e-democracy.md

|||

Maxim Kuzovlev / 15 septembrie 2008

Agenda Preşedintelui rus Dmitri Medvedev pentru 26 august curent a fost una destul de încărcată. În acea zi, şeful statului rus a anunţat comunitatea mondială despre semnarea Decretului cu privire la recunoaşterea Republicii Osetia de Sud (ROS) şi a Republicii Abhazia. Cu siguranţă, ziua respectivă practic poate fi considerată ca un nou punct de referinţă a raporturilor în lume. Comunitatea occidentală a început să caute febril pîrghii de influenţă asupra Rusiei, dar avea să constate că o oarecare organizare monopolară a lumii lipseşte apriori.

Printr-o coincidenţă, la 25 august, Medvedev a avut o întîlnire cu preşedintele moldovean Vladimir Voronin. După întrevedere, ultimul “şi-a exprimat satisfacţia în legătură cu rezultatul discuţiilor purtate cu Dmitri Medvedev, menţionînd că problematica transnistreană s-a aflat în prim-planul întrevederii cu Preşedintele Federaţiei Ruse”.

Citat din comunicatul oficial: “Şeful statului a remarcat interesul deosebit manifestat de către Dmitri Medvedev faţă de proiectul legii privind statutul autonomiei transnistrene, elaborat în baza Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului, votată, prin consens politic, la 22 iulie 2005.

Ceea ce s-a decis în mod unanim de către clasa politică din Republica Moldova — de Parlamentul ţării — trebuie să fie pus la baza soluţionării conflictului transnistrean, a declarat Preşedintele. Şeful statului a menţionat că din partea Federaţiei Ruse, de asemenea, nu sînt obiecţii mari în privinţa proiectului de lege respectiv”.

Concomitent, poziţia Rusiei a fost prezentată clar în mass-media, prin declaraţiile ministrului de externe Serghei Lavrov. Frazele care au răsunat erau diametral opuse! În interpretarea acestuia, părţile implicate în conflictul transnistrean ar fi gata să revină la “Planul Kozak” lansat în anul 2003 şi să soluţioneze problemele rămase. “La momentul actual, practic toate părţile implicate în conflict sînt convinse de necesitatea de a reveni anume la acele principii, care în anul 2003 erau atît de aproape de a deveni înţelegeri” (citat din declaraţiile făcute de Serghei Lavrov). Adică, mai simplu, Moscova nu va examina variantele care diferă esenţial de Planul Kozak.

De altfel, asemenea deosebiri de interpretare au devenit deja un lucru obişnuit şi destul de previzibil. La Moscova sau în alte localităţi din Rusia, la întrevederile cu reprezentanţii elitei ruse, cea moldovenească, de obicei, dă dovadă de viziuni foarte şi foarte pro-ruseşti. Însă, aflîndu-se în statele europene, personalităţile care reprezintă Moldova devin mult prea pro-europene. Din păcate asta-i realitatea, establishment-ul moldovenesc niciodată nu s-a impus ca lider în cadrul procesului de negocieri, niciodată nu a căutat soluţii reale, rezumîndu-se tradiţional la manevre printre cei puternici nefiind de fapt nimeni, şi-a schimbat mereu poziţiile sau a avut concomitent cîteva puncte de vedere.

Establishment-ul moldovenesc, care în acest secol trăieşte cu aşteptarea “fericirii din partea Occidentului” a întreprins mult prea puţin pentru o apropiere de Occident. Judecînd după toate, comunitatea de experţi moldoveni, marea majoritate a căreia într-un fel sau altul vine în contact cu guvernarea, destul de des, involuntar, reproduce certitudinea şi siguranţa acesteia, care, cît ar fi de regretabil, nu este prea susţinută de fapte şi se bazează mai mult pe tot felul de bîrfe venite “de sus”. Se creează impresia, că majoritatea absolută a comunităţii moldoveneşti de experţi, ca de obicei, mai acţionează potrivit regulii: “decît să dai evenimentelor o apreciere obiectivă, mai bine să le percepi aşa cum este mai comod şi astfel să te apropii de interpretarea justă a acestora”. Majoritatea experţilor în unison, deşi prin formulări diferite, afirmau că Rusia niciodată nu va recunoaşte Osetia şi Abhazia şi aduceau în susţinerea acestui enunţ multiple argumente strălucite, reducîndu-le de fapt la normele internaţionale de drept, norme la care marii actori internaţionali au renunţat demult şi ireversibil. Apropo, de normele internaţionale de drept… Norma este o chestiune ce ţine doar de un acord. Adică, dacă unii vor fi de acord fie chiar şi într-o măsură cît de mică, vor considera valabil un lucru sau altul, atunci acest lucru chiar va deveni valabil (cel puţin, pentru cei care au ajuns la respectiva înţelegere). Lucru demonstrat, de altfel, de conducerea Rusiei.

Putem vorbi la nesfîrşit despre faptul că marile state acţionează asemeni unor gangsteri, că Rusia a procedat ghidîndu-se de dictonul “pedepseşti pe unul pentru a-i speria pe mulţi”. Dar de ce să nu recunoaştem, oriunde pe mapamond, acţiunile SUA, NATO urmează destul de precis un algoritm, fiind şi extrem de previzibile (totodată însă nici SUA, nici NATO nu consideră că această previzibilitate ar fi ceva negativ). Cel care perseverează — cîştigă. Astfel că, în acţiunile sale, diplomaţia rusă s-a bazat şi presupunem că se va baza şi pe viitor pe o eventuală previzibilitate a paşilor.

Foarte puţini vor fi cei care vor încerca careva emoţii şi se vor bucura pentru acţiunile diplomatice întreprinse de Federaţia Rusă. Însă, într-o astfel de situaţie, Rusia nu mai are nevoie, ca în anii ’90 ai secolului trecut, să ia aminte cu multă atenţie la sfaturile SUA. Alianţele politice sînt consolidate cel mai bine doar prin zgomotul produs de cizmele ostăşeşti. Alianţa FR cu “amicii din Caucaz” redobîndiţi mai nou va fi una durabilă. Să ne referim acum şi la “amicii din Caucaz”. E necesar să amintim că Transnistria, ROS şi Abhazia au format “Comunitatea pentru Democraţie şi Drepturile Popoarelor”, iar pe dimensiunea parlamentară — Adunarea Interparlamentară. La Tiraspol au fost deschise reprezentanţele Abhaziei şi Osetiei de Sud, Transnistria avînd astfel de reprezentanţe la Suhumi şi Tzhinval.

După recunoaşterea ROS şi a Abhaziei, Transnistria şi-a activizat contactele cu “camarazii din Caucaz”, afirmînd mereu că ar avea la fel de multe drepturi. Şi osetinii, dar şi abhazienii sînt de acord cu aceasta, însă nu cred că vor îndrăzni să stabilească, la rîndul lor, relaţii diplomatice cu Transnistria fără acceptul “fratelui mai mare”, altfel spus, a Moscovei. Adică, Moscova a mai obţinut o pîrghie pentru a exercita presiuni asupra Chişinăului. De altfel, Rusia ar putea şi să nu recunoască regiunea transnistreană, pe cînd însă “noile state independente”, unde majoritatea populaţiei o constituie cetăţenii ruşi, de ce nu ar face-o. Desigur, dacă preşedintele rus va considera că aceste lucru este necesar…

Iată încă un moment nelipsit de interes. La 26 august, chiar în acea zi de recunoaştere a independenţei, Igor Smirnov s-a întîlnit cu Dmitri Medvedev. Adică exact după Voronin, imediat după relatarea Preşedintelui moldovean despre întrevederea avută cu omologul său rus.

De menţionat încă un fapt. La 21 august, în timpul întîlnirii cu Traian Băsescu, Vladimir Voronin a declarat că deznodămîntul militar al conflictului din Osetia de Sud a fost sugestiv pentru Moldova, or pe teritoriul acesteia la fel există un conflict îngheţat. De asemenea, el a chemat la o “restructurare a forţelor pacificatoare în ţările în care există conflicte îngheţate”. În traducere din limbajul democratic aceasta înseamnă că pacificatorii ruşi urmează a fi înlocuiţi prin forţe internaţionale.

Care forţe internaţionale au fost vizate? NATO? OSCE? UE? ONU? Însă, este ştiut, ca niciuna dintre aceste organizaţii nu are nici premise reale şi nici nu întreprinde careva acţiuni în direcţia creării unui contingent de pacificatori.

Evenimentele derulate în ROS la fel au cam încurcat planurile SUA, care tindeau să-şi promoveze, lin dar consecvent, rolul său nu doar în procesul de negocieri, dar şi în contextul participării la viaţa propriu-zisă a regiunii transnistrene — prin intermediul unor proiecte, programe sau prin stabilirea de contacte etc.

Şi încă ceva. Dacă nu era acel “august de foc” la Chişinău, de Transnistria nimeni nici nu şi-ar fi amintit la modul serios, totul rezumîndu-se la reacţii de rutină, or, în virtutea apropiatei curse electorale, există probleme mult mai importante. Majoritatea membrilor Guvernului de la Chişinău niciodată nu au vizitat Transnistria care este oficial, în conformitate cu toate tratatele şi acordurile internaţionale, parte componentă a statului Republica Moldova. În opinia mea, această majoritate nici în perspectiva imediată nu va fi măcinată de dorinţa arzătoare şi nu va jindui să viziteze respectiva regiune. Iată însă că evenimentele lunii august au dat totul peste cap şi va fi necesară implicarea într-un fel sau altul în negocierile cu Moscova şi va trebui de luat careva decizii, mai bine zis, va trebui de acceptat unele lucruri. Dar de ce anume cu Moscova? Cum rămîne cu ceilalţi actori? Aceştea singuri nu-şi văd capul de propriile griji. În Ucraina are loc un război permanent împotriva tuturor celor de pe Olimpul politic. Dar cum rămîne cu noii actori? Spre exemplu cu UE? Dar ce a propus UE, în esenţă? În afară de postulatul cu privire la imuabilitatea formatului de negocieri “5+2” repetat din an în an? A susţinut oare cineva cel puţin nişte aluzii efemere cu privire la presupusele aspiraţiile europene ale Transnistriei? Nu. Dar la ce bun? Se creează senzaţia că UE încă nu a decis nici pentru sine cum se va implica în procesul de reglementare.

În esenţă, dacă stăm să ne gîndim mai bine, cunosc oare noii actori în acest conflict ce-şi doresc ei cu adevărat?

Astfel că nu va trebui să aşteptăm prea mult un răspuns la întrebarea: cum va evolua problema transnistreană şi cum urmează să fie soluţionată aceasta. Or, evenimentele evoluează mult prea rapid.

Ce să-i faci, sînt timpuri noi şi o lume nouă.