Alegerile parlamentare din 2021 în Republica Moldova - alegeri.md
 Monitoring→Politica→Comentarii

Congresul al VI-lea al PCRM şi primele lui consecinţe

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 31 martie 2008
ADEPT logo

Centralismul democratic vs. comunismul liberal

Congresul al VI-lea al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) din 15 martie 2008 a lăsat impresii mixte. Pe de o parte, nu se poate nega că la congres s-au produs schimbări cardinale:

Pe de altă parte, în pofida lucrurilor menţionate, persistă constant senzaţia că puţin ce s-a schimbat după congres. Toată schimbarea şi modernizarea, se pare, s-a redus la formula — “alte măşti, aceeaşi piesă”. Asta mai cu seamă că regizorii şi principalii actori au rămas aceiaşi — Preşedintele Vladimir Voronin şi consilierul său principal Mark Tkaciuk. În acest sens, “schimbarea la faţă” a CPE are mai degrabă menirea să excludă orice întrebări incomode sau reproşurile către liderul PCRM privind evoluţia de mai departe a formaţiunii. Într-adevăr, cum ar putea persoanele foarte tinere şi neexperimentate, care i-au înlocuit în CPE pe “monştrii sacri”, fondatori ai formaţiunii, să se îndoiască de corectitudinea noului curs al partidului? Dimpotrivă, ei pot avea doar “sentimentul gratitudinii” pentru promovarea atît de rapidă în ierarhia partinică. Şi apoi, ce ar putea întreba membrii noii componenţe a CPE cărora, dacă li s-ar organiza un examen la “comunismul ştiinţific”, ar pica, probabil, cu toţii, evident, cu excepţia autorului noului program al partidului, exegetul — Mark Tkaciuk.

În privinţa deschiderii şi transparenţei de care s-a dat dovadă la congresul PCRM, se poate afirma că a fost, fără îndoială, o acţiune de PR reuşită, un show foarte bine regizat, toate aranjamentele fiind făcute în avans. În astfel de condiţii, ar fi fost straniu să nu se utilizeze tehnicile de lustruire a imaginii prin transmiterea lucrărilor congresului on-line “pentru prima oară în istoria Moldovei”. Astfel, cei peste 10 mii de observatori au putut urmări on-line cum: toate rapoartele au fost de rutină, fără să dezbată în contradictoriu clauzele din raportul de bază; toate deciziile au fost votate în unanimitate; pentru funcţia de preşedinte a partidului se înaintează o singură candidatură, care se votează în unanimitate. Exact ca la congresele PCUS. În acelaşi timp, nimeni nu poate nega faptul că lucrurile s-au schimbat dramatic faţă de Congresul al V-lea din decembrie 2004, cînd, sub povoara problemelor interne, lucrările congresului fuseseră secretizate la modul practic.

Principala impresie lăsată de congresul al VI-lea este nesinceritatea evaluării situaţiei social-politice, făcută de liderii PCRM. E de înţeles, cînd se face propagandă pentru cei din afara partidului, dar atunci cînd se face propagandă în loc de analiză pentru proprii membri, iese la iveală neîncrederea în temeinicia convingerilor lor. Afirmînd că în raporturile cu opoziţia “lupta se dă între negru şi alb”, că foştii guvernanţi de pînă la 2001 au realizat doar lucruri proaste, iar comuniştii fac doar lucruri bune, liderul PCRM uită că propriii membri de partid ţin bine minte cine: a boicotat toate reformele anilor ‘90; a iniţiat referendum împotriva proprietăţii private asupra pămînului; a promis să construiască comunismul în Moldova în baza marxism-leninismului; a insistat asupra oferiri statutului de partea egală Tiraspolului în raporturile cu Chişinăul, ameninţîndu-l pe fostul Preşedinte Lucinschi cu retragerea suportului dacă nu acceptă această abordare; a promis alipirea Republicii Moldova la Uniunea Rusia-Belarus etc.

Stigmatizînu-şi oponenţii şi învinuindu-i că “ei nu au iertat nimic şi nu au învăţat nimic”, liderii PCRM parcă ar fi vorbit de ei însăşi. Un singur exemplu: înainte de a acuza fostele guvernări de deindustrializarea Republicii Moldova, ei ar fi putut face un sondaj între participanţii la congres, pentru a afla: cîţi din ei au în posesie televizoare, maşini de spălat şi frigidere moldoveneşti sau produse în CSI, preferindu-le faţă de cele occidentale; cîţi din ei au venit la congres cu automobile produse în CSI; ce computere au pe birourile lor, nu cumva produse, de asemenea, în ţările CSI? Răspunsurile la aceste întrebări foarte simple ar fi contribuit la completarea părţii analitice a raportului de bază, prezentat congresului, mai cu seamă că în el se menţionează factorii obiectivi care au condus la prăbuşirea comunismului în URSS. Înapoierea tehnologică a fost unul din factorii căderii comunismului, iar dacă e aşa, de ce se varsă “lacrimi de crocodil” pe urma deindustrializării, mai cu seamă că anume PCRM, deplîngînd la acea etapă cu înverşunare “distrugerea Patriei socialiste”, s-a opus reformelor în perioada cînd mai putea fi reformat şi modernizat ceva.

În acest sens, este o mare scăpare că în raportul de bază, în alte rapoarte, precum şi în noul program se evită a răspunde la întrebarea — de ce a renunţat PCRM la edificarea comunismului în Republica Moldova, aşa cum prevedea programul în vigoare pînă la 15 martie 2008? Cine poartă răspundere pentru faptul că în programul precedent a fost fixat drept scop strategic un lucru irealizabil? Sau poate scopul irealizabil a fost doar o simplă momeală pentru o populaţie profund dezamăgită de reformele boicotate de PCRM, o unealtă pentru “psihoterapie socială” aducătoare de profit electoral?

Răspunzînd la întrebările formulate, se poate afirma că modernizarea PCRM este, de fapt, renunţarea tacită la nişte obiective irealizabile şi îmbrăţişarea altora. Menţionarea eclectismului noului program al PCRM a devenit deja un lucru comun, deşi stabilirea, “pentru prima oară în istoria Moldovei”, a scopului programatic de tranziţie spre societatea postindustrială, este lăudabil. În linii mari, acest element de “inovaţie” nu este altceva decît o expunere adaptată a aşa-numitei “Strategii de la Lisabona”EN a Consiliului European. Strategia respectivă fixa drept sarcină primordială pentru UE — să deţină către 2010 întîietatea în lume şi calitatea “celei mai competitive şi cea mai dinamice economii bazate pe cunoştinţe”. În acest context, Banca Mondială (BM) a recomandat statelor în curs de dezvoltare să se ralieze la obiectivele menţionate pentru a evita aprofundarea rămînerii în urmă a ţărilor în curs de dezvoltare faţă de cele avansate. Astfel, noul program al PCRM vine, de fapt, să răspundă pozitiv îndemnului Băncii Mondiale şi să se ralieze obiectivelor UE. Cum PCRM şi liderul acestuia promovează prin noul program politic abordările inovatoare, ar trebui totuşi ca acest lucru să fie făcut cu o minimă doză de sinceritate şi decenţă. Se are în vedere că atunci cînd liderii PCRM afirmă că formaţiunea lor ar fi fost singura care a depăşit faza retorică şi “pentru prima oară” a oficializat obiectivul integrării europene în programul guvernare, spun neadevăruri. E uşor de verificat că pînă la PCRM două alte guverne — Ciubuc II şi Sturza, au avut printre obiectivele programatice — integrarea în UE. În acele perioade, PCRM se opunea cu vehemenţă acestui obiectiv, pledînd pentru Uniunea Rusia-Belarus, cu care a şi venit la guvernare în 2001. PCRM a îmbrăţişat ideea pro-europeană abia după ce valurile de extindere ale UE au căpătat contururi dificil de contestat, iar Rusia îşi anunţase intenţia de “monetizare a relaţiilor” în spaţiul CSI.

Astăzi majoritatea partidelor, de orice orientare doctrinară, subscriu scopului integrării europene şi implicit, edificării societăţii postindustriale, pe care o promovează Strategia de la Lisabona a UE. PCRM nu e original întru totul nici în privinţa sarcinilor intermediare: a) promovarea politicii investiţiilor sociale crescînde şi edificarea unui stat social; b) crearea unui climat de afaceri favorabil şi în afirmarea unei economii deschise, orientate spre inovare; c) formarea unei democraţii multinivel; d) sporirea competitivităţii statului; e) adoptarea pe termen lung a principiilor fundamentale ale securităţii (neutralităţii permanente, integrităţii teritoriale şi deschiderii pentru integrare). Cu excepţia unor lucruri foarte specifice, majoritatea partidelor de orice orientare ar subscrie acestor sarcini. Ceea ce deosebeşte PCRM de alte partide din ţară şi din afară rezidă, probabil, în intenţia declarată de a edifica democraţia multinivel. E dificil a explica ce ar putea însemna aceasta, dar judecînd după moştenirea PCRM şi după comportament, ar putea fi ceva foarte apropiat de “cercurile concentrice” ale “centralismul democratic”. Dacă n-ar fi aşa, atunci s-ar pierde cu desăvîrşire orice continuitate în evoluţia PCRM. Pentru a face lumină în acest domeniu, liderii PCRM au invitat la congres savanţi renumiţi de la Moscova, care au avut şi misiuni propagandistice. Unii dintre aceştia sînt tocmai specializaţi în studierea societăţii postindustriale. Ponderea autorităţii lor a trebuit, probabil, să înăbuşe îndoielile “gărzii vechi” vis-a-vis de noul curs al formaţiunii. Apropo, este o tactică care a mai fost utilizată de Preşedintele Voronin în 2001, după ce la plenara din iunie în rîndurile membrilor de partid au apărut nemulţumiri în privinţa abaterii de la cursul edificării comunismului. Atunci şeful statului a avut inspiraţia să-l convingă pe Preşedintele Chinei, Jiang Zemin, aflat în vizită la Kiev, să poposească pentru cîteva ore şi la Chişinău. După vizita de pomină, camarazii Preşedintelui Voronin au trebuit să se lase convinşi că liderul lor edifică în Moldova un socialism reformator de sorginte chineazească. Revenind la actualitate, s-ar putea afirma că oaspeţii moscoviţi au avut, probabil, misiunea să-i convingă pe “comuniştii ortodocşii” din Moldova că liderul lor, Vladimir Voronin, a pus bazele “comunismului liberal”. Judecînd după aparenţe, succesul a fost uluitor. Rămîne de explicat care este totuşi diferenţa dintre “centralismul democratic” şi “liberalismul comunist”. Impresia este că, mai degrabă, e vorba de sinonime. Centralismul se potriveşte cu comunismul, iar democratic cu liberal.

Un lucru a rămas neclarificat de către savanţii moscoviţi — dacă proletariatul cunoştinţelor, care este excesiv de stratificat, are conştiinţă de sine şi dacă acesta are nevoie de un partid cum e PCRM, care să fie în avangarda apărării intereselor lor. Deocamdată, însă PCRM rămîne partidul Preşedintelui Vladimir Voronin, oricare ar fi măsurile anunţate de reformare şi modernizare şi indiferent dacă îşi va schimba denumirea de Partidul Comuniştilor în, să zicem, partid hiperliberal sau mişcare anarho-sindicalistă etc.

Guvernul Tarlev — prima victimă a congresului modernizator

Un răspuns elocvent la întrebarea referitoare la modul în care s-a modernizat PCRM după cel de al VI-lea congres ni-l oferă modalitatea în care s-a văzut obligat să-şi prezente demisia Premierul Tarlev. Oricît s-a străduit ex-premierul să-şi ascundă mîhnirea pentru “decizia benevolă” (probabil a Preşedintelui Voronin) de a-şi prezenta demisia, acest lucru nu i-a reuşit. Nici nu merita să se căznească. Prea multe “accidente” s-au produs simultan pentru a crede că ele chiar au fost spontane: ex-premierul a decis spontan să-şi prezinte demisia după ce doar trei zile mai înainte congresul partidului de guvernămînt, la care a participat şi Tarlev în calitate de invitat, a remarcat succesele acestuia din ultimii şapte ani; la fel de spontan şeful statului a participat la şedinţa Guvernului în cadrul căreia Premierul a decis să-şi anunţe demisia; în sfîrşit, în mod spontan şeful statului avea semnat decretul de decorare a ex-premierului cu cea mai înaltă distincţie a statului — Ordinul Republicii. Toate aceste “accidente” ne fac să ne întrebăm — în ce constă totuşi stilul nou, modern al PCRM dacă deciziile se iau, de fapt, în stilul “centralismului democratic”?

Ironia sorţii este că Preşedintele Voronin a procedat în cazul demiterii premierului Tarlev la fel ca şi în cazul a zeci de miniştri din cabinetul acestuia. A devenit o tradiţie că atunci, cînd realizează remanieri, îi demite pe miniştri fără ca aceştia să ştie pentru ce şi fără a fi consultaţi de Premier. Acest lucru a ieşit în evidenţă cînd unii dinte cei demişi aflau despre asta de la jurnalişti. Şi asta în pofida faptului, că în conformitate cu articolul 98 alin.(6) din Constituţie “în caz de remaniere guvernamentală … Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului”. Şi articolul 6 din Legea Guvernului prevede că demisia Guvernului se prezintă Parlamentului. Modalitatea în care s-au produs remanierile şi demisia Guvernului indică asupra faptului că principul “centralismului democratic” a fost extins şi asupra raporturilor Preşedinţiei cu Guvernul, deciziile fiind formalizate ulterior, în caz de necesitate, pentru a le conforma normelor constituţionale. Aceste detalii puteau fi omise, dacă şeful statului nu ar fi insistat că prezentarea “benevolă” a demisiei ex-premierului Tarlev “este o inovaţie în viaţa politică moldovenească”. Cum “diavolul e ascuns în detalii”, iar şeful statului le evită, merită arătat că, şi în acest caz, domnia sa nu are dreptate de două ori. În primul rînd, din exemplele de mai sus se vede clar că ex-premierul a fost convins să-şi prezinte demisia. În al doilea rînd, primul care şi-a prezentat “benevol” demisia a fost totuşi ex-premierul Ion Ciubic. El a fost cel care la 30 ianuarie 1998 infirma în public zvonurile despre demisia sa, pentru ca peste două zile, la 1 februarie, să-şi anunţe demisia într-o conferinţă de presă. Motivul invocat atunci a fost că nu mai poate conduce “Guvernul algoritmic” al Alianţei pentru Democraţie şi Reforme (ADR). Curios, dar ADR-ul a sucombat după demisia ex-premierului Ciubuc.

Deşi demisia Guvernului Tarlev i-a luat pe toţi prin surprindere, pentru aceasta existau temeiuri:

Factorii de mai sus arată, oarecum, că Guvernul trebuia să cadă. Probabil, nu putea cădea imediat după alegerile locale şi în perioada pregătirii congresului. Nu ar fi ieşit bine ca un raport plin de menţionări a realizărilor să fie citit pe fundalul demiterii Guvernului. După congres, demiterea poate fi interpretată drept consecinţă directă a acestuia şi un semnal că modernizarea este în curs de realizare.

Guvernul Greaceanîi — o acţiune reuşită de imagine

Modul în care a fost selectată şi instaurată noua componenţă a Guvernului indică asupra unei strategii reuşite de imagine în vederea alegerilor parlamentare din 2009. Victoria oponenţilor PCRM la alegerile pentru funcţia de Guvernator al Găgăuziei în decembrie 2006 şi la alegerile pentru funcţia de primar de Chişinău în iunie 2007 a pus în evidenţă necesitatea schimbării. Prin schimbarea Guvernului, PCRM a arătat că ştie să răspundă prompt necesităţilor evidente. Mai mult, învăţînd din experienţa opoziţiei, conducerea PCRM şi-a promovat propria strategie de “schimbare la faţă”, cu elemente de originalitate. Nu s-a mers pe calea replicii simetrice opoziţiei, prin înaintarea la funcţia de premier a unei persoane foarte tinere, deşi, în noul Guvern, sînt miniştri în funcţii cheie de vîrstă comparabilă cu cea a “simbolului schimbării” — primarul de Chişinău, Dorin Chirtoacă.

Instaurarea unui Guvern condus de o doamnă — Zinaida Greceanîi, este o inovaţie, care doar s-a accentuat, atunci cînd domnia sa a propus ca alte cinci doamne să facă parte din cabinetul de miniştri. Printre avantajele inovaţiei este că ia în consideraţie necesitatea asigurării continuităţii în munca Guvernului, lucru extrem de important într-un an preelectoral. Mai mult, inovaţia are la bază meritocraţia. Astfel, Premierul Zinaida Greceanîi posedă experienţa necesară, fiind membru al Guvernului de şase ani, dintre care doi ani şi jumătate în funcţia de prim-vice-prim ministru. Ea a coordonat elaborarea a două documente strategice de ultimă oră, care sînt pe agenda Guvernului şi se implementează deja — Strategia Naţională de Dezvoltare (SND) pentru anii 2008 -2011 şi Programul “Compact”, menit să contribuie la reabilitarea unor elemente de infrastructură. Din aceste consideraţii, era evident că la baza noului programului de guvernare vor fi puse elaborările celor două documente menţionate mai sus. În acest context, criticele aduse de către opoziţie programului noului Guvern nu sînt tocmai relevante. SND elaborată sub conducerea noului premier timp de mai bune de un an, cu participarea unui şir de experţi din Statele Baltice şi cele din Grupul de la Vişegrad, are şi un plan de acţiuni. Este curios că doar prin instaurarea Guvernului Greceaniî a fost deja atins unul dinte obiectivele SND — ridicarea ponderii femeilor în organele centrale de adoptare a deciziilor pînă la 30%.

Tot din arsenalul acţiunilor de imagine face parte şi scoaterea din Guvern a două figuri foarte importante — ministrul de Interne, Gheorghe Papuc şi ministrul Dezvoltării Informaţionale, Vladimir Moldojen. Ambii au avut imaginea unor persoane devotate şi foarte apropiate de Preşedintele Voronin. La fel, ambii au avut o imagine foarte proastă în mass-media. Ex-ministrul Papuc chiar a fost implicat în conflicte cu presa. Cel mai interesant lucru ţine de soarta de mai departe a celor doi. De obicei, Preşedintele Voronin “nu-i lasă pe drumuri” pe foştii subalterni fideli, iar funcţiile ce vor fi oferite acestora vor permite să observăm dacă ei sînt trecuţi în rezervă ori rămîn în primul eşalon, colaborînd “din umbră”.

Figurile vice-premierilor vorbesc destul de elocvent despre ceea la ce ne putem aştepta. Blocul economic va fi condus de prim-viceprim-ministru, ministru al Economiei si Comertului, Igor Dodon, un alt responsabil pentru elaborarea SND. Acest bloc a fost întărit prin numirea în funcţia de ministru al Finanţelor a Marianei Durleşteanu, fost vice-ministru în acest minister, iar apoi ambasador al Republicii Moldova la Londra, persoană de încredere a Premierului, dar şi înalt apreciată de Voronin (cîţiva ani în urmă i-a conferit o distincţie de stat).

Responsabil pentru blocul social şi cel strategic al învăţămîntului a rămas viceprim-ministrul Victor Stepaniuc. Acesta este o figură emblematică a “gărzii vechi” a PCRM, preocupată de educaţia patriotică. Probabil, Stepaniuc împreună cu noul ministru al Educaţiei şi Tineretului, Larisa Şavga, vor încerca să aducă la un sfîrşit elaborarea Codului Educaţiei şi să organizeze manifestările legate de “Anul Tineretului”, decretat astfel de şeful statului. Opoziţia îl suspectează pe Victor Stepaniuc că ar încerca să ideologizeze învăţămîntul. Este interesant că persoane din mediul academic, afiliat ideologic lui Stepaniuc, au publicat recent articole extrem de denigratoare la adresa fostului ministru al Educaţiei şi Tineretului, Victor Ţvircun, învinuind-l de promovarea în învăţămînt a unor politici pro-româneşti.

Aceleaşi cercuri l-au atacat foarte dur şi pe viceprim-ministrul, ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Andrei Stratan, care a fost învinuit de promovarea unei politici externe anti-ruseşti, pentru ca a numit într-un context anume trupele ruse din Transnistria drept “trupe de ocupaţie”, asupra retragerii cărora a insistat constant. Andrei Stratan a fost menţinut în funcţie, însă au existat speculaţii că el ar fi putut fi sacrificat de către Preşedintele Voronin sub presiunile “gărzii vechi” şi în semn de reînnoire a relaţiilor moldo-ruse.

Concluzii

  1. Modernizarea PCRM, aşa cum este ea realizată, reprezintă o adaptare graduală a formaţiunii la noile condiţii. În pofida multiplelor inconsistenţe, modernizarea PCRM va avea impact mai degrabă pozitiv, decît negativ, asupra evoluţiilor din Republica Moldova. Ea comportă mai degrabă riscuri pentru PCRM însăşi. În aparenţă, atîta timp cît PCRM se va afla la guvernare, iar Preşedintele Voronin va rămîne lider al formaţiunii, aceasta se va menţine pe linia de plutire. O eventuală decizie a lui Voronin de a se înlătura de la treburile partinice va pune formaţiunea la cea mai mare încercare, dat fiind faptul că instituţionalizarea PCRM e axată pe autoritatea lui. Că Vladimir Voronin, ca orice om, poate obosi, ne-a demonstrat-o chiar ex-premierul Tarlev. Fiind mult mai tînar decît şeful statului, Tarlev n-a putut “rezista” sub povoara treburilor obşteşti. Din perspectiva lipsei unei figuri de calibrul lui Voronin ca să-l schimbe la cîrma PCRM, este foarte puţin probabil ca invenţia lui — “comunismul liberal”, să servească drept element de consolidare.
  2. Reproşurile faţă de PCRM că şi-a regizat congresul în avans, tranformîndu-l în show, pierd din intensitate, dacă ne amintim că acelaşi lucru se întîmplă, practic, în cazul tuturor partidelor de opoziţie. Chiar a celor mai democratice şi promotoare ale schimbării. Aceleaşi aranjamente şi votări în unanimitate, “alegeri” nesecrete pentru o singură candidatură. În acest sens, una din foarte puţinele experienţe pozitive a fost realizată în octombrie 2002 de fostul Partid Liberal (a nu se confunda cu actualul Partid Liberal), încercîndu-se alegerea prin vot secret, pe baze de alternativă, în cadrul unui soi de “primary elections” a preşedintelui formaţiunii. Însă acea experienţă s-a încheiat cu scandal, învinsul părăsînd formaţiunea şi devalorizînd, de fapt, o experienţă pe care n-o mai poţi numi pozitivă.
  3. Consecinţa imediată a congresului PCRM — schimbarea Guvernului, îi va aduce, pe termen scurt, cîştig de imagine formaţiunii. Dacă raportăm evoluţia PCRM la cea a opoziţiei, desprindem foarte clar că, la fel ca şi în cazul principalelor mobile anteriore ale opoziţiei — reformele de modernizare, integrarea europeană şi mobilul “schimbării la faţă” este smuls de PCRM din mîinile opoziţiei. Un Guvern condus de o doamnă-premier, constituit în proporţie de 1/3 din doamne, membrilor căruia nu prea ai ce le reproşa, e o mişcare de imagine puternică. Asta mai ales pe fundalul exemplului echipei tinerilor liberali care au venit la cîrma primăriei municipiului Chişinău. Noului premier “ascultător” nu-i mai poţi reproşa “obedienţa” faţă de liderul partidului de guvernămînt în situaţia cînd imaginea tînărului primar de Chişinău este marcată de rumorile că ar fi “obedient” fără limite faţă de liderul Partidului Liberal (PL). Mai mult, la o eventuală comparaţie, PL ar fi dezavantajat, fiindcă în cazul acestuia, “locomotiva PL”- Dorin Chirtoacă, care a tras după sine în Consiliul municipal deputaţii acestei formaţiuni, inclusiv pe preşedintele PL, este în raport de supunere faţă de ultimul. În acelaşi timp, în cazul “locomotivei PCRM” — Vladimir Voronin, menţinerea controlului asupra celor pe care îi promovează şi le impune “obedienţa” pare naturală.
  4. În contrast cu mutările de imagine ale PCRM, formaţiunile de opoziţie, şi aşa destul de slabe, îşi “ard punţile” pentru o eventuală cooperare şi constituire a unei majorităţi de guvernămînt fără PCRM după alegerile din 2009. Astfel, două dintre formaţiunile de opoziţie cu o anumită pondere — Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), în calitatea sa de principal acumulator al experienţei politice din Republica Moldova şi Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), în calitatea sa de formaţiune nouă şi promiţătoare, expresie a “schimbării” de alternativă celei propuse de PL, s-au angajat într-un adevărat război propagandistic care va aduce, cel mai probabil, mare prejudiciu de imagine ambelor. Şi mai îngrijorător pentru opoziţie este că PLDM se află în conflict, practic, iremediabil şi cu Partidul Democrat din Moldova (PDM). Aceasta poate înseamnă că celei mai puternice formaţiune de opoziţie — Alianţa Moldova Noastră (AMN), îi va fi, practic, cu neputinţă să remedieze conflictele dintre PLDM, pe de o parte, şi PPCD şi PDM, pe de altă parte, în eventualitatea consolidării unei opoziţii comune faţă de PCRM. Dacă e aşa, atunci AMN poate scăpa şansa de a deveni nucleul unei alianţe de guvernare alternativă PCRM, după alegerile parlamentare din 2009. Evitarea sau incapacitatea AMN de a-şi asuma funcţia de facilitator în conflictele dintre elementele opoziţiei poate avea impact negativ şi pentru alianţele democratice din consiliile raionale. Pericolele în acest sens s-au profilat deja în anumite raioane şi pot lua amploare pînă la alegerile parlamentare din 2009.
Consideraţii preliminare asupra rezultatelor alegerilor Planul de Acţiuni a murit. Trăiască Planul!