e-democracy.md

|||

Maxim Kuzovlev / 15 martie 2008

Şi iar — o nouă senzaţie. Însă chiar şi senzaţiile, dacă au loc în Moldova, acestea îşi au legităţile lor. Mai ales în ce priveşte modul lor de apariţie. Senzaţiile informaţionale potrivit cărora se va întîmpla ceva nemaipomenit, eclatant şi neapărat iminent sînt lansate prin mijloacele mass-media ruse. În ultimul timp sursa senzaţiilor cu privire la afacerile moldo-ruse este ziarul “Kommersant”.

Într-un interviu acordat cotidianului moscovit la 11 martie curent, Preşedintele RM aproape că a confirmat faptul că Rusia este gata sa garanteze restabilirea teritoriala a Moldovei în schimbul refuzului acesteia de aderare la NATO. Documentele corespunzătoare ar putea fi semnate în cel mai scurt timp.

În plus, preşedintele, în scopul integrării ţării într-un stat unitar, este dispus să se aşeze la masa tratativelor “cu oricine”, dacă va fi pusă în joc problema reunificării ţării. După soluţionarea problemei transnistrene, în ideea autorităţilor, Moldova “va deveni un stat unitar cu două autonomii — Găgăuzia şi Transnistria. Ultima îşi va păstra totul ce consideră necesar: stema, steagul, limbile oficiale (în Transnistria sînt trei — moldoveneasca, rusa şi ucraineana)”.

Dar ce zic autorităţile Federaţiei Ruse? A spus cineva din elita politică a Rusiei că este exclus? Într-adevăr “Rusia este pregătită”? Şi, în general, e corect oare să se puna problema în aceasta cheie? Este coordonat planul respectiv şi cu alţi participanţi la procesul de negocieri? Întrebări sînt multe şi în majoritatea lor acestea sînt retorice.

Cazul Kosovo a devenit un catalizator al tuturor proceselor legate de conflictele îngheţate din spaţiul postsovietic. În Karabah situaţia a trecut de la “pace rea” la “nici razboi, nici pace”, iar autorităţile din Aserbaidjan au declarat în repetate randuri că vor soluţiona problema pe orice cale. Nu se exclude nici varianta militară.

Osetia de Sud şi Abhazia sînt totalmente pornite împotriva Rusiei şi aceasta nu este un secret pentru nimeni. Însăşi Rusia nu se “maimuţăreşte” cu acestea, mai ales, după ce Kosovo şi-a declarat independenţa şi a început să-şi traducă în viaţă politica pe măsura puterilor ei la momentul actual. A anulat, spre exemplu, embargoul economic faţă de Abhazia, care, în linii mari, nici nu funcţiona. Cu toate acestea, trebuia să arate cine este. Pur şi simplu au consemnat starea reală a lucrurilor. Şi în acelaşi timp au arătat că se face şi politica externă.

În ce priveşte Transnistria, Rusia nu a făcut nici o declaraţie oficială privind recunoaşterea ei. Totul este pe vechi — Rusia oferă susţinerea necesară regiunii, ceea ce nu prezintă un secret pentru nimeni, şi această stare de lucruri cu siguranţă nu va înceta în viitorul apropiat. Poate de aceea, autorităţile moldoveneşti încearcă să soluţioneze problemă la cel mai înalt nivel anume prin intermediul Moscovei.

Acum să ne referim la garantarea neaderării la NATO. Iar ne vom repeta — în timpul apropiat nici nu poate fi vorba de aderarea RM la Alianţa Nord-Atlantică. Şi chiar dacă este vorba, atunci aceasta nu este decît o retorică goală. NATO în niciun caz nu va accepta integrarea unei ţări instabile, cu teritorii necontrolate de autorităţile centrale. NATO are nevoie de stabilitate. Fără îndoială, într-o măsură sau alta, Alianţa va lua parte la viaţa ţării. Planul de acţiuni “Moldova — NATO”, vizite efectuate de autorităţile statului la cartierul general al Alianţei, întîlniri pe plan intern şi extern pe marginea acestei teme — toate au loc. Dar este destul de greu să ne imaginăm situaţia în care se face în realitate schimbul: “jurăm solemn să nu intrăm în NATO” prin “Rusia va unifica Moldova în variantă moldovenească”.

În plus — UE şi SUA, care în ultimul timp se implică destul de activ în acest proces, cu siguranţă nu vor aproba paşii făcuţi de Moldova în această direcţie. Neapărat va apărea banala întrebare: “Dar noi? Cum fără noi?”.

Şi încă un moment. “Dacă pînă la alegerile parlamentare din 2009 vom soluţiona problema transnistreană, va fi foarte bine. În acest caz, în noul parlament vor intra şi deputaţi din Transnistria şi acesta va trebui să ia în consideraţie interesele întregii ţări. Aş vrea foarte mult ca în noul parlament al Moldovei să ajungă şi transnistreni”, — a declarat Voronin în interviul acordat ziarului “Kommersant”. Reiese că tovarăşii transnistreni pur si simplu nu înţeleg ce şansă ar avea şi “cît de bine va fi”. Dar a fost deja un Parlament în care au ajuns şi deputaţi transnistreni. Amintiţi-vă — a fost un deputat al Sovietului Suprem al RSSM, Igor Smirnov. El şi alţi deputaţi transnistreni nu au reuşit în cele din urmă să apere interesele regiunii în Parlamentul Moldovei. Iar absenţa în continuare a transnistrenilor nu a împiedicat majoritatea parlamentară de atunci să orienteze ţară în direcţia aleasă de ea.

Poate acum, în principiu, situaţia s-a schimbat? Au trecut atîţia ani! Dar de ce atunci elita politică din Transnistria nu se grăbeşte la Chişinău, în Parlament, ci preferă să soluţioneze problemele regiunii cu ruşii, SUA, cu oricine, numai nu cu elitele politice din Moldova? Este o întrebare care nu implică răspuns. Totul este clar. Pur şi simplu şi-au pierdut încrederea şi, în plus, înţeleg cu cine ar putea să-şi rezolve problemele în mod real.

În ce priveşte politica externă a Rusiei în zonele cu conflicte îngheţate din spaţiul postsovietic, susţin părerea lui Alexei Malaşenko, expert la Centrul Karneghi din Moscova, care a subliniat clar: “Politica noastră externă (n.a. — a Rusiei) este ambiguă. Pe de o parte, există o poziţie fermă şi responsabilă, că nu va fi nici o recunoaştere. Iar pe de ală parte, există politica jocului verbal pe care îl face în special Duma. Acesta este un circ gratuit — se strigă, se face gălăgie”.

Partea moldovenească, care în problema transnistreană permanent joacă rolul petiţionarului, deocamdată nu are ce oferi. Iar toate charterele diplomaţilor din Moscova către Chişinău şi din Chişinău către Moscova, oricît de regretabil e să recunoaştem — sînt doar vizite de etichetă. În principiu, nimic nou.