Monitoring→Politica→Comentarii

---

Ce relevă rezultatele recentului Barometru de Opinie Publică?

Gradul de optimism social

Rezultatele recentului Barometru de Opinie Publică (BOP), realizat sub auspiciile Institutului de Politici Publice (IPP), confirmă stabilitatea percepţiilor cetăţenilor moldoveni, dar şi un şir de tendinţe noi, care se manifestă tot mai evident. Pentru a răspunde necesităţilor de estimare cît mai corectă a stărilor de fapt, se impune examinarea evoluţiei percepţiilor respondenţilor. Astfel, caracterul monoton sau oscilant al evoluţiilor poate sugera dacă este vorba despre tendinţe sau doar despre fluctuaţii. În această ordine de idei, evoluţiile răspunsurilor de-a lungul ultimilor 10 ani, cît se realizează BOP-urile indică şi asupra gradului de credibilitate. Corectitudinea metodologiei referitoare la formarea eşantioanelor şi chestionarea respondenţilor este verificabilă în virtutea faptul că, de-a lungul perioadei de efectuare a BOP-urilor, cel puţin cinci companii sociologice au participat la realizarea şi verificarea rezultatelor sondajelor. Corelaţiile răspunsurilor la diferite întrebări ce se referă atît la deprinderi greu de schimbat, cît şi la subiecte influenţabile de situaţia social-economică şi politică reflectă, de asemenea, gradul de corectitudine a rezultatelor.

De obicei, BOP-urile încep cu măsurarea gradului de optimism social, care are impact asupra percepţiei chestiunilor politice. În acest sens, cetăţenii moldoveni rămîn de-a lungul anilor mai degrabă pesimişti decît optimişti. În mod constant, mai mult de jumătate din cetăţenii moldoveni consideră că lucrurile merg într-o direcţie greşită şi doar ~30% consideră că direcţia este bună. Aceasta poate însemna că potenţialul de protest, inclusiv electoral, ar trebui să fie mare.

Nemulţumirea de direcţia în care evoluează lucrurile este cauzată mai mult de condiţia materială actuală a cetăţenilor, care depinde de calitatea guvernării. Veniturile familiilor raportate la cheltuieli şi nu la statisticile din anii precedenţi, cum se face în scopuri propagandistice, stau la baza percepţiilor cetăţenilor.

În cele cinci cicluri electorale precedente a fost confirmată legitatea: în situaţii de stabilitate social-economică relativă intenţiile de vot ale cetăţenilor sînt mai mult sau mai puţin stabile. În acest sens, lucrurile care provoacă cele mai mari îngrijorări cetăţenilor motivează comportamentul politic al acestora. Din tabelul de mai jos se vede că deşi sărăcia este o îngrijorare majoră constantă, totuşi ea a început să fie depăşită de îngrijorarea galopului preţurilor. Manifestarea acestei îngrijorări a început în preajma parlamentarelor din 2005, dar a ieşit în prim plan în ajunul alegerilor locale din 2007. S-ar putea ca anume problema galopului preţurilor să fi fost principala cauză ce a marcat începutul declinului pronunţat al rating-ului partidului de guvernămînt.

Problema optimismului social nu poate fi despărţită de problema încrederii în principalele instituţii publice, menite să soluţioneze problemele cetăţenilor. Din acest punct de vedere, şansele că pînă la alegerile parlamentare din primăvara anului 2009 situaţia legată de optimismul social să va redresa, sînt destul de mici, întrucît nivelul de încredere în principalele instituţii publice — Preşedinţia, Parlament şi Guvern, a descrescut constant după alegerile parlamentare din 2005, formînd un trend. În acest sens, este interesant de observat, că încrederea în organele administraţiei publice locale, controlate în proporţie de aproximativ 60% de opoziţie, se menţine la un nivel stabil, devansînd cu mult încrederea în instituţiile puterii centrale, controlate de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Este de remarcat că, în condiţiile unui val informaţional masiv despre criza financiară mondială, nivelul de încredere în băncile moldoveneşti atestă o descreştere uşoară, ceea ce poate indica asupra faptului că respectiva criză încă nu a afectat Republica Moldova în măsură să inducă panică în comportamentul cetăţenilor.

Încrederea în partide şi liderii acestora prin prisma interesului pentru politică

Datele BOP provoacă adesea nedumeriri, reflectate în întrebări de genul — dacă cetăţenii sînt nemulţumiţi de direcţia în care merg lucrurile, atunci de ce votează de-a lungul anilor partidul de guvernămînt? Cel mai simplist răspuns ar fi că majoritatea cetăţenilor percep actualul partid de guvernămînt drept “răul cel mai mic”, persistînd neîncrederea că partidele de opoziţie s-ar isprăvi şi mai bine cu problemele existenţe. A doua nedumerire exprimată frecvent este — de ce în Republica Moldova numărul indecişilor în privinţa intenţiei de vot este constant atît de mare (~40%)? Răspunsul la ultima întrebare pare a fi evident din tabelul de mai jos.

Dacă aproximativ 45% din cetăţeni au interes mic şi foarte mic pentru politică, atunci de ce ar trebui să ne aşteptăm că ei pot oferi răspunsuri coerente la întrebări ce ţin de domeniul politicului, de unde ar putea ei să aibă intenţii clare de vot? În acest sens, nu e de mirare că există o corelaţie între procentajul celor ce nu prea se interesează de politică şi a celor indecişi în privinţa opţiunilor de vot. La fel, aceste date se corelează cu cele referitoare la participarea la vot (ceva peste 60% în cazul alegerilor parlamentare).

Datele BOP relevă că după alegerile parlamentare din 2005 încrederea cetăţenilor în partidele politice se corelează destul de bine cu gradul de încredere în instituţiile publice în care sînt reprezentate aceste partide.

După alegerile locale din 2007, evoluţiile percepţiilor relevă clar: stabilizarea rating-ului de încredere în PCRM; creşterea evidentă, peste limitele erorii, a încrederii în Partidul Liberal (PL); descreşterea rating-ului Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD). În cazul celorlalte formaţiuni, rating-urile de încredere variază în limite obişnuite. Contextul cere să fie menţionat Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), care a fost înregistrat abia acum un an şi care se regăseşte repetat în rezultatele BOP printre partidele politice afirmate deja ca avînd temei pentru a pretinde să fie reprezentate în forul legislativ. Corelaţiile menţionate mai sus sînt valabile şi în privinţa evoluţiei rating-urilor de încredere în liderii politici.

Cel mai relevant indicator referitor la liderii politici este răspunsul la întrebarea deschisă, fără posibilitatea de alegere dintr-o listă propusă, privind încrederea în aceştia. Răspunsurile respective arătă foarte clar, de exemplu, şi care au fost efectele demisiei din funcţia de premier al lui Vasile Tarlev, care nu mai figurează atît de des în fluxurile informaţionale. În aceiaşi ordine de idei, se pare că atacurile permanente la adresa primarului de Chişinău, Dorin Chirtoacă, îl transformă în simbol al electoratului protestatar. PCRM şi liderii acestuia ştiu foarte bine ce poate însemna şi cît profit politic poate aduce încălecarea valului protestatar în situaţia cînd rating-urile instituţiilor publice şi a demnitarilor public sînt în scădere. Este adevărat că mesajele politice şi comportamentul PL nu pot atrage simpatiile protestatare de pe cea mai mare parte a eşichierului politic, limitîndu-l la segmentul de dreapta. În acesta ordine de idei, lansarea în politică pe cont propriu a ex-premierului Vasile Tarlev poate provoca atragerea spre acesta din urmă a simpatiilor nemulţumiţilor cu viziuni de stînga. Dacă un astfel de trend se va forma, atunci piedicile administrative împotriva lui Tarlev vor fi contraproductive.

Intenţiile de vot pentru “partidele cu şanse”

Un şir de lideri de partide se revoltă atunci cînd în baza sondajelor se estimează şansele formaţiunilor de a accede în Parlament. Este curios că se revoltă cei ai căror formaţiuni acumulează la alegeri un număr de voturi de 2÷3 mai mic decît numărul minim de membri de partid necesar pentru înregistrarea formaţiunilor. Adevărul incontestabil este că din considerente pure de aritmetică nu toate cele 28 de partide înregistrate în Republica Moldova vor accede în Parlament. Aceasta din simplul motiv că, chiar dacă le-am trata în cel mai echitabil mod, prorocindu-le şanse absolut egale şi un minim de 6% de voturi fiecărui, totuna nu vor putea ajunge în Parlament toate. De aceea, în mod firesc se poate şi e necesar a vorbi despre “partidele cu şanse mari” şi “cu şanse mici”. Ţinînd cont de inerţia comportamentului electoral, trei factori modulează speculaţiile referitoare la şansele partidelor:

• rezultatele ultimelor alegeri la nivel naţional, care servesc drept punct de reper principal în estimarea şanselor;
• rezultatele celor mai recente sondaje, care indică asupra tendinţelor noi, influenţate de starea treburilor publice şi de activitatea propriu-zisă a partidelor;
• calitatea campaniei electorale, care depinde de: carisma liderilor, calitatea ofertelor, ramificaţia branşelor teritoriale, capacitatea funcţională şi randamentul mecanismelor partinice de comunicare cu alegătorii, resursele financiare şi organizatorice care “lubrifiază” angrenajele maşinii partinice şi relaţiile cu mass-media, etc.

Ultimul factor e atît de complex, fiind ascuns de ochii lumii, încît se manifestă implicit, prin manifestarea primilor doi factori. Partide noi, emergente, se manifestă din start prin acţiuni de atragere a atenţiei opiniei publice pentru a apărea în sondajele de opinie şi nu invers. Mai mult, discuţiile despre “partidele cu şanse” şi “fără şanse” trebuie să aibă loc, atît pentru a le motiva pe ultimele măcar să se revolte pentru a aminti opiniei publice că oarecum există, dar mai ales din considerente de informare a cetăţenilor. Vorba e că în cele patru campanii pentru alegerea Parlamentului, desfăşurate în Republica Moldova începînd cu 1994, partidele care s-au dovedit “fără şanse” au “sustras” de la alegători voturi în limitele a 18–28%, lăsîndu-i nereprezentaţi în forul legislativ şi majorînd numărul mandatelor “partidelor cu şanse”. Din acest punct de vedere, este adevărat că discuţiile despre “partidele cu şanse” pot induce recurgerea cetăţenilor la “votul util”, dar asta îi priveşte în mod direct pe alegători. În general, ar fi absurd să se interzică discutarea rezultatelor alegerilor precedente şi a rezultatelor sondajelor, pe motiv că cetăţenii ar putea face anumite concluzii. Aici nu e vorba de manipulări, ci de date oficiale sau de rezultatele unor cercetări sociologice. Cei care cred că menţionarea unor fapte reale, precum că partidul X acumulează, de obicei, la alegeri un număr de aproximativ trei ori mai mic decît numărul de membri ai acestuia, este o manipulare a opiniei publice, nu-şi fac decît rău şieşi, fiindcă pun la îndoială capacitatea de discernămînt a cetăţenilor. Este puţin probabil ca alegătorilor să le fie pe plac un astfel de comportament.

Tabelul de mai sus, în corelaţiile cu datele discutate deja, relevă că după alegerile locale din 2007 intenţiile de vot pentru PCRM s-au stabilizat la un anumit nivel. Actualmente din cei ~50% din respondenţi, care au o opţiune de vot, aproximativ o jumătate (47%) ar vota cu PCRM. De obicei, cei cu intenţii de vot exprimate sînt consideraţi votanţi consacraţi ai formaţiunilor respective. În acest context, de interes major devine problema comportamentului indecişilor (~40%), problemă speculată în ajunul alegerilor la cel mai înalt randament. Este imposibil de prezis comportamentul indecişilor fără efectuarea unor studii cantitative, în focus-grupuri. Totuşi, se poate presupune, că în faţa urnelor de vot comportamentul masivului indecişilor urmează o anumită legitate. Ultima afirmaţie este, probabil, valabilă doar în raport cu formaţiunile influente şi binecunoscute. Astfel, în raport cu PRCM, care deţine de aproximativ opt ani statutul de partid de guvernămînt, cetăţenii ştiu pentru ce să-l mulţumească sau să-i ceară socoteală. În acest sens, este curios procentajul voturilor acumulate de PCRM la nivel naţional, în cele trei campanii electorale desfăşurate de cînd este la guvernare, raportat la procentajul intenţiilor de vot exprimate în sondajele din ajunul alegerilor respective, care dă un coeficient aproape constant de aproximativ 0,7. L-am putea numi — “coeficientul influenţei indecişilor”. Acest exerciţiu nu are suport ştiinţific din punct de vedere statistic sau sociologic, însă în linii mari, el relevă totuşi, de o manieră implicită, comportamentul indecişilor faţă de PCRM.

Dacă exerciţiul şi concluziile de mai sus conţin un dram de realism şi nu sînt consecinţa unei coincidenţe bizare, atunci am putea afirma că, întrucît procentajul celor cu intenţii de vot exprimate pentru PCRM în prezent coincide cu procentajul din preajma alegerilor locale din 2007, atunci şi procentajul de voturi pe care l-ar fi obţinut PCRM dacă ar avea loc alegerile duminică viitoare ar coincide cu cel din 2007 — aproximativ 34%. Acest exerciţiu ar putea fi repetat şi în preajma alegerilor din primăvară anului 2009 (dacă va fi realizat BOP-ul), înmulţind procentajul intenţiilor de vot pentru PCRM cu coeficientul menţionat (0,7).

Acelaşi exerciţiu ar putea fi făcut şi în raport cu AMN, care, la fel ca şi PCRM, are un statut relativ stabil şi recunoscut. Pentru AMN, în calitatea sa de principală forţă de opoziţie “coeficientul influenţei indecişilor” este de aproximativ 1,3÷1,4. E simplu de verificat: la alegerile parlamentare din 2005, Blocul “Moldova Democrată” (BMD), a cărui pivot a fost AMN, a întrunit 28% din voturile alegătorilor, în timp ce rezultatele BOP din preajma alegerilor arătau o intenţie de vot de 21% pentru BMD. La fel, la alegerile locale din 2007, AMN a întrunit ~ 17% la nivel naţional, versus 12% a intenţiilor de vot din BOP. Faptul că “coeficientul influenţei indecişilor” este mai mare (> 1) în cazul opoziţiei şi mai mic (< 1) în cazul partidului de guvernămînt semnifică doar că indecişii votează preponderent cu opoziţia, iar valoarea coeficientului indică implicit asupra proporţiei.

În cazul altor partide, exerciţiul de mai sus e lipsit de sens, dat fiind faptul că statutul lor în ochii cetăţenilor nu este definit foarte clar. Revenind la cazurile PCRM şi AMN, “coeficienţii influenţei indecişilor” pentru ambele formaţiuni ar putea să scadă către alegerile parlamentare din primăvara anului viitor, întrucît pe aripa stîngă a spectrului politic se poate impune Uniunea Centristă din Moldova (UCM), care-l are de curînd drept lider pe ex-premierul Vasile Tarlev, iar pe segmentul liberal se profilează ascensiunea Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM) şi a Partidului Liberal (PL), erodînd atractivitatea celor două formaţiuni, fiind oarecum previzibile efectele pierderii de către PCRM a statutului de partid dominant, iar în cazul AMN fiind contestat statutul de cea mai puternică forţă de opoziţie. Astfel, indecişii se pot lesne orienta masiv spre formaţiunile emergente menţionate mai sus.

Impactul alegerilor asupra stabilităţii politice

Stabilitatea politică bazată pe dominaţia PCRM este pe sfîrşite

Oricît de fundamentată n-ar fi critica “stabilităţii politice” moldoveneşti din ultimii ani, efectele ei nu sînt cele mai proaste, dacă sînt privite pe fundalul impactului revoluţiilor cromatice din Georgia, Ucraina şi Kîrgîzstan asupra evoluţiilor din aceste ţări. Cu toate acestea, “stabilitatea de tip moldovenesc”, bazată pe dominaţia unui partid cu multiple antecedente autoritariste, se pare că se va epuiza după alegerile parlamentare din 2009:

• rezultatele alegerilor locale din 2007 au arătat că PCRM şi-a pierdut statutul de partid dominant, acumulînd doar ~34% din voturile alegătorilor la nivel naţional. Tendinţa de declin, care s-a profilat clar, este confirmată şi de rezultatele sondajelor, precum şi de corelaţiile răspunsurilor cetăţenilor la un şir de întrebări;
• după opt ani de guvernare dominantă, referinţele PCRM la “moştenirea lăsată de democraţi” nu mai au efectul de odinioară. Criza financiară internaţională, chiar dacă va afecta mai puţin Republica Moldova, nu are cum să fie favorabilă guvernării PCRM, ci dimpotrivă, îi poate dăuna pe fundalul “oboselii” cetăţenilor de guvernarea PCRM, lucru menţionat chiar de Preşedintele Voronin la congresul de modernizare a PCRM din martie 2008;
• scopurile programatice noi (postindustrialiste, deci şi postmoderniste) ale PCRM, stabilite la congresul de modernizare, deopotrivă cu modificarea componenţei organelor de conducere ale formaţiunii, au marcat începutul înstrăinării “gărzii vechi”, care a contribuit la triumful electoral al PCRM începînd cu 1998, de “vlăstarele tinere”, promovate în organele superioare de conducere ale formaţiunii. Eforturile de ajustare a mecanismelor partinice de după modernizare pot întîmpina dificultăţi, generate de existenţa suspiciunilor că distribuirea bonus-urilor politice post-electorale ar avantaja preponderent “vlăstarele tinere”, în detrimentul “gărzii vechi”, descurajînd-o pe aceasta din urmă şi micşorîndu-i randamentul propagandistic;
• liderului PCRM, Vladimir Voronin, îi expiră cel de al doilea mandat prezidenţial, acesta nemaiputînd deţine funcţia de şef al statului în următorul ciclu electoral. Cercetările sociologice arată, că imaginea liderului şi funcţia publica deţinută sau rîvnită de acesta motivează în cea mai mare măsură intenţia de vot a alegătorilor moldoveni. Declaraţia lui Vladimir Voronin că a identificat deja persoana pe care şi-ar dori-o în calitate de succesor la funcţia de şef al statului doar sporeşte gradul de confuzie, indicînd asupra vulnerabilităţii potenţialului succesor, dacă acesta ar fi scos la rampa scenei politice. Această situaţie, comparată cu cea din 2001 şi exprimată prin lozinca: “Comuniştii în Parlament — Voronin Preşedinte”, sporeşte neîncrederea elitelor partinice. Ele pot avea temeri de eventualele intrigi politice şi luarea prin surprindere în privinţa promovării cadrelor. Şi pentru alegătorii fideli ai PCRM această situaţie nu pare să fie pe plac;
• Din cauza inerţiei, comportamentul alegătorilor moldoveni va fi foarte dificil de înfrînt în jumătatea de an ce a rămas pînă la parlamentarele din 2009. Utilizarea abundentă, la turaţii maxime, a resurselor financiare şi mediatice, este puţin probabil să poată asigura depăşirea limitei randamentului anterior. Rezultatele campaniei de promovare a candidaturii lui Veaceslav Iordan la funcţia de primar de Chişinău în 2007, precum şi impactul unor emisiuni TV, dedicate defăimării liderilor opoziţiei, au demonstrat că, atît PR-ul de poleire a imaginii PCRM, cît şi PR-ul negru, de defăimare a liderilor opoziţiei, au atins nivelul de saturaţie şi generează, mai degrabă, repulsie de pe urma intoxicărilor. Unul din indicatorii cei mai importanţi că situaţia nu mai poate fi redresată prin metode PR este că au început să circule intens bancuri despre bogăţiile elitelor guvernante. Nici nu mai contează cît adevăr se conţine în bancuri, PR-ul fiind neputincios împotriva puterii fascinante a umorului;
• după alegerile din martie 2008 comportamentul fracţiunii PCRM din Adunarea Populară a autonomiei găgăuze a demonstrat că formaţiunea nu posedă arta compromisului, mizînd încă din inerţie pe strategia: totul sau nimic, caracteristică pentru partidele dominante.

Din considerentele de mai sus, se poate desprinde concluzia că după alegerile parlamentare din primăvara anului 2009 va fi nevoie de instituirea unui nou tip de stabilitate politică. Aşa cum s-a specificat cu diferite ocazii, din cauza sincronizării alegerilor parlamentare cu cele prezidenţiale se va impune formarea nu pur şi simplu a unei simple coaliţii majoritare, care să aleagă organele de conducere ale Parlamentului şi să voteze componenţa cabinetului de miniştri, ci formarea unei coaliţii largi, deţinătoare a unei majorităţi calificate de cel puţin 3/5 de voturi în Parlament, care să examineze la pachet, inclusiv alegerea şefului statului. Aici vine vorba şi despre relaţiile PCRM cu actuala opoziţie, dar şi despre calitatea acesteia din urmă.

Este capabilă opoziţia să genereze stabilitate politică?

Antagonizată, dispersată, măcinată de orgoliile liderilor, lipsită după o perioadă de 8 ani de absenţă la guvernare de deprinderi practice în multe din domeniile cheie ale administrării, opoziţia nu poate inspira alegătorului moldovean încrederea că învingînd ar putea prelua rapid şi eficient stăpînirea situaţiei social-economice şi asupra procesului de integrare europeană. E suficient de menţionat doar două exemple pentru a pune în evidenţă capacităţile şi calităţile opoziţiei moldoveneşti. Primul exemplu se referă la modul cum s-au comportat partidele de opoziţie în faţa barierelor ridicate prin ultimele modificări din ale Codului electoral (din aprilie 2008). În afară de lamentări, de exprimarea bunelor intenţii şi discuţii de ordin general, partidele de opoziţie nu au fost în stare să întreprindă nimic pentru a-şi consolida poziţiile în vederea depăşirii barierelor menţionate. Al doilea exemplu se referă la peripeţiile din Consiliul Municipal Chişinău (CMC), unde, după alegerile municipale din iunie 2007 exponenţii formaţiunilor democratice de opoziţie au ajuns să fie reprezentaţi în proporţie de aproximativ 2/3 versus 1/3 — reprezentanţi ai partidului de guvernămînt. Haosul din CMC vorbeşte elocvent despre multe lucruri, valabile şi pentru mai multe administraţii raionale. Este adevărat, că evoluţiile din CMC şi din alte administraţii raionale au fost şi mai sînt influenţate de puterea centrală, controlată de PCRM, dar aceasta evidenţiază şi calităţile opoziţiei.

Din considerentele expuse mau sus, partidele de opoziţie ar trebui să încerce să-şi revadă abordările şi atitudinile faţă de un şir de lucruri. Pentru ele este de actualitate experienţa alegerilor din 2001 şi 2005. În primul caz, componenţa fragmentată a forului legislativ a făcut imposibilă alegerea şeful statului, culminînd cu dizolvarea Parlamentului şi schimbarea dramatică a configuraţiei politice după obţinerea majorităţii constituţionale de către PCRM la alegerile din februarie 2001. În cel de al doilea caz, dorinţa de a evita experienţa anului 2001 a motivat participarea unei părţi a opoziţiei la realegerea liderului PCRM în funcţia de şef al statului. De atunci, opoziţia este dezbinată în “constructivă” şi “neconstructivă” sau, în dependenţă de simpatii — în “ trădătoare” şi “principială”. Această dezbinare poate avea impact asupra stabilităţii politice după parlamentarele din 2009, întrucît, din cele şase partide de opoziţie cu şanse de a fi reprezentate în viitorul Parlament, trei au drept lideri persoane care au votat la 4 aprilie 2005 realegerea în funcţie a Preşedintelui Voronin, adică, au “trădat”: liderii PPCD, PDM şi PLDM. Mai mult, tabăra “trădătorilor” a fost completată vara trecută cu Partidul Social Democrat (PSD), fracţiunea municipală a căruia, alături de fracţiunile PCRM şi PPCD, a participat la destituirea din funcţia de preşedinte al Consiliului Municipal Chişinău a liderului PL. Întrebarea este — vor putea partidele “principiale” coopera cu cele “trădătoare” în vederea formării unei coaliţii largi?

Întrebarea nu e lipsită de sens, fiindcă, din considerente de profit politic, se confundă cu bună ştiinţă limitele dintre compromisuri, fie ele şi foarte proaste, impuse de realităţi şi trădări. De exemplu, alternativa “trădării” din 4 aprilie 2005 a fost — blocarea alegerii şefului statului, cu consecinţe imprevizibile de destabilizare politică, în situaţia cînd toţi cei 101 de deputaţi căzuseră de acord asupra consensului politic în vederea integrării europene. Fiindcă problema “trădării” mai otrăveşte relaţiile dintre partidele de opoziţie, este important să se clarifice ce soluţii de depăşire a eventualului blocaj din 2005 propuneau partidele “principiale”. Întrebarea nu e trivială, dacă luăm în consideraţie că şi în 2009 probabilitatea unui eventual blocaj este înaltă. Specificul alegerilor din 2005 a constat în faptul că în virtutea rezultatelor alegerilor parlamentare, PCRM şi-a permis să înainteze tocmai două candidaturi la funcţia de şef al statului, iar opoziţia nici una. Blocajul din partea opoziţiei şi organizarea alegerilor parlamentare noi, la doar cîteva luni de la cele ordinare, ar fi putut avantaja PCRM-ul şi mai mult, pînă la limita repetării rezultatului din 2001. Într-adevăr, PCRM îşi demonstrase forţa electorală obţinînd 56 de mandate din 101, rămînînd consolidat, motivat şi în posesia tuturor pîrghiilor administrative pentru a influenţa scrutinul repetat. În acelaşi timp, în perioada dintre alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale, care urmau a fi blocate, opoziţia reuşise să se destrame, iar componentele ei să intre în conflict. Participînd la alegerile repetate, opoziţia risca să fie pedepsită de alegători pentru blocaj premeditat şi, în consecinţă, pentru risipa banilor publici, cheltuiţi la organizarea alegerilor repetate.

Argumentele principalei forţe de opoziţie — AMN, precum că şi liderii ei ar fi trebuit să fie invitaţi la negocierile post-electorale în vederea condiţionării alegerii şefului statului nu fac faţă criticilor. Acesta din simplul motiv că AMN nu recunoscuse valabilitatea alegerilor parlamentare şi ar fi fost la limita absurdului să participe la negocieri pe marginea consecinţelor unui act considerat nelegitim, aşa cum este alegerea şefului statului de către un Parlament, considerat a fi ales nelegitim^[1]. Ceva mai tîrziu şi reprezentanţii partidelor opoziţiei extra-parlamentare, în special liderii PL, au justificat, oarecum, necesitatea evitării blocajului realegerii liderului PCRM în funcţia de şef al statului, deşi continuă să condamne “trădarea”. PL consideră că “trădarea” avea alternativă, ea trebuind să nu fie “parţială”, ci “totală”, realizată prin delegarea a cîte doi reprezentanţi din partea tuturor fracţiunilor parlamentare, care să fi votat pentru realegerea liderul PCRM în vederea evitării blocajului.

Concluzii

• Un şir de factori arată că după alegerile parlamentare din 2009 va fi inevitabilă necesitatea stabilirii unei coaliţii largi. În acest context, cele mai recente evoluţii din Ucraina arată în ce măsură instabilitatea politică, provocată de luptele intestine ale clasei politice, pot paraliza funcţionalitatea instituţiilor publice şi afecta obiectivul strategic de integrare europeană.
• Alegerile libere şi corecte sînt o precondiţie indispensabilă pentru stabilitatea politică post-electorală, iar stabilitatea politică este o precondiţie a unui proces eficient de integrare europeană. Mai mult, doar în condiţiile unei stabilităţi politice poate fi realizat dezideratul Preşedintelui Voronin de a deveni un fel de “Dang Xiaoping moldovenesc” după ce îi va expira cel de al doilea mandat prezidenţial (interviul din 22 mai 2007 pentru RIA “Novosti”).
• O eventuală destabilizare politică post-electorală, ca urmare a antagonismelor dintre formaţiunile politice, ar face rău tuturor, fără excepţii. Din aceste considerente, deşi a mai rămas puţin timp, ar trebui să se întreprindă eforturi pentru detensionarea relaţiilor inter-partinice. La o examinare mai atentă a percepţiilor situaţiei social-economice şi a tendinţelor de comportament electoral a cetăţenilor, se observă că unul din cei mai mari beneficiari de pe urma detensionării relaţiilor inter-partinice ar fi chiar PCRM.
• Înlăturarea barierelor electorale legate de pragul electoral prea ridicat şi interzicerea blocurilor electorale ar ridica mult şansele eventualilor parteneri ai PCRM să acceadă în viitorul Parlament. Sondajele de opinie arată tendinţele clare de declin anume pentru eventualii parteneri ai partidului de guvernămînt. Pe fundalul riscului prăbuşirii partidelor centriste, creşterea rating-ului partidelor liberale, ireconciliabile în raporturile lor cu PCRM şi cu opoziţia “trădătoare”, va complica mult realizarea compromisului larg pentru alegerea viitorului şef al statului. În mod normal, partidele “principiale” vor evita alianţele ce le pot transforma în “trădătoare”, precum şi alianţele cu partidele “trădătoare” propriu-zise.
• Deşi competiţia politică are regulile ei, partidele de opoziţie s-ar ajuta enorm, dacă ar renunţa la anumite procedee, care nu fac decît să se antagonizeze şi mai mult, arzînd punţile pentru eventuale parteneriate şi pregătind, de fapt, din propriile rînduri, eventualii aliaţi ai PCRM.
• PCRM are un pretext excelent pentru a elimina barierele electorale pentru opoziţie, menţionate mai sus, dînd curs recomandărilor Comisiei de la Veneţia din recentul raport privind legislaţia electorală din Moldova. În aceiaşi ordine de idei, guvernanţii ar trebui să înlăture şi barierele pentru înregistrarea modificărilor în actele partidelor, ca urmare a adoptării noii legi a partidelor.
• Barierele pe care le ridică guvernanţii la înregistrarea asociaţiei “Prietenii Rusiei în Moldova”, conduse de ex-premierul Vasile Tarlev, precum şi la confirmarea alegerii acestuia în funcţia de preşedinte al UCM, afectează esenţial imaginea Republicii Moldova. Este aproape la limita absurdului să se creadă că o persoană, căreia majoritatea PCRM i-a încredinţat conducerea Guvernul Republicii Moldova timp de 7 ani, nu este în stare să respecte nişte cerinţe formale pentru înregistrarea unui ONG sau pentru a fi ales în fruntea unui partid. Dacă prin absurd am admite că ex-premierul şi cohorta de jurişti de cea mai înaltă calificare, care-l consiliază, într-adevăr nu sînt în stare să respecte condiţiile menţionate, atunci apare întrebarea — ce fel de norme legale pentru funcţionarea ONG-urilor şi a partidelor are Republica Moldova, dacă şi cel mai longeviv Prim-ministru din istoria ei contemporană nu le poate respecta? Este curios că astfel de lucruri se întîmplă în situaţia cînd UCM-ul condus de ex-premierul Tarlev ar putea deveni cel mai natural partener de coaliţie al PCRM.
• Admiterea unei eventuale destabilizări politice post-electorale, în condiţiile existenţei conflictului separatist din Transnistria, ar fi dovada unei iresponsabilităţi inedite. În actuala conjunctură politică regională regimul de la Tiraspol este tocmai în căutarea argumentelor pentru a fi tratat de Federaţia Rusă deopotrivă cu enclavele separatiste din Georgia. Din acest punct de vedere, eventualele argumente ale Tiraspolui, precum că nu are cu cine discuta la Chişinău probleme de reglementare a conflictului din cauza situaţiei incerte, ar oferi un pretext suplimentar Rusiei să-şi ajute protejaţii. Astfel ar creşte influenţa Rusiei, descrescînd cea a UE şi SUA, care o echilibrează pe prima. În acest mod, eventuala destabilizare ar ancora şi mai mult Republica Moldova în “zona gri”, reducîndu-i şi aşa puţinele oportunităţi de apropiere cît mai rapidă de UE. O eventuală decepţie a instituţiilor europene pentru lipsa de progrese şi incapacitatea de a asigura stabilitatea politică ar putea avea drept efect pierderea interesului şi reducerea suportului comunitar faţă de Republica Moldova.
• În sensul celor expuse mai sus ar fi necesară reconfirmarea publică de către cele mai importante partide politice a valabilităţii consensului politic în vederea integrării europene, precum şi întreprinderea unor acţiuni pe potrivă.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet