Monitoring→Politica→Comentarii

---

Introducere

Alegerile pentru Adunarea Populară a Găgăuziei, programate pentru 16 martie 2008 au adus în prim plan problema partidelor regionale. Problema în cauză are o istorie mai lungă, dar apropierea alegerilor pentru Adunarea Populară a generat discuţii cu participarea experţilor locali şi internaţionali. În octombrie 2007 în regiunea găgăuză au avut loc astfel de dezbateri cu implicrea reprezentanţilor autorităţilor şi forţelor politice locale. Principalele concluzii s-au rezumat la constatarea că partidele naţionale s-au compromis, nu cunosc destul de adînc problemele regionale şi că, în consecinţă, partidele regionale ar putea oferi soluţiile necesarea pentru instituţionalizarea adecvată a vieţii politice la nivel regional.

Adoptarea la 21 decembrie 2007 de către Parlamentul Republicii Moldova a noii Legi privind partidele politice, care a ignorat cerinţele pentru facilitarea înregistrării partidelor regionale, a generat o reacţie imediată. La 25 decembrie, Guvernatorul Găgăuziei, Mihail Formuzal, a lansat un apel către eventualii participanţi la alegerile din 16 martie 2008, îndemnîndu-i să se înregistreze în calitate de candidaţi independenţi şi reiterînd opiniile sale cu privire la discreditarea partidelor naţionale. În consecinţă, apelul Guvernatorului Fomuzal a generat nemulţumirea Partidului Socialiştilor, cu cel mai înalt rating electoral în Găgăuzia, lucru care s-a soldat cu decizia ca în semn de protest să nu înainteze candidaţi la preconizatele alegeri. Astfel, evenimentele consemnate pun în evidenţă faptul că nu există un răspuns fără echivoc la întrebarea din titlu.

Experienţa internaţională

Experienţa internaţională arată că partidele regionale nu sînt, de obicei, interzise în mod expres. Pur şi simplu, condiţiile impuse pentru înregistrarea partidelor politice pot fi de aşa natură că întrunirea acestor condiţii este greu de atins. În al doilea rînd, practica internaţională arată că existenţa sau lipsa partidelor regionale nu depinde de faptul dacă statul este fedarativ sau unitar. Se pare că criteriul de bază pentru permiterea sau nepermiterea partidelor regionale este legat de estimarea de către autorităţile centrale a pericolului separatismului, care ar emana din partea unor structuri politice oficializate.

Dar şi ultimul criteriu nu este unul tocmai relevant dacă comparăm două state care s-au confruntat sau se mai confruntă cu mişcări separatiste. Rusă nu permite existenţa partidelor regionale, deşi este o federaţie cu 83 de subiecţi (după reorganizările din ultimii ani) ce acoperă un teritoriu imens. Pe de altă parte, Spania, care nu este o federaţie de jure, deşi de facto este considerată ca atare, are în fiecare din cele 17 unităţi autonome cîte cel puţin un partid regional. Constituţiile ambelor ţări^[1] se referă în mod expres la dreptutile cetăţenilor la asociere, inclusiv în partide politice, însă detaliile referitoare la condiţiile înregistrării partidelor politice fac imposibilă existenţa acestora în Rusia şi extrem de uşor de realizat în Spania. În consecinţă, în Federaţia Rusă, după recentele modificări ale legislaţiei partidelor şi reînregistrarea acestora din 2007, au rămas doar 15 partide. În schimb, în Spania, numai în perioada 1976–2002 au fost înregistrate de către Ministerul de Interne peste 1500 partide, niciunul dintre care nu a fost radiat din registru, chair dacă majoritatea lor covîrşitoare nu mai activează. Se poate dezbate pe marginea nivelului de democratizare şi stabilitate al celor două state comparate prin prisma existenţei sau nonexistenţei partidelor regionale.

Merită să ne referim şi la un exemplu, oarecum, mai apropiat Republicii Moldova din punctul de vedere al formei statale şi structurii teritorial-administrative. Este vorba despre Portugalia, care fiind stat membru al Uniunii Europene, lucru care îl plasează în afara oricăror dubii în privinţa respectării exigenţelor normelor democratice, face excepţie prin a interzice partidele regionale în mod expres, printr-o normă constituţională. Conform Articolului 6 al Constituţiei, Portugalia este un “stat unitar, organizat pentru respectarea autonomiei autorităţilor locale şi descentralizării democratice a administraţiei. Arhipelagurile Azores şi Madeira constituie regiuni autonome cu statutelor lor politice şi administrative proprii, precum şi cu organele de autoguvernare”. În pofida autonomiei celor două arhipelaguri, consfiţite în legea supremă, alineatul (4) al Articolului 51 spune în mod expres că “niciun partid nu poate fi constituit dacă denumirea şi scopurile lui statutare indică asupra caracterului lui regional”.

Experienţa Republicii Moldova

Avînd în vedere faptul că forţele politice găgăuze insistă asupra necesităţii permiterii partidelor regionale, exemplele de mai sus au fost alese în mod intenţionat pentru a demonstra limitele atitudinilor contrare în problema partidelor regionale. Pe de o parte, avem exemplul Rusiei, faţă de care toate forţele politice din Găgăuzia demonstrează simpatie şi respect, dar care, chiar fiind o federaţie, de o manieră foarte rigidă nu permite existenţa partidelor regionale. Pe de altă parte, am văzut că Spania care se confruntă cu mişcări separatiste foarte periculoase are o legislaţie hiperliberală pentru partide, în general, şi pentru partidele regionale, în special. Toate celelalte exemple, inclusiv cel al Portugaliei şi prin asociere al Republicii Moldova, se încadrează între extremele, invocate mai sus. Am putea concluziona că orice argumente, în afara bunului simţ, puţin mai contează în privinţa partidelor regionale.

Referindu-ne în mod expres la cazul Republicii Moldova putem menţiona că experienţa acesteia nu a atestat vreun pericol din partea partidelor regionale, de aceea reticenţa autorităţilor moldoveneşti faţă de ele este nejustificată. În perioada 1991–1998 partidele regionale au funcţionat în cadrul legii nr.718-XII din 17 septembrie 1991. Impactul activităţii lor a fost nesemnificativ. Tabelul 1 arată că în condiţiile existenţei partidelor regionale la alegerile pentru Adunarea Populară cetăţenii din autonomie au acordat mai multă încrederea candidaţilor din partea colectivelor de muncă, independenţilor şi partidelor naţionale.

Tabelul 1. Rezultatele alegerilor în Adunarea Populară a Găgăuziei în 1995

Modificarea legislaţiei partidelor în 1998, în urmă căreia, partidele regionale nu au mai putut să se reînregistreze le-a avut drept ţintă nu tocmai pe acestea, ci toate partidele mai mici, idiferent dacă erau naţionale sau regionale. Motivul modificărilor respecteve era că numărul prea mare de partide (la acel moment erau înregistrate peste 60 de formaţiuni) dispersează votul alegătorilor.

Aşadar, în Republica Moldova partidele regionale au fost permise, iar ulterior interzise fără vreo referire la necesitatea lor au la pericolele pe care le-ar fi putut genera. Mai mult, cele mai tensionate relaţii dintre Chişinău şi Comrat au fost generate de mişcările informale din Găgăuzia, cum au fost “Gagauz Halky” la începului anilor 90 şi “Găgăuzia Unită”, în perioada 2003–2006, cînd asupra liderului acestei mişcări, Mihail Formuzal, s-au exercitat presiuni pentru a nu-i admite ascensiunea politică. Lucrurile remarcate vin să confirme încă o dată că nu atît partidele regionale per se, cît alt gen de probleme generează conflicte periculoase între centru şi regiune. Cu certitudine conflictele dintre Chişinău şi Comrat îşi lasă amprenta asupra rating-ului partidelor naţionale în regiune, lucru care iese în evidenţă la alegerile parlamentare, care de fapt impun alegerea partidelor în detrimentul candidaţilor independenţi, consideraţi ca neavînd şanse de a fi aleşi.

Tabelul 2. Rezultatele alegerilor parlamentare pe teritoriul Găgăuziei

În present, cînd elitele găgăuze revendică dreptul de a înfiinţa partide regionale nu există niciun fel de argumente plauzibile pentru a nu satisface aceste cerinţe. În acest sens, este curios comportamentul autorităţilor găgăuze, care nu recurg la dreptul lor constituţional pentru a încerca să obţină ceea ce consideră necesar. Astfel, conform modificărilor constituţionale încă din 2003 Adunarea Populară are dreptul de iniţiativă legislativă, putînd propune Parlamentului Republicii Moldova modificări la Legea partidelor, astfel ca să fie permisă înregistrarea partidelor regionale. Cel mai puternic argument în acest sens ar fi că, oarecum, e absurdă situaţia în care găgăuzilor li s-a oferit dreptul la autonomie teritorială, pe criterii etnice, şi nu li se oferă un drept mult mai insignificat — de a înregistra partide politice regionale.

Există şi alte argumente care ar putea fi invocate, dacă elitele găgăuze ar dori cu tot dinadinsul să instituţionalizeze partidele regionale. Nu este vorba despre vreun moft al găgăuzilor, ci despre o eventuală necesitate care ar putea să se profileze foarte puternic imediat după alegerile din 16 martie, cînd pe agendă, în prim plan, va ieşi problema constituirii majorităţii în Adunarea Populară. Se are în vedere că predilecţia tot mai accentuată a alegătorilor găgăuzi pentru votarea candidaţilor independenţi, în detrimentul celor partinici, poate crea probleme în vederea structurării adecvate a legislativului regional. Dacă acest lucru s-ar întîmpla, atunci autorităţile găgăuze ar fi îndreptăţite să insiste asupra permiterii partidelor regionale, deşi se ştie că independenţii fac parte din grupări politice neinstituţionalizate, oarecum, consolidate în jurul unor figuri puternice, precum Guvernatorul, Mihail Formizal, şi primarului municipiului Comrat, Nicolai Duduglo. În plus, se poate invoca argumentul că nu ar putea fi împiedicată eventuala dorinţă a găgăuzilor de a-şi stabili un sistem electoral proporţional pentru alegerile Adunării Populare, lucru care ar impune necesitatea permiterii partidelor regionale, în situaţia în care alegătorii din regiune evită să voteze partidele naţionale. Exempele de mai sus se referă la cazuri ipotetice care doar arată că situaţia creată impune cautarea unor extra-argumente pentru un lucru necesar şi evident — partidele regionale trebuie admise, dacă găgăuzii cred că au nevoie de ele.

Tabelul 3. Rezultatele alegerii consiliilor locale în Găgăuzia

În sfîrşit, un argument în favoarea permiterii partidelor regionale este că chiar actualul partid de guvern din Republica Moldova are nevoie de legalizarea acestora, cel puţin la nivel de retorică politică. În acest sens, Preşedintele Vladimir Voronin admite posibilitatea ca la alegerile parlamentare din martie 2009 să participe şi Transnistria cu o circumscripţie electorală distinctă, în care să fie aleşi 18–20 de deputaţi pe liste de partid. Evident, dacă s-ar ajunge la realizarea acestei idei, atunci partidele regionale din Transnistria ar trebui legalaizate în calitate de partide regionale. Este puţin probabil ca transnsitrenii să accepte să adere la partidele naţionale din Republica Moldova pentru a organita alegeri în circumscripţia transnistreană. Dacă e aşa, atunci în prim plan iese întrebarea: nu va genera tensiuni suplimentare permisiunea selectivă de a legaliza eventual partidele regionale în Transnsitria şi de a nu permite acest lucru în Găgăuzia? În plus, dacă este verosimilă varianta la care s-a referit şeful statului, atunci de ce posibilitatea înregistrării partidelor regionale nu a fost prevăzută în legea partidelor politice, adoptată recent, la 21 decembrie 2007?

Concluzii

1. Din cele menţionate mai sus se poate deduce că atît din punct de vedere legal şi logic, cît şi din cel al datelor statistice, nu există niciun fel de argumente serioase pentru interzicerea partidelor regionale în Republica Moldova. Mai mult, după adoptarea noii legi a partidelor, care prevede finanţarea de la buget a acestora, găgăuzii în calitatea lor de contribuabili au, oarecum, un argument în plus pentru a insista asupra permiterii partidelor regionale.

2. Faptul că Adunarea Populară a Găgăuziei nu a intervenit pe lîngă Parlamentul Republicii Moldova cu o iniţiativă legislativă, drept pe care în are pe parcursul ultimilor 4 ani, menită să legifereze existenţa partidelor regionale, provoacă neîncredere că găgăuzii au nevoie cu adevărat de acestea. Mai degrabă, poate fi vorba despre luptele politice intestine din regiune.

3. Deşi cinismul trebuie exclus cu desăvîrşire din relaţiile Chişinăului cu Comratul, totuşi nu trebuie ignorate vocile celor care admit că instituţionalizarea partidelor regionale ar ajuta la deplasarea nodului de tensiuni de pe dimensiunea centru-regiune în interiorul vieţii politice regionale. Experienţa arată că în ţări ca Republica Moldova şi cu probleme ca ale acesteia cea mai bună strategie este abordarea onestă a problemelor existente.

4. În luările sale de poziţie, Guvernatorul Găgăuziei, Mihail Formuzal, a pledat în favoarea includerii mai active a cetăţenilor din autonomia găgăuză în circuitul politic şi administrativ de nivel naţional. Este un punct de vedere corect şi demn de toată apreciera pentru depăşirea gradului de izolaţionism existent, care se datorează unui şir întreg de factori, inclusiv cel lingvistic. În acest sens, apare problema legată de eventualul pericol ca permisiunea partidelor regionale să nu contribuie cumva şi mai mult la creşterea izolaţionismului.

5. Ultima remarcă se refră la faptul că în mod normal cetăţenii unui stat pot fi membri ai unui singur partid politic. În acest sens, dacă cetăţenii cu capacităţi foarte bune din autonomia găgăuză ar deveni membri ai unor partide regionale, aceasta nu i-ar împiedica eventual să se promoveze la nivel naţional, lucru care în democraţiile moderne pretutindeni se face prin filiere partinice?

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet