Monitoring→Politica→Comentarii

---

Principalele evenimente ale Anului politic 2007 au fost legate de pregătirea şi desfăşurarea alegerilor locale generale. Pierderea alegerilor de către Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a avut drept efecte: renunţarea la “parteneriatului politic pentru integrare europeană” dintre putere şi opoziţie; antagonizarea relaţiilor dintre puterea centrală şi administraţia publică locală; revizionismul ideologic al partidului de guvernămînt şi regruparea forţelor opoziţiei; exacerbarea pericolului “agresiunii permanente” la adresa Republicii Moldova din partea “ultimului imperiu al Europei”. În paralel, s-au produs evenimente cu impact major, legate de implementarea Planului de Acţiuni Uniunea Europeană — Republica Moldova (PAUERM) şi de soluţionarea conflictului transnistrean.

Impactul alegerilor locale generale

Înfrîngerea partidului de guvernămînt şi “victoria agregată” a opoziţiei la alegerile locale nu au “limpezit apele”. Dimpotrivă, au anunţat apropierea unei destabilizări social-politice şi a unor procese cu “efect întîrziat”. Reacţia partidului de guvernămînt la “victoria agregată” a opoziţiei a fost reducerea pe cale legislativă a potenţialului acesteia, din perspectiva parlamentarelor 2009, prin: interzicerea deţinerii funcţiilor publice de către posesorii cetăţeniilor multiple; ridicarea pragului electoral; interzicerea blocurilor pre-electorale. Toate acestea sînt consecinţele indirecte ale rezultatelor alegerilor din iunie 2007. Alegerile locale generale din iunie 2007 au fost marcate şi de două evenimente cu caracter simbolic:

• în satul de baştină al Preşedintelui Vladimir Voronin — Corjova, situat în zona de securitate de pe malul stîng al Nistrului, alegerea administraţiei publice locale a fost zădărnicită premeditat, în repetate rînduri, de către autorităţile transnistrene;
• alegerile locale generale au rămas neterminate, din cauza incidentelor repetate din satul Buţeni.

În primul caz este vorba despre o provocare la adresa şefului statului, care acum şapte ani, înaintea intrării în posesia mandatului de Preşedinte, promitea soluţionarea conflictului în cîteva luni de zile. De asemenea, alegerile la Corjova au pus în evidenţă un nou aspect al rolului pacificatorilor. Pe de o parte, prezenţa lor nu a putut împiedica intervenţia în forţă a autorităţilor transnistrene pentru zădărnicirea efectuării alegerilor organizate de către autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova. Pe de altă parte, prezenţa pacificatorilor ruşi a servit drept principalul motiv pentru justificarea desfăşurării de către autorităţile Federaţiei Ruse a alegerilor în Duma de Stat în raioanele de est ale Republicii Moldova.

Cel de al doilea caz este pur şi simplu unul edificator. Simplii locuitorii ai unui sat şi-au confirmat constant şi repetat potenţialul de protest, învingînd, cel puţin din punct de vedere moral, autorităţile.

Implementarea PAUERM

Retorica oficială a continuat să insiste asupra scopului strategic primordial — integrarea europeană a Republicii Moldova. În conformitate cu o indicaţie din 13 septembrie a premierului Vasile Tarlev, pînă la 17 noiembrie 2007 urmau să fie încheiate toate activităţile stabilite pentru realizarea obiectivelor Planului de Acţiuni UE-RM. Orice estimare obiectivă a eforturilor autorităţilor moldoveneşti în acest sens ar recunoaşte realizarea unor progrese semnificative în diverse domenii, succesele au fost reflectate pe larg de un întreg “media-holding”, cuprinzînd vreo 8–9 unităţi electronice şi tipărite, precum şi alte cîteva afiliate. De aceea, concentrarea asupra problemelor nesoluţionate se impune, în special, în domeniile de maximă sensibilitate, precum asigurarea: drepturilor omului; libertăţii mass-media; independenţei justiţiei; combaterii corupţiei; climatului investiţional favorabil. În aceste domenii stările de fapt nu au cunoscut progrese semnificative, ba dimpotrivă, au cunoscut anumite regrese. În cadrul Consiliului de Cooperare din iunie 2007 pentru majoritatea domeniilor în cauză Comisia Europeană a recomandat Republicii Moldova să-şi dubleze eforturile. Jumătate de an mai tîrziu şeful statului a recunoscut, în cadrul vizitei sale la Bruxelles din 5–6 decembrie 2007, că Republica Moldova rămîne restanţieră în domeniile în care urma să-şi dubleze eforturile.

În consecinţă, Comisia Europeană a propus la 5 decembrie 2007 extinderea perioadei de implementare a PAUERM pentru încă un an de zile. Decizia în cauză a fost precedată de îndemnuri tradiţionale: de intensificare a eforturilor, ţînînd cont de faptul că “nu există limite pentru perfecţiune”; de testare a gradului de implementare prin prisma reacţiilor cetăţenilor la efectele generate. Cu toate acestea, nu se poate spune că Republica Moldova a primit vot de blam, dimpotrivă, la adresa ei au fost pronunţate cuvinte încurajatoare. Faptul că implementarea planurilor de acţiuni cu Ucraina şi Israelul au fost, de asemenea, extinse pentru un an de zile, plasează Republica Moldova într-un context destul de favorabil. Ultimul factor face irelevantă referinţa la data de 17 noiembrie, salvînd-ul, probabil, pe premierul Tarlev de la primirea “cartonaşului roşu”, cu care-l ameninţa şeful statului încă un an în urmă.

Totuşi, îndemnul de a testa calitatea şi gradul de implementare a PAUERM prin intermediul reacţiilor cetăţenilor dă o lovitură dramatică autorităţilor moldoveneşti. Cel mai elocvent studiu de caz în acest sens poate fi cel de la Buţeni, invocat deja. Astfel, în pofida hotărîrilor Judecătoriei de circumscripţie, Curţii de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie, alegătorii din Buţeni s-au considerat lezaţi în drepturile lor electorale, atunci cînd instanţele judiciare respective au decis anularea rezultatelor alegerilor şi organizarea alegerilor repetate fără participarea candidatului preferat, descalificat de justiţia moldovenească pe motiv că a abuzat de “resurse administrative”. Refuzul de a respecta deciziile judecătoreşti, manifestat prin blocarea secţiei de votare, pune în evidenţă gravitatea situaţiei. Formal, acţiunile protestatarilor sînt ilegale, însă, de fapt, ele au un anumit grad de legitimitate:

• partidul de guvernămînt n-a suportat niciun fel de consecinţe de pe urma faptelor confirmate în raportul final ale OSCE, referitoare la “supunerea intimidărilor candidaţilor din partea opoziţiei” la recentele alegeri din 2007. După accederea la guvernare a PCRM, rapoartele oficiale ale OSCE au mai constatat “degradarea procesului electoral”, “abuz de resurse administrative” dar aceste constatări nu au atras eliminarea din competiţie a candidaţilor PCRM etc. În statul de drept legea trebuie să fie una şi egală pentru toţi;
• credibilitatea justiţiei moldoveneşti este contestabilă. Numai în 2007, autorităţile moldoveneşti au fost condamnate de CEDO în 59 de cazuri pentru încălcarea drepturilor omului (mai mult de o condamnare pe săptămînă), ceea ce reprezintă aproximativ 57% din numărul total al condamnărilor. Refuzul Consiliului Europei de a selecta un judecător pentru CEDO din candidaturile promovate de către autorităţile moldoveneşti discreditează procedurile respective şi în plan intern;
• pentru asigurarea ordinii în ziua alegerilor repetate din 16 decembrie 2007 Ministerul Afacerilor Interne a dislocat în Buţeni, localitate cu aproximativ 2500 de alegători, tocmai 400 de poliţişti, aproximativ cîte un poliţist la 6 alegători, dotaţi cu arme şi cai. Modul în care s-a implicat poliţia a determinat demisionarea in corpore a membrilor consiliului electoral din localitate, lăsînd nesoluţionată problema alegerii administraţiei locale.

În cazul satului Buţeni, problema “dreptului la revoltă în cazul guvernării inadecvate” nu este una de filozofie politică, ci una foarte practică. De o manieră elocventă ea pune în evidenţă percepţia din partea cetăţenilor a gradului de implementare a PAUERM.

Relaţiile putere centrală — putere locală

Un fenomen demn de atenţie este legat de degradarea dramatică în 2007 a relaţiilor dintre puterea centrală şi administraţia publică locală. Imediat după alegerile locale, şeful statului a avertizat asupra eventualei discriminări de ordin financiar-bugetar a 2/3 din raioane în care a învins opoziţia. Ameninţările au fost însoţite de boicotarea reciprocă în procesul de alegere a organelor executive ale raioanelor. În cazul raionului Rezina, boicotul s-a soldat cu dizolvarea consiliului raional ales în iunie şi organizarea unor alegeri noi în noiembrie. Deciziile ulterioare ale administraţiei centrale au fost îndreptate spre lezarea intereselor administraţiei locale: schimbarea subordonării conducătorilor instituţiilor medicale, iniţiative de diminuare a influenţei financiar-materiale a autorităţilor locale asupra poliţiei municipale, distribuirea resurselor bugetare pentru investiţii capitale, reducerea acumulărilor în bugetele locale prin anularea impozitului pe venit în cadrul “reformei economice liberale” etc. Acest gen de acţiuni a confirmat cele mai proaste aşteptări, că disputa politică dintre putere şi opoziţie va fi extinsă asupra relaţiilor administrative dintre puterea centrală şi cea locală.

Expresia concentrată a relaţiilor putere centrală — putere locală este relevată prin prisma relaţiilor dintre puterea centrală şi primăria municipiului Chişinău. Greşelile comise de către primăria şi Consiliul Municipal Chişinău, avîndu-i în frunte pe liderii Partidului Liberal — Dorin Chirtoacă şi Mihai Ghimpu, i-au oferit partidului de guvernămînt temei pentru critici. Însă ameninţările din partea puterii centrale la adresa celei municipale, secundate de tentativele procuraturii de a contesta legalitatea unor dispoziţii ale primarului, nesupunerea ostentativă a conducerii poliţiei municipale, utilizarea presiunilor în disputa tarifelor prin stoparea furnizării agentului termic în blocurile locative din capitală de către o întreprindere gestionată de Guvern etc., au consolidat simpatiile pentru autorităţile municipale. Într-adevăr, contestarea verbală de către şeful statului a alegerii cetăţenilor, precum şi excesul de zel în contestarea competenţelor autorităţilor chişinăuiene au avut drept efect creşterea rating-ului de încredere a cetăţenilor în primarul capitalei, rating care spre sfîrşitul lui 2007 a tins să le egaleze pe cele ale prim-ministrului şi preşedintelui Parlamentului. În acest context, merită menţionate două lucruri, oarecum, favorabile primarului Dorin Chirtoacă: disputa dintre primăria Chişinăului şi Guvern privind instalarea şi inaugurarea Pomului de Crăciun a căpătat contururi simbolice, fiind consemnată de presa internaţională ca reacţie a forţelor “vechi” la manifestările celor “noi”; postul de televiziune pro-prezidenţial, angajat în mod vădit în defăimarea primarului de Chişinău şi a opoziţiei, printr-o emisiune pretins satirică, etalează, de fapt, frica autorilor şi actorilor acestui show pentru ceea ce şi cum fac, dar mai ales neîncrederea în perpetuarea la putere a celor pe care-i slujesc. Manifestarea neîncrederii subminează moralul. Acest gen de comportament nu este doar o manifestare a “curajului de a ataca opoziţia”, ci şi o încălcare a drepturilor consumatorilor de producţie audiovizuală.

Modernizarea PCRM

Un eveniment de rezonanţă s-a produs la plenara din 17 noiembrie 2007 a PCRM, cînd a fost dat publicităţii proiectul noului program politic al formaţiunii^[1]. Şeful statului, lider al PCRM, s-a adresat colegilor săi de partid, dar şi tuturor celor interesaţi, să participe la dezbateri pe marginea documentului care urmează a fi adoptat în calitate de program oficial la congresul al VI-lea din 15 martie 2008. Vladimir Voronin a mai subliniat că programul nou este prevăzut pentru următoarea perioadă de 30 de ani.

Merită menţionat faptul că proiectul noului program al PCRM este primul document care atestă clar intenţia de modernizare a formaţiunii, deşi o decizie în acest sens a fost adoptată acum cinci ani şi jumătate, la plenara din mai 2002. Proiectul fixează fără echivoc păstrarea vechii denumiri, deşi esenţa ideologică este golită de conţinut de o manieră foarte specială. Pe de o parte, se vorbeşte despre valorificarea “moştenirii comuniste”, iar pe de altă parte, se profilează clar tendinţa, oarecum sfioasă, de renunţare la doctrina marxist-leninistă, fixată în actualul program, şi care trebuia să stea la baza edificării socialismului şi comunismului în Republica Moldova. Cu toate acestea, proiectul conţine referinţe respectuoase la adresa clasicilor marxism-leninismului, fiind condamnat doar socialismul de tip stalinist şi brejnevist. Procedînd astfel, PCRM se declară “partid de stînga de tip nou”, pentru care “problema proprietăţii îşi pierde sensul”, lucru extrem de important care nu poate fi rupt din context. Astfel, PCRM îşi proclamă valorile fundamentale: egalitatea condiţiilor, controlul democratic, transparenţa maximă a tuturor deciziilor iar, pe de altă parte, condamnă birocraţia hrăpăreaţă şi corupţia.

Un comentariu la aceste inovaţii curajoase este necesar, dar el poate fi făcut după cîteva precizări. Simplii membri ai PCRM şi toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt în drept să se întrebe: de ce înainte de a declara că “problema proprietăţii şi-a pierdut sensul” să nu fie demonstrată respectarea elementară a prevederilor Legii nr.1264-XV din 19.07.2002 privind declararea şi controlul veniturilor şi a proprietăţii demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţie de conducere? De ce în 2007 Comisia centrală de control, abilitată să facă publice datele despre averile demnitarilor de prim rang din Republica Moldova nu a făcut acest lucru? De ce au fost respinse propunerile modificării legii electorale, referitoare la declararea veniturilor şi a membrilor familiilor candidaţilor la alegeri în funcţii publice? La ce servesc tot felul de campanii împotriva corupţiei, dacă pentru controlul cetăţenesc ar fi mult mai important să se cunoască estimarea proprietăţilor demnitarilor şi familiilor lor, atunci cînd aceştia îşi încep exercitarea atribuţiilor, pentru a putea să se convingă ulterior că funcţiile lor publice nu au reprezentat surse de sporire disproporţionată a averilor respectivilor? Răspunsurile la aceste întrebări ar fi o dovadă de conformare la standardele UE, în care PCRM afirmă că doreşte să integreze Republica Moldova şi ar lipsi PCRM de necesitatea de a face concesii ideologice, în situaţia în care ţine cu tot dinadinsul să-şi păstreze denumirea de partid comunist.

Tonul triumfalist referitor la “schimbarea nemaivăzut de dinamică” din perioada de guvernare a PCRM, desprins din nota de însoţire a proiectului programului merită o reacţie şi comentarii aparte.

În primul rînd, în proiect lipseşte cu desăvîrşire analiza şi estimarea gradului de realizare a sarcinilor fixate în actualul program al formaţiunii, adoptat la 22 aprilie 2001, imediat după victoria electorală absolută.

În al doilea rînd, contribuţia PCRM la dezvoltarea sistemului politic din Republicii Moldova în ultimii şapte ani nu este una fără echivoc. S-ar părea că nu e mare lucru să condamni stalinismul şi socialismul brejnevist după ce toata lumea le-a condamnat încă acum 20 de ani. Totuşi, în cazul PCRM, întîrzierea condamnării este explicabilă. Vorba e că PCRM a avut inteligenţa şi capacitatea de a stoarce un profit maxim din nostalgiile cetăţenilor moldoveni după o viaţă liniştită şi relativ asigurată din perioada sovietică. Revenind la analiza realizărilor PCRM din ultimii 7 ani de aflare la guvernare, ea pare incompletă şi distorsionată. În ce mod a mizat PCRM pe exploatarea nostalgiilor a fost relevat la 7 noiembrie 2001, cînd a dorit organizarea unui show de imitare a “belşugului socialist”, prin vînzarea unor produse alimentare contra bani sovietici şi la preţuri pe potrivă. Show-ul a trebuit însă întrerupt pentru evitarea unei eventuale tragedii din cauza îmbulzelii inimaginabile. Simbolic, am putea fixa data îmbrăţişării de către PCRM a ideii privind necesitatea reformelor liberale — 7 noiembrie 2001. Schimbarea opţiunilor ideologice s-a profilat şi în probleme de maximă principialitate. PCRM nu a mai dorit să revină la ideea interzicerii proprietăţii private asupra pămîntului, deţinînd în perioada 2001–2005 o majoritate parlamentară constituţională. Doar trei ani înainte de obţinerea majorităţii constituţionale, cînd era în opoziţie PCRM adunase jumătate de milion de semnături ale cetăţenilor cu scopul exercitării presiunilor asupra guvernanţilor din perioada 1998–2001. În acest sens, PCRM este în drept să vorbească despre “schimbarea nemaivăzut de dinamică” — de la experimentul din 7 noiembrie 2001 şi pînă la 11 aprilie 2007, cînd Preşedintele Voronin a proclamat “revoluţia liberală”, au trecut doar cinci ani şi jumătate.

Mai trebuie menţionat că şi în alte state CSI nostalgiile oamenilor pentru perioada sovietică au fost mari, dar numai în Republica Moldova succesorul PCUS a putut învinge în alegeri. Astfel, la limita secolelor XX şi XXI rating-urile partidelor comuniste din Rusia, Ucraina şi Republica Moldova erau comparabile, dar au existat trei factori, dintre care doar unul a fost determinant, pentru ca în Republica Moldova comuniştii să învingă, iar în Rusia şi Ucraina să se prăbuşească: colapsul financiar din august din Rusia care a distrus economia Moldovei ce abia prinsese să crească; criza constituţională provocată de intenţia Preşedintelui Lucinschi de a institui un regim prezidenţial; şi gradul relativ avansat al democraţiei moldoveneşti în comparaţie cu cel din alte state CSI, inclusiv Rusia şi Ucraina. Ultimul factor a fost şi cel determinant. Drept dovadă că PCRM a profitat de condiţii optimale în alegerile din februarie 2001 ne serveşte raportul misiunii OSCE. Pentru contrast, vom menţiona că politologii şi sociologii ruşi pînă în prezent discută despre calea pe care ar fi urmat-o Rusia dacă la alegerile din 1996 din această ţară comuniştii ruşi nu ar fi fost împiedicaţi să-şi obţină victoria meritată în cadrul unor alegeri libere şi corecte. Într-adevăr, sistemul semi-parlamentar moldovenesc a tratat PCRM ca pe orice alt partid, în timp ce “verticalele puterilor” prezidenţiale din Rusia şi Ucraina tratau partidele comuniste din aceste ţări foarte dur, dar mult mai blînd decît cum a tratat PCRM partidele de opoziţie după ce s-a instalat la guvernare în 2001.

În al treilea rînd, contribuţia PCRM la stabilizarea şi dezvoltarea economiei moldoveneşti, de asemenea, nu poate fi tratată univoc. Ea nu poate fi neglijată, dar nici nu trebuie exagerată. În primul rînd, PCRM a venit la guvernare cînd cele mai dureroase reforme, marcate de influenţa factorilor externi, lipsa de experienţă şi corupţie elementară, fuseseră implementate deja, asigurînd inversia căderii în creştere economică. Merită menţionat şi faptul că, atunci cînd PCRM a acces la guvernare, Republica Moldova era pe poziţia a doua în topul ruşinos al celor mai sărace ţări din Europa, iar în prezent, după 7 ani de guvernare, ea este pe primul loc în acest anti-top, distanţa faţă de alte state europene sărace accentuîndu-se. La fel de important este să se sublinieze că creşterea PIB şi a acumulărilor bugetare în ultimii 7 ani a fost direct proporţională cu creşterea volumului remitenţelor cetăţenilor moldoveni aflaţi la munci peste hotare.

Revenind la obiectivul principal formulat în noul program al PCRM, acesta este proclamat — modernizarea Republicii Moldova prin edificarea unei societăţi postindustriale. În acest scop, PCRM ţinteşte spre cinci sarcini majore: punerea bazelor unui stat social, avînd în avanscenă o clasă socială principial nouă — “proletariatul cunoştinţelor”; crearea unui climat favorabil pentru afaceri în vederea afirmării unei economii deschise şi inovatoare; instituirea unei “democraţii eşalonate”; sporirea competitivităţii statului; adoptarea principiilor fundamentale ale securităţii, neutralităţii permanente şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.

Scopurile formulate au stîrnit diverse reacţii. În mod previzibil, presa de opoziţie a reacţionat sarcastic faţă de ele, precum şi faţă de proiect per ansamblu. Dimpotrivă, mass-media afiliată PCRM nu oboseşte să-i aducă elogii, bazate pe referinţe la aprecierile unor savanţi de renume din ţară şi de peste hotare. În această situaţie, cea mai corectă abordare este să fie urmărite reacţiile membrilor PCRM, care dintotdeauna au fost deprinşi cu formulări clare a obiectivelor. Astfel, pe paginile ziarului “Comunistul” ei se întreabă — ce îşi doreşte să edifice formaţiunea în baza programului nou^[2]? Tot ei încearcă să răspundă: comunismul — nu!; capitalismul — nu!; socialismul de tip sovietic — nu!; socialismul de tip chinezesc — nu, Europa nu ne va înţelege. Atunci ce? O propunere originală a fost să fie introdus drept scop final edificarea în Republica Moldova a noocraţiei^[3] — societate guvernată de forţa raţiunii. Astfel, reacţiile la proiectul programului developează intensitatea provocării în faţa căreia se află PCRM. În acest sens, în proiect de subliniază că “Republica Moldova nu mai are dreptul să fie ca toţi ceilalţi. În cazul nostru să fim ca toţi ceilalţi înseamnă nu pur şi simplu să rămînem în urmă pentru vecie, ci pieirea. Într-un anumit sens, Republica Moldova trebuie să fie, pentru cetăţenii săi, cea mai bună ţară dintre toate ţările”.

Luate împreună, exemplele de mai sus pun în evidenţă pretenţia, oarecum curioasă, de contribuţie teoretică la dezvoltarea doctrinelor de circulaţie mondială. În plus, proiectul programului PCRM pune în circulaţie noţiuni noi, precum: “proletariat al cunoştinţelor” şi “democraţie eşalonată”. Prima inovaţie este împrumutată de la diferite curente moderne de orientare stîngistă, reprezentînd o distorsionare a noţiunii afirmate deja în limbile moderne de “proletariat intelectual”, sau mai pe înţelesul tuturor — “intelectuali salariaţi”. După toate aparenţele, noţiunea de “proletariat al cunoştinţelor” a fost necesar de inserat în noul program al PCRM pentru a păstra o relaţie cu noţiunea clasică de proletariat. Este important că în tradiţia marxistă proletariatul este întotdeauna cel exploatat, fiind obligat să-şi vîndă forţa de muncă. “Proletariatul cunoştinţelor”, probabil, îşi vinde abilităţile, iar pretenţia PCRM este de a-i propune serviciile de apărare a intereselor. Şi aceasta după ce “proletariatul cunoştinţelor” din Moldova a preferat să se convertească în “proletariat muncitor” şi să plece în masă la munci peste hotare. În acest context, liderii PCRM ar trebuie să răspundă la o întrebare de ordin general — la ce mai serveşte noţiunea de proletariat, fie el al cunoştinţelor sau pur şi simplu muncitor, dacă pentru PCRM “problema proprietăţii îşi pierde sensul”? Este lipsit de sens să se vorbească despre proletariatul în contextul inexistenţei problemei proprietăţii private. Şi noţiunea de “democraţie eşalonată” a fost vehiculată de liberalii ruşi la începutul anilor ’90, atunci cînd încercau să explice şi să justifice imperfecţiunile regimului stabilit de Preşedintele Boris Elţin^[4]. În topul valoric noţiunea de “democraţie eşalonată” ar putea, probabil, fi pusă alături de noţiunea de “democraţie suverană”.

Cert este că inovaţiile din proiectul noului program al PCRM au început să creeze probleme. Astfel, deputatul Parlamentului din partea PCRM, Gheorghe Mustaţă, a făcut o declaraţie publică privind părăsirea formaţiunii şi a fracţiunii parlamentare^[5]. În declaraţie se spune direct că: a devenit extrem de dificil a discuta cu oamenii simpli care aşteaptă explicaţii pe marginea discrepanţelor uluitoare dintre promisiunile făcute în 2001 şi politica promovată de partidul de guvernămînt; proiectul noului program al PCRM conţine prevederi absolut incompatibile cu ideile comuniste, bazate pe marxism. Merită menţionat faptul că este pentru prima dată, în ultimii ani, cînd un membru al PCRM părăseşte formaţiunea din motive ideologice.

Frămîntările opoziţiei

Deşi, în linii mari, au rămas dezorganizate şi derutate, lucru confirmat fără putinţă de tăgadă în alegerile noi de la Rezina, forţele de opoziţie au produs în 2007 un şir de evenimente demne de toată atenţia. În special, a prezentat interes comportamentul noilor lideri politici, capabili să creeze noi trenduri.

Partidul Liberal (PL) este cel care a produs cea mai mare senzaţie politică în 2007. Victoria agregată a opoziţiei la alegerile locale din 2007 şi erodarea PCRM nu a impresionat atît cît a impresionat victoria vicepreşedintelui PL, Dorin Chirtoacă, în competiţia pentru primăria municipiului Chişinău. În pofida multiplelor manifestări ale lipsei de experienţă, ale absenţei propriei echipe manageriale, ale greşelilor uluitoare în cooperarea cu partenerii politici şi planificarea activităţii primăriei etc., sondajele de opinie au atestat o creştere foarte pronunţată, în special în mediul urban, a rating-ului de încredere în primarul Dorin Chirtoacă. Singura explicaţie poate fi cea legată de manifestarea curajului cu care rezistă atacurilor frontale şi absolut disproporţionate din partea puterii centrale. Aici trebuie clarificate cîteva lucruri. În mod normal, după terminarea alegerilor locale, relaţia dintre primăria municipiului Chişinău şi Guvern ar fi trebuit să fie una de ordin preponderent administrativă, reglementată de competenţele legale. Faptul că relaţiile respective au ajuns să pună în pericol interesele cetăţenilor de a beneficia de servicii normale, demonstrează că relaţiile au fost politizate pînă după limita raţională sau a bunului simţ. Proverbul spune că într-un conflict ce pune în pericol binele public cel mai deştept trebuie să cedeze. Dacă e aşa, atunci pretenţia membrilor PCRM de a construi noocraţia (societate a raţiunii) în Republica Moldova este irealizabilă. După toate aparenţele, de pe urma conflictului va avea de pierdut atît PL cît şi PCRM. Pentru PL semnalele îngrijorătoare s-au profilat la alegerile noi din Rezina, unde formaţiunea a pierdut mai mult de jumătate din simpatizanţii săi şi aşa foarte puţini. De asemenea, PL a pierdut filiala sa teritorială cea mai puternică de la Cantemir. Per ansamblu pentru opoziţie intransigenţa PL poate fi utilă. Astfel, dacă pentru locuitorii capitalei conflictul dintre primărie şi Guvern va deveni unul intolerabil, ei vor avea cea mai apropiată oportunitate de a scăpa de această situaţie proastă peste un an şi jumătate, la alegerile parlamentare din martie 2009, dînd vot de blam actualului partid de guvernămînt, evident, în proporţia de vot ce-i revine capitalei la alegerile parlamentare. Ar fi straniu ca simplii cetăţeni să accepte să sufere încă trei ani şi jumătate, pînă la debarcarea PL de la conducerea primăriei. Eventualul vot de blam împotriva PCRM pentru a salva în 2009 capitala de conflictele permanente nu va însemna în mod necesar susţinerea PL-ului. Alegătorii pot susţine şi o altă forţă — calmă, competentă şi promiţătoare. Din această perspectivă, alternativa pentru Dorin Chirtoacă este — ori devine simbol şi realizator al “schimbării” pe care a anunţat-o victoria sa în iunie 2007, ori va avea statutul “premergătorului”, care a venit doar să anunţe şi să pregătească “schimbarea” pe care o va realiza altcineva. În orice caz, cea mai importantă “armă secretă” a lui Dorin Chirtoacă care îi alimentează curajul este că acesta e invulnerabil faţă de “arma strategică” a principalului oponent — “fabricarea dosarelor”.

Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) a (pro)filat în 2007 cea mai spectaculoasă intrare în viaţa politică din Republica Moldova. Orice explicaţii ar aduce liderii PLDM, impresia rămîne constantă: PLDM îşi propune să facă ceea ce ar fi trebuit să facă PL din 2005 şi pînă în prezent — să încerce unificarea, măcar parţială, a forţelor politice de orientare liberală. Rezultatul electoral excepţional al vicepreşedintelui PL, Dorin Chirtoacă, la municipalele succesive din 2005, convertit în victorie finală la alegerile ordinare din 2007, îl făcea pe Chirtoacă cea mai indicată persoană pentru calitatea unuia din liderii segmentului liberal. În prezent, lui Dorin Chirtoacă i se reproşează pe diferite căi că, în pofida, performanţei sale electorale, el nu a putut deveni nici măcar lider al PL, nici vorbă să poată deveni un lider unificator al celorlalţi liberali, pe care în loc să-i consolideze a reuşit chiar să-i antagonizeze în timpul campaniei electorale, suportînd mai tîrziu efectele acestui comportament în Consiliul Municipal. Însă trendul format de Dorin Chirtoacă nu putea, în mod obiectiv, rămîne “neîncălecat”. Cu o dexteritate demnă de invidiat acest lucru l-a făcut parlamentarul Vlad Filat, care şi-a demonstrat calităţile de lider politic activ şi competent exact în perioada 2005–2007. În anul 2007 activitatea lui Filat a fost fulminantă: implicarea la alegerile pentru funcţia de primar de Chişinău cu cea mai expresivă şi profesionistă campanie în care a realizat un rezultat destul de modest, dar promiţător; solicitarea adresată primarului Dorin Chirtoacă de a-l susţine pentru accederea în funcţia de preşedinte al Consiliului Municipal, refuzată de primar; părăsirea Partidului Democrat, în care deţinea o funcţie de conducere şi avea perspective de a prelua conducerea formaţiunii într-un viitor previzibil; lansarea în septembrie a propriului proiect politic, avînd drept una din etape constituirea PLDM; organizarea la 8 decembrie a congresului de constituire a formaţiunii, care a încununat activitatea de formare a branşelor teritoriale în toate unităţile administrativ-teritoriale, inclusiv prin atragerea de partea PLDM a aproximativ 100 de primari şi 50 de consilieri raionali^[6]. Dacă datele despre numărul de primari şi consilieri sînt adevărate, atunci PLDM, fără să fi participat la alegeri, intră în topul primelor cinci partide din Republica Moldova. Pentru comparaţie, vom menţiona că PL a obţinut în urma alegerilor locale 12 primari şi 22 consilieri raionali/municipali, o parte din care i-a pierdut deja în favoarea PLDM. În aceste circumstanţe, PLDM poate pretinde smulgerea flamurii “schimbării” de sorginte liberală din mîna PL-ului, lucru care se încadrează perfect în logica competiţiei politice. Cîteva ziare şi posturi de televiziune private au promovat activ imaginea PLDM şi atuurile acestuia: un lider relativ tînăr (37 ani), activ, foarte competent şi la fel de prosper; un nucleu al formaţiunii format de persoane pe potriva liderului; un start extrem de promiţător, care îi va atrage noi aderenţi. Pe de altă parte, un şir de lideri de formaţiuni politice şi presa afiliată acestora au adus critici foarte dure, adresate personal lui Vlad Filat, invocînd un şir de lucruri ce nu pot fi trecute cu vederea: incoerenţa în explicaţia motivelor părăsirii PD la scurt timp după anunţul că proiectul său este legat în exclusivitate de acest partid; afirmaţia că noul proiect este orientat spre cetăţenii neimplicaţi, însă cei aproximativ 100 de primari şi 50 de consilieri convertiţi să adere la PLDM au fost chiar foarte implicaţi în vreo 5–6 partide; “cumpărarea” banală a liderilor unor filiale teritoriale ale Partidului Democrat, Partidului Social-Liberal, Partidului Naţional Liberal, Partidului Liberal, Partidului Popular Republican şi atentarea la filialele Partidului Popular Creştin Democrat. Astfel, unificarea forţelor s-a făcut de o manieră foarte specială, peste segmentul liberal, printr-o “terapie de şoc” pentru liderii formaţiunilor deposedate de un şir branşe. Probabil, acest lucru s-a întîmplat din lipsă de timp. Făcînd abstracţie de veridicitatea acuzaţiilor la adresa lui Filat, oricum, se poate afirma că PLDM a format un trend, aflat în deplină developare. Partea morală a lucrurilor va ieşi la iveală la parlamentarele din 2009. Dacă formaţiunea va obţine un rezultat bun, atunci va fi evident că nu “convertirea prin cumpărare” a stat la baza consolidării formaţiunii, ci “încălecarea” inteligentă a trendului “schimbării”, developat de “premergătorul” — Dorin Chirtoacă. În cazul în care formaţiunea s-ar prăbuşi, toate acuzaţiile vor fi tratate ca fiind demonstrate, cu toate consecinţele aferente.

Mişcarea “Acţiunea Populară” (MAP) a avut cel mai original comportament în 2007. Liderul spiritual al formaţiunii, Sergiu Mocanu, a ştiut să atragă atenţia presei asupra proiectului său politic. Personalitate controversată, dar ştiutoare de a se impune, s-a remarcat prin limbajul extravagant, absolut justificat pentru atragerea tinerilor, care la congresul de constituire din 22 decembrie 2007 au constituit majoritatea absolută, reprezentanţii lor fiind aleşi în principalele posturi de conducere. În acest sens, s-a produs o contrapunere faţă de alte formaţiuni politice, exprimată foarte inspirat — “toate formaţiunile au aripi tinere şi numai MAP va avea o aripă a pensionarilor”. Miza MAP pe tineret i-a făcut pe unii observatori suspicioşi să-l asocieze pe liderul spiritual al formaţiunii, care în perioada 2003–2007 a deţinut funcţia de consilier prezidenţial, cu Vasilii Yakimenco, lider spiritual al unei mişcări foarte populare din Rusia. Comparaţia este neîntemeiată, dat fiind faptul că mişcarea lui Yakimenco este pro-prezidenţială, iar MAP se contrapune clar Preşedintelui Voronin. Miza pe contrastul maximal faţă de alte formaţiuni se evidenţiază şi în formularea scopului strategic al MAP — decuparea problemei Transnistriei de problema integrării europene a Republicii Moldova şi recuperarea ei ulterioare din perspectiva obţinerii statutului de stat membru al UE. Exprimarea explicită a ceea la ce multe formaţiunii cu viziuni pro-europene doar se gîndesc^[7] poate fi interpretată ca un act de curaj, nu şi ca unul de manifestare a realismului. Oricum, evidenţierea MAP faţă de alte partide persistă. Jocul de-a paradoxurile se profilează şi în alegerea logo-ului formaţiunii — mărul, care în tradiţia creştină e simbolul păcatului şi ispitei. Totuşi, curajul liderului spiritual al MAP nu poate fi numit debordant, chiar dacă a sfidat, oarecum, noua lege a partidelor, adoptată de Parlament pe 21 decembrie 2007, doar cu o zi înaintea congresului de constituire a MAP. Noua lege, spre deosebire de cea veche, nu se referă nici într-un fel la mişcările social-politice, doar la partide. Cu toate acestea, liderul spiritual a insistat asupra identităţii de mişcare social-politică, urmînd ca Ministerul Justiţiei să accepte acest lucru la înregistrare. Totuşi, se pare că renunţarea la denumirea de “partid” în favoarea denumirii de “mişcare-social politică” este una cît se poate de banală — temerea de acronimul pentru Partidul “Acţiunea Populară” — PAP. De fapt, tinerii ar fi apreciat cît de “cool” este sugestia de a PAPa Mărul ispititor pentru a cunoaşte “binele şi răul”. Şi mai “cool” ar fi fost dacă în calitate de simbol ar fi fost ales “mărul muşcat”, dar în acest caz, ar fi existat pericolul unor interpretări echivoce extrem de subtile.

Problema transnistreană

Problema transnistreană a rămas nesoluţionată şi în 2007. Asta nu mai miră pe nimeni. În pofida discuţiilor intense din perioada februarie-mai pe marginea “iniţiativelor la pachet” ale Preşedintelui Voronin, purtate cu vicepreşedintele Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Yuri Zubakov, urmate de iniţiativele din octombrie, lucrurile au rămas vagi, atît în privinţa eventualei reluări a negocierilor în format “5+2”, dar mai ales în vederea soluţionării finale a conflictului. Summit-urile, adunările generale şi tot felul de întruniri ale OSCE, ONU şi altor organizaţii internaţionale la care a fost dezbătută problema transnistreană nu au putut dezgheţa cîtuşi de puţin “conflictul îngheţat”.

În afara iniţiativelor menţionate, autorităţile moldoveneşti au încercat să iniţieze acţiuni practice, care au fost calificate de liderii separatişti drept tentative de exercitare a presiunilor asupra Tiraspolului. Este vorba despre decizia Chişinăului de a introduce controlul asupra importului în regiunea transnistreană, deopotrivă cu exportul, precum şi de intenţia anunţată de a interzice circulaţia automobilelor cu numere de înregistrare în Transnistria peste hotarele ţării, începînd cu 1 ianuarie 2008, iar pe malul drept al Nistrului — începînd cu 1 ianuarie 2009. În ambele cazuri, autorităţile moldoveneşti s-au văzut nevoite să renunţe la acţiunile anunţate. E dificil de imaginat ce poate produce o impresie mai proastă decît anunţarea în mod repetat a unor intenţii pe care te vezi ulterior nevoit să le anulezi. Acest mod de comportament pune în evidenţă lipsa capacităţilor de proiectare şi de calculare a eventualelor reacţii.

Anul 2007, foarte dificil pentru liderii separatişti, dar şi pentru locuitorii Transnistriei, se termină pe o notă, oarecum optimistă pentru aceştia — Rusia şi-a reconfirmat dominaţia totală, sub toate aspectele, în regiune, organizînd alegeri pentru Duma de Stat în toată amploarea, ca pe propriul teritoriu, şi reluînd suportul financiar al regimului separatist.

Este adevărat că şi autorităţile moldoveneşti îşi menţin optimismul, exprimînu-şi speranţa că liderii transnistreni vor accepta să discute “pe marginea implementării iniţiativelor din octombrie a Preşedintelui Voronin”, aceasta mai cu seamă că şeful statului, în discursul sau la conferinţa de presă din 19 decembrie 2007, a declarat că “din punct de vedere moral-psihologic, problema este deja soluţionată în minte de către toţi actorii principali implicaţi”. De fapt, problema a fost soluţionată “în minte” încă acum 10 ani, la 7 mai 1997, cînd a fost semnat faimosul “Memorandum Primakov”, care prevede egalitatea părţilor implicate în conflict, lucru asupra căruia insistă consecvent, fără abateri, Transnistria şi Federaţia Rusă. Memorandumul în cauză a fost semnat şi sub presiunea PCRM, în special a liderului său Vladimir Voronin.

Politica externă

Anul 2007 a confirmat adevărul axiomatic că politica externă este o proiecţie a politicii interne. În acest sens, putem constata că nici în al şaptelea an al guvernării sale, PCRM nu a putut elabora şi adopta concepţiile noi ale politicii externe şi de securitate, care să răspundă provocărilor timpului. Ultimele par a fi foarte presante, dacă au determinat PCRM să-şi elaboreze un nou program, uitînd de onorarea prevederilor programului în vigoare. Lipsa concepţiilor clare a avut un impact de ordin practic asupra relaţiilor Republicii Moldova cu cei mai importanţi vecini şi parteneri ai săi.

Autorităţile moldoveneşti susţin că în 2007 relaţiile cu Federaţia Rusă au devenit excelente chiar în pofida faptului că ţară respectivă a ignorat nota Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene în privinţa desfăşurării alegerilor în Duma de Stat în raioanele de est ale Republicii Moldova. Şi relaţiile cu Ucraina au fost apreciate drept foarte bune, deşi în 2007 nu a fost înregistrat vreun progres în soluţionarea unor probleme presante şi spinoase din relaţiile bilaterale, referitoare la: hidrocentrala de la Dnestrovsk, portul de la Giurgiuleşti, proprietăţile moldoveneşti din această ţară etc. În general, folosirea superlativelor pentru descrierea relaţiilor cu Rusia şi Ucraina în situaţia cînd cea mai spinoasă problemă — separatismul transnistrean, persistă de 17 ani datorită suportului din partea acestor două state, seamănă cu substituirea realităţilor cu ce ar fi dezirabil. Cert este că dezvoltarea normală a Republicii Moldova depinde de bunăvoinţa acestor două state şi este în interesul ei să aibă cele mai bune relaţii cu ele.

În schimb, relaţiile cu România, hotarele căreia sînt şi hotare ale UE cu Republicii Moldova, au degenerat dramatic. Cu certitudine, retorica oficialităţilor româneşti nu este fără cusur, dar exacerbarea de către autorităţile moldoveneşti a tensiunilor prin acuzaţii de “imperialism” şi “agresiune permanentă” nu face decît să complice lucrurile şi să destabilizeze situaţia internă prin polarizarea atitudinilor cetăţenilor, lucru care, de fapt, se pare că se urmăreşte în mod conştient din considerente de ordin electoral. În acest sens, România este subiect uşor de atacat, fiindcă nu-şi poate permite să răspundă de o manieră practicată de curînd de Rusia, care, spre exemplu, la “blocada economică a Transnistriei” a răspuns “asimetric şi adecvat” prin embargou, sau de Ucraina, care la blocarea traficului pe porţiunea de cale ferată din Transnistria, s-a apucat să repare toate podurile care leagă Republica Moldova cu CSI (fostul ministru de Externe al Ucrainei, Boris Tarasiuk, a explicat cum a fost adoptată decizia respectivă). Măcar şi din acest punct de vedere, relaţiile Republicii Moldova cu România sînt privilegiate. Mai mult, calitatea României de membru al NATO şi UE oferă autorităţilor moldoveneşti posibilitatea de a căuta arbitri supremi în relaţiile bilaterale. În acest sens, Preşedintele Voronin a declarat recent că “dosarul moldo-român este acum în curs de examinare în Uniunea Europeană, aceasta fiind deja nu atît problema relaţiilor Moldovei cu România, cît problema relaţiilor României cu Uniunea Europeană”.

Acum să admitem că UE se apucă să examineze “dosarul”, care-i a nu ştim cîta mie prioritate pe agendă. Ce fapte concrete şi incontestabile va avea la dispoziţie pentru a arbitra: a) din 2002 România, practic, nu mai acordă cetăţenie locuitorilor Republicii Moldova, care o solicită intens; b) în 2007 România a introdus regimul de vize, care a devenit un coşmar pentru foarte mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova, inclusiv din cauza refuzului autorităţilor moldoveneşti de a deschide noi consulate; c) Republica Moldova insistă asupra problemei celor două tratate, dar asta e o problemă a relaţiilor bilaterale, mai cu seamă că Republica Moldova a renunţat la proiectul tratatului parafat de miniştrii de externe ale celor două ţări în 2000, pe motiv că nu doreşte “relaţii privilegiate”; d) există probleme cu caracter religios, dar ele trebuie să fie soluţionate de clerici etc. În aceste circumstanţe, nu e greu de ghicit care ar putea fi eventuala rezoluţie cu caracter de recomandare a instituţiilor UE — găsirea a unor soluţii de compromis în spirit european, reciproc acceptabil pentru ambele părţi. Dar ce ar mai putea să discute reprezentanţii cele două părţi? Problema interminabilă a identităţii lingvistice şi etnice? La aceste întrebări răspund de o manieră originală chiar unii reprezentanţi ai elitei PCRM: Da, de origine şi de limbă sîntem români. Însa după mentalitate şi, ce e principalul, după autoidentificare, sîntem moldoveni, măcar învinuiţi-ne de tîmpenie şi de faptul că am uitat de “spiritul românismului”^[8]? Unii uită alţii — nu, e dreptul lor. Sau poate scandalul de spionaj care a izbucnit exact în perioada dezbaterilor parlamentare pe marginea interzicerii cetăţeniei multiple? Dar dezvăluirile n-au mers mai departe de utilizarea unor date deschise, accesibile pe Internet, lucru care transformă tot scandalul într-un simplu prilej de justificare a interzicerii cetăţeniei multiple etc. După toate cele întîmplate în 2007, este evident că actualele autorităţi de pe ambele maluri ale Prutului nu vor putea ajunge la un compromis. Deci, pentru normalizarea situaţiei, cetăţenii Republicii Moldova vor trebui să aştepte schimbarea guvernelor.

Ideea de a soluţiona toate problemele delicate prin referendum, promovată cu insistenţă de unele medii ziaristice, nu e rea. Însă cei care vin cu astfel de propuneri ar trebui să se întrebe — de ce astfel de referendumuri nu au fost organizate pînă în prezent? S-ar putea ca răspunsul să fie cît se poate de simplu — persistă riscul deschiderii “cutiei Pandorei”, întotdeauna existînd diverse grupări care mai au ceva de spus. În primul rînd, referendumurile nu se fac odată şi pentru totdeauna. În aceeaşi chestiune, referendumurile pot fi repetate peste cel puţin doi ani, evident, cu condiţia că cei interesaţi adună 200 mii de semnături. În al doilea rînd, la organizarea referendumurilor trebuie permisă în baze de egalitate propaganda pro şi contra chestiunilor supuse votului, iar asta creează prilej pentru unificarea unor forţe dispersate şi coşmarul celor aparent consolidate. În al treilea rînd, în dependenţă de evoluţiile social-economice, politice şi de alt ordin, opţiunile cetăţenilor se pot schimba dramatic. De aceea, din considerente de oportunitate, unii îşi pot aminti ceea ce li se părea că au uitat. Un exemplu concludent cît de repede se pot schimba opiniile “în perioada globalizării” ne-o demonstrează chiar noul proiect al programului PCRM: acum cinci ani membrii acestuia doreau să construiască socialismul şi comunismul în baza doctrinei marxist-leniniste, iar în prezent ei aspiră deja la construirea noocraţiei. În acest sens, dacă autorităţile române ar lăsa la o parte retorica şi ar valorifica potenţialul României, profitînd de avantajele pe care şi le poate crea în calitate de membru al UE, încă nu se ştie cît de inspirată li s-ar părea, să zicem peste 10 ani, ideea referendumului chiar promotorilor acesteia. În general, se pare că în Republica Moldova nu au avut loc referendumuri în probleme foarte subtile, fiindcă persistă frica: pentru unii, că chestiunea încă nu s-a copt, iar pentru alţii, că procesul de coacere poate developa un trend nedorit de ei.

Aşteptări pentru 2008

1. În pofida perceperii cvaziunanime a anului 2008 drept an pre-electoral, de fapt, el va fi un an hiper-electoral, cel puţin în primul trimestru:

   • alegerile din Buţeni vor trebui odată şi odată aduse la bun sfrîrşit, lucru necesar de realizat cît mai curînd posibil. Intriga ţine de faptul dacă autorităţile vor insista asupra “alegerilor repetate” — fără participarea candidatului eliminarea căruia i-a revoltat pe săteni, sau dacă vor decide să organizeze “alegeri noi” — cu reluarea tuturor procedurilor legate de formarea consiliului electoral şi înaintarea candidaţilor de la început, deci şi cu eventuala participare a “candidatului preferat” cu cele mai mari şanse de victorie. Prima opţiune ar semnifica perpetuarea scandalului, cea de a doua va fi tratată simbolic, ca o mică dar importantă victorie a opoziţiei. Ambele variante nu convin partidului de guvernămînt, de aceea, este foarte probabilă căutarea unor abordări netradiţionale;
   • la 2 martie va fi ales noul Preşedinte al Federaţiei Ruse. Intriga de această dată ţine de numărul de secţii de votare pe care le vor deschide autorităţile Federaţiei Ruse pe o parte a teritoriului suveran al Republicii Moldova, situat în stînga Nistrului. Probabil, va fi o mare victorie a partidului de guvernămînt din Republica Moldova şi o manifestare a respectului faţă de suveranitatea şi integritatea ei teritorială, dacă Rusia va deschide doar 24 secţii de votare, aşa cum a procedat la alegerile pentru Duma de Stat. Dacă va deschide mai multe, atunci se va putea vorbi despre “o aprofundare a relaţiilor cu Rusia”, precum şi despre o “apropiere rapidă a soluţionării definitive a problemei transnistrene”;
   • la 16 martie vor avea loc alegeri pentru Adunarea Populară a Găgăuziei. Partidul de guvernămînt şi-a fixat drept sarcină obţinerea a cel puţin 60% din mandatele de deputat. Pregătirile în vederea obţinerii acestui scor au avut drept efect amînarea desfăşurării alegerilor cu aproximativ jumătate de an. Astfel, lupta electorală se anunţă a fi extrem de tensionată din perspectiva evoluţiei scorului electoral al PCRM în Găgăuzia: la parlamentarele din 2001 — 81%; la locale din 2003 — 36%; la parlamentarele din 2005 — 31%; la regionalele pentru funcţia de guvernator din 2006 — 24%; la locale în 2007 — 13%; la legislativele regionale din 2008 — peste 60%? Vom vedea, însă optimismul PCRM inspiră respect.

2. Pentru februarie 2008 este planificată fuzionarea Partidul Social Liberal cu Partidul Democrat. Consolidarea ultimului va fi, oarecum, o replică compensatorie la pierderile provocate de părăsirea formaţiunii de către Vlad Filat şi ravagiile pe care le-a făcut ultimul în structurile PD-ului din teritoriu. Partidul Democrat consolidat, alături de Partidul Social Democrat consolidat vor deveni, după toate probabilităţile, rivali electorali de temut ai PCRM pe segmentul de centru-stînga. Un şir de forţe politice de orientare pro-rusească şi medii informaţionale vor depune eforturi susţinute pentru a inocula ideea precum că adoptarea de către PCRM a noului program politic la congresul al XI-lea din 15 martie 2008 nu este altceva decît renunţare la ideea comunistă. În aceste circumstanţe, este foarte probabil ca spaţiul ocupat de PCRM pe aripa stîngă să se îngusteze în favoarea formaţiunilor socialiste. Pe segmentul de centru-stînga PCRM se va confrunta cu PD şi PSD consolidate. Liderii ultimelor au avantajul de a fi, practic, imuni la operaţiunea de sterilizare prin aplicarea măsurilor de eliminare din competiţie a deţinătorilor multiplei cetăţenii.

3. PCRM s-ar putea confrunta pînă şi după congresul al VI-lea cu noi probleme de genul celor menţionate mai sus. Pentru mulţi membri devotaţi, adoptarea noului program ce anunţă că “problema proprietăţii şi-a pierdut sensul” poate fi şocantă. Zvonurile vehiculate de către o parte a presei şi amplificate de interpelările unor parlamentari referitoare la eventualele proprietăţi fabuloase, acumulate în ultimii ani de către familiile elitei PCRM, puteau fi tolerate atîta timp cît exista speranţa că, după opt ani de guvernare, ultimul decret al şefului statului putea fi referitor la naţionalizarea proprietăţilor menţionate, punînd astfel temelia construirii paşnice, non-violente a socialismului şi comunismului în baza doctrinei marxist-leniniste, aşa cum prevede actualul program şi statut al formaţiunii. Aceasta ar fi într-adevăr o contribuţie valoroasă de ordin practic la tezaurul marxism-leninismului. A propos, un decret prezidenţial privind naţionalizarea proprietăţilor familiilor elitei PCRM ar putea da şi un impuls extraordinar rating-ului partidului în ajunul parlamentarelor din 2009.

4. În a doua jumătate a anului 2008, confruntările politice îşi vor atinge apogeul, însă este puţin probabil să existe interesul pentru destabilizarea periculoasă a situaţiei politice. După toate aparenţele, PCRM va pune accentele pe patriotism, serbarea celei de a 650 aniversări de la întemeierea statului moldovenesc, apărarea tradiţiilor, pledarea pentru simbolurile autentice etc. Pe de altă parte, opoziţia de toate culorile şi liderii acesteia vor fi preponderent preocupaţi de găsirea mijloacelor pentru depăşirea noilor bariere, legate de interzicerea blocurilor pre-electorale, ridicarea pragului electoral, renunţarea sau dosirea cetăţeniei altor state. Însă cel mai atractiv lucru pentru alegători va fi probabil facerea bilanţului a opt ani de guvernare a PCRM şi contestarea acestuia de către opoziţie.

5. În pofida confruntărilor politice dintre formaţiuni, în cîmpul de vedere a liderilor acestora va reveni norma constituţională care prevede dizolvarea Parlamentului în eventualitatea imposibilităţii de a alege şeful statului. Este puţin probabil să fie întreprinsă vreo iniţiativă îndreptată spre eliminarea acestei prevederi. De aceea, confruntările politice vor fi, oarecum, marcate de necesitatea evitării “arderii punţilor”, pentru a păstra posibilitatea ulterioară de negocieri în vederea eventualelor coaliţii de guvernămînt, care, din cauza normei constituţionale invocate va trebui să fie nu una a majorităţii simple, ci a unei majorităţi calificate de cel puţin 3/5.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet