor Transnistriei şi ale Federaţiei Ruse, în pofida faptului că în preambulul documentului se afirmă că scopul este “soluţionarea rapidă a conflictului”. Autorităţile transnistrene şi cele ruse insistă că memorandumul respectiv ar avea un statut echivalent cu acordurile internaţionale.

În primul rînd, au trecut nouă ani de la semnarea memorandumului, lucru care pune în evidenţă inutilitatea lui de a contribui la “soluţionarea rapidă a conflictului”, care iată că a devenit unul “îngheţat”. Evident, un document menit să contribuie rapid la soluţionarea unui conflict nu este aplicabil “conflictelor îngheţate”. Părţi semnatare ale memorandumului sînt Republica Moldova, cu statut de subiect al dreptului internaţional şi Transnistria în calitate de parte angajată să formeze un stat comun cu Moldova în hotarele acesteia la data de 1 ianuarie 1991. Rusia şi Ucraina au semnat memorandumul în calitate de mediatori şi garanţi ai procesului de soluţionare a conflictului, iar OSCE în calitate de mediator. La 7 ani după semnarea memorandumului s-a stabilit prin decizia Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) privind “cazul Ilaşcu” că unuia din mediatori şi garanţi nu i se potriveşte deloc acest statut. Conform concluziilor CEDO Rusia poartă responsabilitate pentru starea de lucruri din Transnistria dat fiind faptul că a înarmat, susţinut militar, politic, economic şi financiar regimul separatist condus de cetăţeni ai acestei ţări. Conform deciziei judecătoreşti, prin semnarea împreună cu Republica Moldova la 21 iulie 1992 a Acordului privind principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, Rusia poate fi identificată mai degrabă drept parte a conflictului decît mediator şi garant. Iar dacă este garant, atunci îşi garantează propriile interese, lucru confirmat în recenta declaraţie din 10 martie 2006 a Dumei de Stat care afirmă că decizia Moldovei şi Ucrainei privind introducerea noilor reguli vamale “contravine intereselor Rusiei”.

În al doilea rînd, dacă liderii transnistreni şi susţinătorii lor din Rusia, consideră că memorandumul Primakov are statut de document internaţional în vigoare, atunci ar trebui să ia în consideraţie faptul că prevederile a astfel de documente se îndeplinesc cu “bună credinţă”^[2]. Faptul că în 2000 Smirnov a iniţiat modificarea constituţiei pentru a depăşi interdicţia de a deţine mai mult de două mandate de preşedinte al autoproclamatei republici pe motiv că a promis transnistrenilor “să nu-şi părăsească postul pînă nu-şi va realiza promisiunea de obţinere a independenţei Transnistriei”, pune în evidenţă faptul că semnînd memorandumul, Smirnov numai la îndeplinirea lui cu “bună credinţă” nu s-a gîndit.

În aceiaşi ordine de idei se înscriu, de asemenea: a) sărbătorirea anuală în mod ostentativ a “zilei independenţei” cu participarea oficialităţilor ruse, care-i încurajează cu promisiuni de a recunoaşte independenţa Transnistriei; b) participarea la forurile “internaţionalei separatiste” (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte) din capitala Rusiei, unde sînt coordonate strategiile de separare completă; c) edificarea cu suportul înalţilor demnitari din administraţia de la Kremlin a “societăţii civile” promotoare a acţiunilor de detaşare a enclavele separatiste, precum corporaţia “Prorîv” cu filiale în Transnistria, Crimeea, Abhazia şi Osetia de Sud, evident, finanţate din sursele celor care le-au fondat şi care în prezent promovează ideea Preşedintelui Rusiei de a recunoaşte independenţa enclavelor separatiste în eventualitatea recunoaşterii internaţionale a provinciei Kosovo. Toate aceste lucruri luate împreună demonstrează preţul care se poate pune pe “documentul internaţional” cu denumirea de “memorandumul Primakov” şi gradul de “bună credinţă” faţă de respectarea clauzelor acestuia de către doi dintre semnatarii lui.

În al treilea rînd, memorandumul în cauză prevedea respectarea drepturilor omului. După criza “şcolilor moldoveneşti”; limitarea accesului ţăranilor moldoveni din satele din stînga Nistrului, aflate în jurisdicţia Moldovei, la terenurile lor agricole; blocarea circulaţiei cetăţenilor pe podul de peste Nistru; impunerea “taxelor de migraţiune” pentru cetăţenii moldoveni care intră pe teritoriul controlat de regimul separatist etc., despre ce fel de respectare a drepturilor omului din partea regimului separatist poate fi vorba? Aceste încălcări flagrante se regăsesc în documentele OSCE, în rapoartele de ţară privind drepturile omului ale Departamentului de Stat al SUA. În condiţiile respective apelarea la respectarea clauzelor memorandumului Primakov şi cerinţele imperative ale Transnistriei de a i se oferi drepturi de perfectare în numele Republicii Moldova a documentelor vamale este de o uimitoare impertinenţă.

În al patrulea rînd, pretinsul drept al Transnistriei la activitatea economică externă independentă, consacrat de paragraful trei al faimosului memorandum prevede în mod expres acordul “părţilor”, adică şi al Chişinăului. Din cele menţionate mai sus devine evident că Chişinăul nu poate avea nici un interes să garanteze “dreptul Transnistriei la activitate economică externă”, delegîndu-i acesteia împuterniciri de asigurare a operaţiunilor de import-export ]n numele Republicii Moldova, în situaţia cînd liderii separatişti încalcă în mod flagrant prevederile memorandumului şi acţionează ostentativ cu “rea credinţă”. O mostră în acest sens este procesul de privatizare ilegală din Transnistria, care a fost comentat de ministrul local al economiei, Elena Cernenco, în sensul că privatizarea trebuie să se efectueze rapid cu participarea capitalului rusesc “pentru a nu le lăsa nimic moldovenilor”.

În al cincilea rînd, trebuie să se ia în consideraţie că acţiunile memorandumului Primakov nu mai sînt aplicabile din 2003 după confuzia legată de semnarea memorandumului Kozak. Astfel, textul memorandumului Kozak nu prevedea în nici un fel dislocarea a noilor trupe de pacificatori ruşi în raioanele de est ale Republicii Moldova, lucru confirmat de unul din autorii textului, Dmitrii Kozak, care la 17 noiembrie 2003 afirma: “Rusia nu ridică problema garanţiilor militare în procesul de soluţionare paşnică a conflictului transnistrean”. În pofida acestui fpt, doar peste patru zile, la 21 noiembrie 2003, ministrul rus al Apărării, Serghei Ivanov, citat de agenţia ITAR-TASS afirma exact contrariul: “Serghei Ivanov a poruncit Statului Major să elaboreze propuneri privind formarea forţelor pacificatoare de stabilizare care să fie dislocate în Moldova cu acordul Chişinăului…Numărul contingentului nu trebuie să depăşească limitele impuse de FACE flancurilor, adică numărul nu va depăşi 2000 de oameni. Aceştia for fi dislocaţi pe teritoriul viitoarei federaţii pînă la demilitarizarea totală a statului, dar nu mai tîrziu de 2020. Forţele pacificatoare nu vor dispune de armament greu, doar arme uşoare şi helicoptere pentru a controla procesul de demilitarizare”.

Este evident, dezvoltarea prevederilor memorandumului Primakov în cele ale memorandumului Kozak pregătea dependenţa totală a Republicii Moldova de voinţa Transnitriei căreia i se recunoştea statalitatea cu toate instituţiile ei la momentul dat, dar şi dreptul absolut de veto asupra oricăror decizii ale pretinsei federaţii în proces de constituire în prezenţa exclusivă a trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova. Erau lucruri inacceptabile, care au determinat respingerea, să sperăm, a ambelor memorandumuri.

Ce efecte pot avea ameninţările liderilor transnistreni?

Ameninţările liderilor separatişti de a se adresa în justiţia internaţională şi de a se plînge OMC-ului chiar merită să fie vehiculate pe larg, eventual susţinute, precum trebuie susţinute ameninţările privind părăsirea procesului de negocieri.

În primul rînd, părăsirea de către Transnistria a procesului de negocieri ar confirma definitiv caducitatea memorandumului Primakov, aducînd situaţia la starea anului 1992, cînd exista mecanismul tetralateral, cu excepţia faptului că România ar fi substituită de SUA şi UE.

În al doilea rînd, pornind pe calea adresării către instituţiile justiţiei internaţionale, liderilor transnistreni ar putea să li se confirme că au dreptul la astfel de apeluri, dar li se va aminti că au şi obligaţii, spre exemplu, de a nu împiedica Rusia să-i convingă să elibereze din închisoare cei doi deţinuţi ai “grupului Ilaşcu”, în conformitate cu decizia definitivă a CEDO.

În al treilea rînd, plîngerea către OMC le-ar prinde bine liderilor transnistreni pentru a-şi clarifica care sînt entităţile menite să asigure implementarea regulilor comerţului internaţional şi care sînt subiecţii arbitrajului din cadrul instituţiei respective.

În al patrulea rînd, apelarea la susţinerea şi ajutorul economic al Rusiei şi reacţiile de răspuns din partea acesteia ar pune în evidenţă falsitatea argumentelor Rusiei referitoare la lipsa influenţei asupra regimului de la Tiraspol, care ar împiedica-o să-şi onoreze obligaţiunile legate de eliberarea deţinuţilor “grupului Ilaşcu” şi să-şi retragă trupele şi armamentul din regiune. Cerînd şi primind ajutorul rusesc, liderii separatişti pun Rusia în umilitoare situaţie de a explica de ce acordă ajutor unui regim care o împiedică să-şi onoreze angajamentele internaţionale ce reies dintr-o hotărîre judecătorească şi un adevărat tratat internaţional, nici vorbă de vreun memorandum semnat cu rea credinţă.

În sfîrşit, ameninţînd cu sancţiunile pe care Rusia ar putea să le aplice Moldovei şi Ucrainei pentru a salva regimul transnsitrean de “blocada economică”, liderii separatişti ar trebuie să înţeleagă că acest gen de ameninţări sugerează comparaţii extrem de nefavorabile Rusiei, care, pe de o parte, a înecat în sînge separatismul cecen, iar pe de altă parte, susţine “internaţionala separatistă” care se declară ostentativ de orientare pro-rusească.

Reacţiile Federaţiei Ruse

Sigur, Rusia poate pedepsi Republica Moldova pentru manifestarea principialităţii în apărarea intereselor sale de asigurare a integrităţii teritoriale. De fapt, Rusia a făcut deja acest lucru. Cele trei rezoluţii ale Dumei de Stat adoptate în februarie 2005 care recomandau Guvernului rus să introducă sancţiuni economice faţă de Republica Moldova şi majorarea preţurilor la gaze au fost realizate parţial.

Totuşi, Declaraţia din 10 martie 2006 a Dumei de Stat privind “blocada” Transnistriei a fost destul de palidă, lucru care denotă realismul clasei politice ruseşti. Ameninţările unora din politicieni ruşi cu o eventuală recunoaştere a independenţei Transnistriei sînt un bluf.

Este de la sine înţeles că ameninţarea cu “aplicarea universală” a eventualului precedent Kosovo faţă de Transnsitria şi alte enclave din “internaţionala separatistă” nu este aplicabilă. Vara trecută Preşedintele rus şi cel al Chinei au semnat o declaraţie comună de condamnare a separatismului, de aceea este puţin probabilă aplicarea principiilor pretins “universale”, care nu vor fi de loc “universale” dacă nu se vor referi, de exemplu, şi la Taiwan. Or, nu încape nici o îndoială că “partenerului strategic al Rusiei” nu-i va plăcea de loc jocul de-a “principiile universale”, chiar dacă Rusia îi va promite să le aplice diferenţiat.

Probabilitatea aplicării eventualului precedent Kosovo faţă de Transnistria şi alte enclave din “internaţionala separatistă”, este chiar în scădere în ajunul preluării de către Rusia a preşedinţiei Comitetului de miniştri al Consiliului Europei şi în perioada exercitării preşedinţiei în clubul G8.

Cu toate acestea, este foarte probabilă susţinerea ulterioară de către Rusia a regimurilor separatiste, în împrejurări prielnice, evident dacă acestea vor supravieţui pînă atunci. Partea proastă este că după recentul eşec al încercărilor de “îmblînzire” a HAMAS-ul şi Iranului, pentru a se erija în postură de actor internaţional de prim rang, Rusia are putea să-şi demonstreze importanţa sa internaţională, în relaţiile cu Moldova. De aceea, soluţionarea cît se poate de rapidă a “conflictului îngheţat” este un imperativ.

Eventualele efecte asupra Ucrainei

Ucraina nu a fost vreodată printre partenerii credibili ai Republicii Moldova. Noile reguli vamale introduse de Ucraina sînt expresia unui compromis avantajos pentru această ţară, constînd în găsirea unui punct de echilibru între problemele de securitate de mare interes pentru UE şi SUA şi interesele Ucrainei de a dezvolta relaţii economice cu acestea. “Bonus”-urile pe care le-a primit recent Ucraina de la SUA şi UE prin: recunoaşterea Ucrainei drept ţară cu economie de piaţă; scoaterea obiecţiilor în vederea aderării Ucrainei la OMC; excluderea din lista statelor faţă de care se aplică amendamentul Jackson-Vanik — sînt de o importanţă fundamentală. Pe acest fundal eventualele efecte negative legate de implementarea aşa-zisei “blocade a Transnistriei” par minore.

Mai mult, instaurarea legalităţii în regiunea transnstreană a Republicii Moldova este favorabilă Ucrainei, care se confruntă şi ea cu tendinţe separatiste, de exemplu, în Crimeea. Liderii mişcării separatiste “Prorîv” din Crimeea, care fac parte din aceiaşi “corporaţie internaţională”, fondată şi susţinută în mod deschis de înalţi demnitari din administraţia Preşedintelui Rusiei, declarau ostentativ acum cîteva luni, în timpul “războiului farurilor”, că au drept model de urmat situaţia din Transnistria.

Factorii menţionaţi mai sus sugerează, la prima vedere, că recentele evenimente din Transnistria ar trebui să aibă un impact mai degrabă pozitiv decît negativ asupra Ucrainei. Totuşi, favorurile occidentale sînt oferite Ucrainei ca entitate statală, iar pierderile de pe urma noilor reguli vamale le suportă anumiţi funcţionari corupţi şi clanuri mafiote pentru care “sînt mai aproape dinţii decît părinţii”. Fiind şantajabili şi practicînd şantajul, reacţiile ultimilor pot avea efecte extrem de negative. Este adevărat că şi mulţi simpli cetăţeni pot suferi, deşi noul regim vamal nu ar trebui să afecteze volumul schimburilor comerciale ale regiunii Transnistrene cu regiunile adiacente ucrainene, dacă nu ar fi instaurată autoblocada.

Campania electorală pentru alegerea Radei Supreme este un factor de vulnerabilitate pentru autorităţile ucrainene. În ajunul alegerilor “binevoitorii” au lansat deja insinuări referitoare la amplasarea pe teritoriul Ucrainei a unor “locuri de detenţii ale CIA”; ameninţă cu deconectarea de la energia electrică a regiunii Odesa, alimentată de centrala de la Kuchurgan din Transnistria; interpretează problema noilor reguli vamale drept o “acţiune îndreptată împotriva conaţionalilor ucraineni din Transnistria” etc. Evident, este de aşteptat ca acest gen de provocări, precum şi altele mult mai periculoase, să fie în continuă creştere pînă la 26 martie a.c. cînd vor avea loc alegerile.

Concluzii

1. Republica Moldova ar trebui să-şi construiască o argumentare cît se poate de coerentă pentru a putea rezista presiunilor Federaţiei Ruse şi a celor influenţaţi de propaganda transnistreană axată pe “blocadă”. Scopul urmărit nu poate fi altul decît soluţionarea paşnică a conflictului după care să fie posibilă o restabilire rapidă a bunelor relaţii cu Federaţia Rusă. Moldova nu poate avea nici un interes de a antagoniza Rusia, suportînd sancţiunile economice ale acesteia, ameninţările de a impune preţuri europene pentru livrările de gaze etc. În acelaşi timp, logica impusă de comportamentul Rusiei pe parcursul dezvoltării conflictului transnistrean nu-i lasă Moldovei prea mult cîmp de manevră.

2. Ajutorul acordat Transnistriei este dovada cea mai elocventă că regimul separatist supravieţuieşte datorită suportului deliberat al Rusiei. Acest fapt pune în evidenţă necesitatea insistării asupra îndeplinirii de către Federaţia Rusă a obligaţiunilor ei internaţionale de a-şi retrage trupele şi muniţiile din raioanele de est ale Republicii Moldova.

3. Documentul de bază pentru soluţionarea conflictului transnistrean nu poate fi altul decît Legea Nr.173-XVI din 22.07.2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria), care la rîndul ei, a avut la bază Declaraţia şi două apeluri ale Parlamentului Republicii Moldova din 10 iunie 2005 cu privire la iniţiativa Ucrainei în problema reglementării conflictului transnistrean şi la măsurile pentru democratizarea şi demilitarizarea zonei transnistrene. Invocarea a tot felul de memorandumuri trebuie ignorată.

4. Autorităţile moldoveneşti ar trebui să se adreseze către cele ruse cu propunerea ca acestea să ia măsuri urgente de a-i convinge pe liderii separatişti, cetăţeni ai Rusiei, să elibereze “ostaticii transnistreni”, înlăturînd obstacolele, care au condus la autoblocada regiunii. Anume această autoblocadă pune în pericol existenţa normală a zeci de mii de cetăţeni ruşi. Prin legile sale, Federaţia Rusă are obligaţia să asigure drepturile conaţionalilor, ci nu cele ale regimurilor separatiste care îi fac ostatici pe cetăţenii ruşi şi de alte origini etnice. O lume întreagă ştie cum procedează Rusia în raport cu regimurile care iau ostatici^[3]. Rusia nu are decît să confirme că este consecventă în acest sens.

5. Republica Moldova şi partenerii ei occidentali nu pot fi siguri că Ucraina va rezista mult timp în a menţine noul regim vamal. Cu atît mai mult, nimeni nu poate fi sigur că acest regim vamal va rezista după alegerile parlamentare, acţiunile autorităţilor ucrainene fiind dependente de componenţa majorităţii parlamentare instaurate după alegeri. Circumstanţele respective necesită a fi luate în consideraţie pentru a reacţiona în mod adecvat, lucru care se referă şi la comunitatea internaţională care şi-a manifestat fără echivoc sprijinul pentru legalizarea businessului şi securizarea hotarelor din preajma UE.

6. Eventualul eşec al recentei încercări de legalizare a comerţului extern al Transnistriei, ca premisă pentru ulterioara soluţionare deplină a conflictului, va îndepărta dramatic acest deziderat, putînd să-l facă chiar imposibil. Comportamentul liderilor transnistreni în perioada instaurării autoblocadei pune în evidenţă faptul că aceştia nici măcar nu vor putea simula alegeri libere şi corecte în decembrie 2006, cînd ar trebui să se desfăşoare alegeri prezidenţiale în regiune. În acest context, autorităţile moldoveneşti trebuie să aibă propriile strategii de influenţare a situaţiei din Transnistria.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet