Monitoring→Politica→Comentarii

---

Introducere

Rolul partidelor politice în procesul democratizării Republicii Moldova poate fi dezvăluit mai lesne dacă înţelegem democraţia ca instituţionalizare a libertăţii. Dezvoltarea partidelor şi a democraţiei în Moldova are drept punct de pornire Mişcarea de renaştere naţională, care la rîndul său a fost generată de politica restructurării (perestroika). Evenimentele menţionate au fost, în linii mari, susţinute de majoritatea populaţiei, lucru confirmat de rezultatele alegerilor legislative din 1990, desfăşurate în condiţii de concurenţă. Un an şi jumătate mai tîrziu forul legislativ a profitat de conjunctura politică şi, repetînd acţiunile republicilor vecine, a declarat independenţa Republicii Moldova la 27 august 1991. În acea perioadă doar elitele emergente înţelegeau că libertatea obţinută trebuie instituţionalizată, atît la nivel public, cît şi la cel privat. Majoritatea absolută a cetăţenilor moldoveni a simţit efectele acestor cuceriri ceva mai tîrziu. În mod obiectiv, după trecerea valului de entuziasm, s-a dovedit că atît cultura politică a populaţiei, cît şi capacitatea de a iniţia şi a administra afaceri proprii, de a-şi apăra interesele şi drepturile într-o competiţie economică deschisă, de a manifesta interes pentru menţinerea unui nivel minimal de coeziune socială etc., sînt sub nivelul necesar unei dezvoltări în noile condiţii istorice. De aceea, la puţin timp după obţinerea libertăţii, cînd a început să se înrăutăţească dramatic condiţia socială şi materială a populaţiei, să crească tensiunile interetnice etc., majoritatea absolută a cetăţenilor moldoveni a început să manifeste nostalgie după paradisul sovietic pierdut.

După declararea independenţei Republicii Moldova, procesul de democratizare, adică de instituţionalizare a libertăţii, a constat, de fapt, în împrumutarea formelor de organizare politico-statală, de apărare a drepturilor cetăţeneşti, de autoorganizare în instituţii civice etc. În acest sens, Republica Moldova a fost ajutată de instituţii internaţionale, precum Consiliul Europei, OSCE etc. În acelaşi timp, organizaţiile financiare internaţionale, precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional au susţinut restructurarea social-economică a Republicii Moldova. O astfel de instituţionalizare a libertăţii nu putea avea drept rezultat imediat decît edificarea unei democraţii de vitrină^[1] sau democraţii imitative^[2], cînd formele occidentale, de împrumut, au fost umplute cu conţinut autohton, moldovenesc.

Noţiunile de democraţie de vitrină şi/sau democraţie imitativă au fost şi mai sînt încă utilizate pe larg de sociologi şi politologi pentru a sublinia că acest gen de democraţii sînt marcate de distorsiuni pe multiple direcţii. Aceste democraţii sînt influenţabile, putînd evolua atît spre democraţia autentică, cît şi în sens invers. În această ordine de idei, pentru evoluţiile din Republica Moldova este importantă experienţa ţărilor Europei Centrale, pe de o parte, şi a Comunităţii Statelor Independente (CSI), pe de altă parte. Primele au reuşit să evolueze rapid de la democraţia imitativă la cea autentică, în înţelesul occidental al acestui termen. Evoluţiile pozitive din ţările Europei Centrale au fost influenţate puternic de “tentaţia” promisiunilor de aderare la Uniunea Europeană, care e constituită în baza unui set de valori şi standarde imperative pentru viitorii membri. Pe de altă parte, în cadrul CSI, unde s-a pomenit şi Republica Moldova, nu au existat standarde şi valori care să favorizeze trecerea de la democraţia imitativă la cea autentică. Din contra, erau create impedimente pentru a nu admite ruperea statelor-membre din acest spaţiu. De aceea, în unele ţări CSI democraţiile imitative au evoluat în direcţia autoritarismului.

Cît priveşte Republica Moldova, ea se află în topul ţărilor CSI cu cel mai înalt indice al nivelului de democraţie^[3], alături de Ucraina şi Georgia, ţări în care în 2004 şi, respectiv 2003, au avut loc revoluţii cromatice. Este demn de menţionat că, în pofida faptului că au trecut prin aceeaşi maşină sovietică de înăbuşire a libertăţilor şi iniţiativei civile şi a speculaţiilor despre impunerea din exterior a revoluţiilor cromatice, cetăţenii georgieni şi ucraineni şi-au realizat potenţialul de protest, avînd curajul să se revolte atunci cînd drepturile lor au fost încălcate. În acest sens, populaţia Republicii Moldova are un “caracter specific”. Cetăţenii ei nu au participat vreodată la revoluţii şi nici nu au optat pentru dreptul de a consacra prin referendum independenţa statului, adoptarea Constituţiei sau altor documente de importanţă majoră pentru soarta societăţii. Toate documentele importante privind evoluţiile din Republica Moldova au fost votate de către exponenţii partidelor politice reprezentate în Parlament. Aceasta ar putea însemna că partidele politice nu au încredere în capacitatea de discernămînt a electoratului moldovenesc. Acesta din urmă le răspunde cu reciprocitate, partidele fiind cotate de către cetăţeni cu cel mai mic grad de încredere (~15–20%) dintre toate instituţiile publice şi private^[4]. În mod paradoxal, putem da o oarecare dreptate partidelor moldoveneşti, făcînd referinţă la referendumul consultativ din 1999 privind trecerea la forma prezidenţială de guvernămînt, care a demonstrat că electoratul moldovenesc poate fi uşor manipulat de către autorităţi.

În pofida celor afirmate mai sus, se poate arăta că partidele politice moldoveneşti au avut un rol pozitiv în democratizarea societăţii. Acestea, cel puţin, s-au opus de mai multe ori încercărilor instituirii unui sistem prezidenţial. Exemplul Federaţiei Ruse, care şi-a instituţionalizat libertatea prin adoptarea Constituţiei noi în decembrie 1993, a demonstrat că sistemul prezidenţial conduce în mod inevitabil spre construirea aşa-zisei verticale a puterii de stat şi a democraţiei dirijate. Şi Ucraina, atunci cînd şi-a modificat Constituţia în 2000, a demonstrat acelaşi parcurs spre consolidarea verticalei puterii prezidenţiale. În consecinţă, în Rusia verticala puterii este “moştenită” de către succesorii preşedinţilor în urma unor combinaţii politice de culise, susţinute de ajustări constituţionale (cu impact de lungă durată neclar) necesare pentru asigurarea confortului liderilor politici. În cazul Ucrainei a fost nevoie de o “revoluţie cromatică” pentru revizuirea normelor constituţionale şi limitarea împuternicirilor Aparatului Preşedintelui. În contrast cu cele două exemple menţionate, partidele politice moldoveneşti s-au opus constant şi cu un anumit succes instituirii unui regim prezidenţial, optînd în favoarea unui regim semiparlamentar, cu un sistem mutual de control şi echilibru (“checks and balance”) relativ bine echilibrat. Totuşi, nici Republica Moldova nu a putut evita edificarea verticalei de putere. Acest lucru s-a întîmplat în virtutea faptului că în 2001 electoratul, în cadrul celor mai libere şi democratice alegeri desfăşurate vreodată în Republica Moldova, i-a acordat victoria absolută Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Beneficiind de deţinerea majorităţii parlamentare absolute PCRM şi-a edificat propria verticală a puterii în condiţiile unui regim constituţional semiparlamentar. Aceasta s-a întîmplat, probabil, din simplul motiv că formaţiunea n-a cunoscut în istoria sa vreo experienţă diferită de cea a administrării treburilor publice prin intermediul verticalei puterii. Mai mult, performanţa PCRM de a fi primul partid comunist din lume care a obţinut o victorie absolută în alegeri libere şi corecte, şi nu prin revoluţii şi lovituri de stat, cum a avut loc peste tot în lume, indică asupra specificului comportamentului electoratului moldovenesc.

Există temei pentru a crede că specificul comportamentului electoratului a determinat şi dominaţia de-a lungul anilor a anumitor partide pe spectrul politic. În acest sens, pentru partide este puţin relevantă aplicarea tipologiilor moderne de clasificare a partidelor, deşi identificarea lor pe spectrul politic, de la stînga la dreapta, explică destul de bine esenţa multor lucruri. O altă observaţie demnă de remarcat este că, principalele partide politice din Republica Moldova nu pot pretinde că exprimă interesele anumitor pături sociale, întrucît portretul sociologic al reprezentanţilor şi votanţilor lor este neobişnuit de uniform. Într-adevăr, în ultimele cicluri electorale, dar mai cu seamă după ultimele alegeri locale din iunie 2007 s-a stabilit că, în linii mari, reprezentarea tuturor partidelor politice însemnate în organele administraţiei publice locale este practic uniformă, atît din punctul de vedere al educaţiei, cît şi al ocupaţiei. În acest sens, se poate afirma că portretul sociologic al reprezentanţilor partidelor în organele reprezentative nu are nici o relevanţă pentru clivajele politice din Republica Moldova. Spre exemplu, s-a stabilit că în Republica Moldova antreprenorii reprezintă cel mai activ segment social din punct de vedere politic, aceştia fiind reprezentaţi în proporţie de aproximativ 1/4 (!) în consiliile raionale/municipale. Evident, este vorba despre reprezentanţii businessului mic şi mijlociu (conducătorii SRL-urilor, SA-urilor şi întreprinderilor individuale). Concluzia respectivă ar fi fost încurajatoare dacă cultura politică moldovenească ar inspira încrederea că antreprenorii ştiu să facă o delimitare clară între interesul privat şi cel public. Cel mai curios lucru este că, proporţia antreprenorilor care reprezintă Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) în organele administraţiei publice locale este peste media generală, depăşind proporţia respectivă în cazul partidelor liberale. Aici pare să existe semnale clare că, deocamdată, businessul intră în politică mai mult prin filiera partidului de guvernămînt, probabil, nu atît datorită conştientizării propriului rol în societate ci, mai degrabă, pentru a se proteja de presiunile care se exercită asupra lui. În acest sens, se poate afirma că în Republica Moldova cel mai profitabil business este politica.

În pofida faptului că Republica Moldova este o democraţiei imitativă, aceasta este un adevărat stat de partide^[5], aşa cum sînt, de fapt, democraţiile occidentale. Iar etapele dezvoltării pluripartitismului moldovenesc se regăsesc în etapele dezvoltării social-economice şi politice ale ţării. În acest sens, este interesantă alternanţa schimbării şi stabilizării situaţiei politice din Republica Moldova în perioadele desemnate schematic după cum urmează:

• romantică, cînd schimbarea s-a soldat cu obţinerea independenţei ţării şi afirmarea simbolurilor ei noi;

• pragmatică, cînd stabilizarea a însemnat instituţionalizarea libertăţii obţinute în perioada romantică prin adoptarea noii Constituţii şi transformarea masivă a proprietăţii publice în proprietate privată;

• pseudorestauraţia, cînd schimbarea s-a produs în sens invers, PCRM a revenit la guvernare, promiţînd revenirea la construcţia socialismului şi a comunismului în baza teorii marxist-leniniste, refacerea pe principii noi a URSS, dar sub presiunea circumstanţelor s-a văzut nevoit să renunţe la propriile promisiuni;

• consensul naţional, cînd în virtutea unor circumstanţe menţinerea stabilităţii politice a devenit necesară deopotrivă pentru foştii inamici politici consacraţi — PCRM, pe de o parte, şi Partidul Popular Creştin Democrat, alături de alte formaţiuni de opoziţie, pe de altă parte. În acest sens, toate forţele politice reprezentate în Parlamentul ales în martie 2005 s-au angajat să promoveze cu eforturi comune integrarea europeană a Republicii Moldova.

În 2005 ideea integrării europene avea potenţialul unei idei naţionale, care să consolideze societatea şi să imprime competiţiei politice dintre partide o direcţie rezultantă, adică să angajeze partidele în lupta pentru determinarea acelui partid care va aduce mai repede şi de o manieră mai eficientă Republica Moldova în Uniunea Europeană. După aproximativ patru ani de promovare a integrării europene, potenţialul de consolidare a acestei idei s-a erodat din cauza democraţiei imitative şi a comportamentului forţelor politice.

Specificul electoratului moldovenesc

Comportamentul alegătorilor moldoveni, ca peste tot în lume, este motivat de un set de valori fundamentale şi tradiţii. În acest sens, alegătorii preferă să voteze formaţiunile politice înrădăcinate în “solul politic” autohton sau formaţiuni noi, capabile să ofere perspectiva schimbării. Experienţa ultimilor 20 de ani de tranziţie democratică a demonstrat că în Republica Moldova au avut succese electorale doar formaţiunile capabile, schematic vorbind, să ocupe şi să menţină poziţii dominate în cîteva “nişe politice” identificate în mod tradiţional — dreapta, stînga şi centru. Votînd partidele din aceste “nişe”, electoratul moldovenesc îşi manifestă pe deplin specificul, modelat de cîţiva factori.

În primul rînd, Republica Moldova este o ţară preponderent rurală, cu raportul populaţiei rurale faţă de cea urbană de 53% vs. 47%, fiind numită peiorativ — “satul Europei”. Probabil, nu este întîmplător că cea mai puţin urbanizată ţară din Europa este şi cea mai săracă, deşi caracterul preponderent rural al ţării nu este singura cauză a sărăciei. Intelectualitatea moldovenească, care ar trebui să aibă o influenţă sesizabilă asupra comportamentului electoral prin intermediul articulării unor viziuni bazate pe valori naţionale, este preponderent o “intelectualitate naţională în prima generaţie”. Deşi are în rîndurile sale un şir de personalităţi marcante, viziunile acestora privind viitorul politic al Republicii Moldova au fost de cele mai multe ori divergente. În linii mari, acelaşi lucru este valabil şi pentru elitele politice şi administrative. Conservatismul şi inerţia în asimilarea practicilor social-politice şi economice noi sînt atît de mari în societatea moldovenească, încît cei mai activi cetăţeni preferă să emigreze în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite sau a unei soarte mai bune, decît să încerce să schimbe lucrurile în propria localitate sau ţară. În consecinţă, aproximativ 1/3 din populaţia aptă de muncă sau aproximativ 1/4 din cea cu drept de vot se află peste hotarele ţării. Evident, este vorba despre partea cea mai activă a populaţiei, cea mai instruită şi capabilă de adaptare la condiţiile noi. Tocmai aceasta parte nu participă la votare în virtutea faptului că se află peste hotarele ţării, unde poate vota doar la vreo 15–20 de reprezentanţe diplomatice cu capacităţi limitate. În consecinţă, din cei aproximativ o jumătate de milion de cetăţeni aflaţi peste hotare votează aproximativ vreo zece mii, adică aproximativ 2%^[6].

În al doilea rînd, Republica Moldova este, practic, singura ţară din Europa unde criza identitară pe dimensiunea moldoveni — români reprezintă un factor determinant în polarizarea atitudinilor forţelor politice. Acest fenomen este utilizat în mod constant în campaniile electorale, începînd cu alegerile din 1994. În acest sens, dezbaterile serioase dintre partide pe teme social-economice şi politice sînt adesea, în mod deliberat, substituite cu discuţii de ordin etno-lingvistic, istoric etc. Acest gen de discuţii are impact propagandistic maxim, apelînd direct la emoţiile cetăţenilor şi necesitatea firească de identificare. În acest sens, trebuie menţionat că în anii de după declararea independenţei Republicii Moldova intelectualii autohtoni s-au situat preponderent pe poziţii pro-româneşti, populaţia rurală a fost preponderent promoldovenească, iar minorităţile naţionale rusolingve, concentrate preponderent în principalele urbe şi constituind la începutul anilor ‘90 aproximativ 35% din toată populaţia ţării, au manifestat constant simpatii proruseseşti.

În al treilea rînd, experimentul ideologic din perioada sovietică, legat de “confiscarea” credinţei în Dumnezeu pentru a fi înlocuită cu credinţa în “viitorul luminos” comunist, a avut un impact mult mai pronunţat într-o ţară preponderent rurală cum este Moldova, decît în statele şi regiunile urbanizate, unde valorile sociale nu au un substrat religios pronunţat. Din acest punct de vedere, doctrinele politice moderne şi titulaturile partidelor ce indică preferinţele doctrinare nu spun prea multe majorităţii alegătorilor moldoveni, ele fiind apanajul unui segment relativ îngust al elitelor partinice, cercetătorilor şi studenţilor, şi poate a unor grupuri de susţinători.

Într-adevăr, sistemele de valori împărtăşite de moldoveni de-a lungul unui mileniu şi mai mult au fost profund creştine, ele fiind substituite în anii ’40-’90 ai secolului trecut cu cele comuniste. Finalmente, consecinţele au fost dramatice — credinţa în Dumnezeu a fost “confiscată”, iar comunismul nu a putut fi construit. Aceasta situaţia a generat, pe de o parte, frustrare şi lipsă de repere valorice pentru majoritatea absolută a populaţiei, iar, pe de altă parte, un adevărat “paradis” pentru “parveniţi”. În astfel de cazuri, de obicei, lipsa reperelor se înlătură prin apeluri de revenire la valorile “autentice” naţionale, tradiţionale, la credinţa strămoşilor etc., lucru care a stimulat ascensiunea naţionalismului de la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, cînd avea loc dezintegrarea URSS. Mai tîrziu, procesul tranziţiei a impus “împrumutarea” unor modele sociale atractive, care îşi afirmaseră viabilitatea şi caracterul performant în cazul altor ţări. Cum s-a spus deja, modelele respective nu puteau fi decît cele occidentale.

După aproximativ 20 de ani de tranziţie, sondajele de opinie relevă cît de reuşită a fost instituţionalizarea libertăţii după modelele occidentale în Republica Moldova. Astfel, instituţia cu cel mai înalt grad de încredere^[7] este Biserica — aproximativ 70–80%, administraţia publică locală se bucură constant de încrederea a 35–45%, instituţiile puterii centrale — de aproximativ 25–35%, justiţia — de aproximativ 25%-30%, iar instituţiile societăţii civile — de aproximativ 15–30%. Vedem că cetăţenii moldoveni au o încredere mult mai mare în instituţiile tradiţionale decît în cele modernizate în rezultatul democratizării. Este important de menţionat că, instituţiile cele mai importante în apărarea şi articularea intereselor curente ale cetăţenilor — sindicatele şi partidele politice, au cel mai mic rating de încredere, de aproximativ 20% şi, respectiv, 15%. De aceea, nu pare a fi întîmplător faptul că principalele forţe politice de pe segmentele de dreapta şi de stîngă au stabilit relaţii foarte strînse cu instituţia cu cel mai înalt grad de încredere — Biserica. În acest sens, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) menţine o relaţie specială cu Mitropolia Moldovei, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei ruse. Pe de altă parte, Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) a fost principalul promotor al reînregistrării pe teritoriul Republicii Moldova a Mitropoliei Basarabiei, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei române^[8].

În al patrulea rînd, trebuie luată în consideraţie problema atitudinii faţă de instituţia proprietăţii. Este vorba despre faptul că timp de doar 50 de ani locuitorii Republicii Moldova au avut de suferit două mari nedreptăţi. În ani ’40 ai secolului trecut proprietatea privată a fost naţionalizată, iar majoritatea deţinătorilor ei au fost deportaţi. În anii ’90 a avut loc un proces invers, însă la fel de injust — proprietatea publică a fost supusă privatizării de pe urma căreia majoritatea cetăţenilor nu s-au ales practic cu nimic. Modul în care autorităţile s-au comportat faţă de instituţia proprietăţii a alimentat în mare măsură atitudinea nihilistă faţă de proprietate şi afaceri. Din acest punct de vedere, practic nici un partid politic dintre cele care au pus în prim-plan problema proprietăţii, susţinerea businessului mic şi mijlociu şi alte obiective ce ţin de modernizarea şi reformarea instituţiei proprietăţii nu au avut succese electorale remarcabile^[9]. Este adevărat că problemele menţionate şi-au găsit locul în agendele partidelor, însă nu au fost cele mai importante.

În linii mari se poate afirma că comportamentul electoral al alegătorilor moldoveni este destul de previzibil. De la un ciclu electoral la altul preferinţele electorale se schimbă relativ puţin dacă situaţia social-economică rămîne relativ stabilă. În cazul înrăutăţirii dramatice a situaţiei social-economice comportamentul alegătorilor este, de asemenea, previzibil. Alegătorii pedepsesc partidele guvernante, iar votul lor de protest se îndreaptă spre susţinerea partidelor care au guvernat cînd situaţia lor materială a fost ceva mai bună. Deocamdată, alegătorii moldoveni nu sau aventurat în experimente inedite, de susţinere masivă a forţelor politice noi, care nu au rădăcini adînci în solul politic moldovenesc. Totuşi, după aproximativ 20 de ani de pluripartidism se profilează tendinţe noi, care anunţă eventuale schimbări în comportamentul electoral al moldovenilor.

Proiecţia specificului electoratului asupra partidelor

În mod normal, comportamentul specific al electoratului moldovenesc a influenţat poziţionarea partidelor pe spectrul politic şi succesul lor electoral. Într-adevăr, au avut succes în alegeri partidele care au avut mesaje clare, pe înţelesul alegătorilor, evocînd tradiţiile mai vechi şi mai noi, şi răspunzînd preponderent solicitărilor de revenire la valorile naţionale şi de protecţie socială. Cum în cei aproximativ 200 de ani dinaintea declarării independenţei Republicii Moldova teritoriul acesteia a făcut parte din Imperiul Rus, România regală şi URSS, segmente aproximativ comparabile ale electoratului moldovenesc au urmat formaţiunile politice care au vehiculat mesaje de revenire pe orbita rusească sau de aderare la România. Totuşi, de cel mai mare succes electoral s-au bucurat partidele care au pledat sau şi-au revăzut viziunile în favoarea independenţei. Aceste atitudini sînt reflectate destul de precis în remarca ironică, precum că în Republica Moldova nu există partide politice, ci “partide geopolitice”^[10]. Într-adevăr, partidele de stînga sînt, de obicei, partide proruseşti şi/sau pro-CSI; partidele de dreapta — proromâneşti şi/sau prooccidentale; partidele centriste — promoldoveneşti, promotoare ale ideii independenţei Republicii Moldova şi a unei politici externe “multivectoriale”.

Discuţiile despre preferinţele doctrinare s-au dovedit, oarecum, sterile şi nu au avut vreun impact serios asupra comportamentului electoratului moldovenesc, chiar dacă afinităţile doctrinare rămîn a fi importante pentru consolidarea elitelor partinice. Explicaţia constă în faptul că căile de soluţionare a problemelor cu care se confruntă cetăţenii şi depăşirea stării de subdezvoltare în care se află Republica Moldova sînt sugerate nu atît de preceptele doctrinare, ci de principalii parteneri occidentali ai Republicii Moldova — Uniunea Europeană, instituţiile internaţionale finanţatoare şi cele democratice, care o ajută să se modernizeze. Aceasta, fiindcă Occidentul are valori şi standarde, iar partenerii din CSI sînt în cel mai bun caz democraţii imitative, la fel ca şi Republica Moldova. În acest sens, programele politice ale partidelor proeuropene, pe de o parte, şi a celor proCSI, pe de altă parte, sînt, cu mici excepţii, uluitor de asemănătoare. Diferenţele sînt vizibile doar la nivel de structurare a documentelor şi stilistică.

La modul practic, orice partid, de orice culoare politică, venind la guvernare în Republica Moldova, ar avea de făcut acelaşi lucru — să asigure atingerea unor standarde social-economice şi politice minimale, folosind cele mai eficiente căi şi metode, sugerate de partenerii externi. În acest sens, oricît ar părea de paradoxal, nimeni nu se mai miră că în aprilie 2007 Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a declarat “revoluţia liberală”. Totuşi, din considerente electorale, pentru ca partidele să ocupe poziţii dominante pe unul din cele trei segmente ale spectrului politic, acestea trebuie să evoce o anumită tradiţie sau/şi să fie percepute drept promotoare ale “schimbării” spre bine, indiferent dacă este vorba despre o evoluţie în direcţia modernizării sau despre o mişcarea în sens opus, de revenire la “paradisul pierdut”. În cel mai rău caz, pentru a-şi menţine ratingul partidele guvernante trebuie să asigure o minimă stabilitate social-economică.

În prezent, după aproximativ 20 de ani de pluripartitism, a început să se întrezărească clar fenomenul “lunecării spre centru” a fostelor partide antagoniste, de dreapta şi de stînga. Acest fenomen contribuie la ştergerea hotarelor dintre nişele politice tradiţionale. În consecinţă, alegătorii cu viziuni intransigente preferă să voteze pentru alte partide, lucru care poate conduce la redimensionarea spectrului politic. După toate aparenţele acest fenomen se va manifesta destul de clar la viitoarele alegeri parlamentare din primăvara anului 2009.

Segmentul de stînga al spectrului politic

Iniţial, segmentul de stînga al spectrului politic a fost ocupat de două formaţiuni emergente din Mişcarea Internaţionalistă “Interfront” — Partidul Socialist din Moldova (PSM) şi Mişcarea “Unitatea-Edinstvo”, care la parlamentarele din 1994 au format un bloc electoral, obţinînd 28 de mandate din 104. După înregistrarea Partidului Comuniştilor din Republica Moldova în aprilie 1994, acesta a recucerit rapid simpatiile cetăţenilor cu viziuni de stînga, eliminînd din viaţa politică cele două partide menţionate. Este probabil că, drept reacţie la greutăţile tranziţiei anilor ’90, majoritatea cetăţenilor a optat în favoarea forţelor politice ce promiteau revenirea la “paradisul pierdut”. În orice caz, în 1994, cînd partidul comunist nu era încă înregistrat, cetăţenii au votat masiv principalii substituenţi temporari ai comuniştilor — Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM) şi Unitatea Socialistă “Unitatea-Edinstvo”. Şapte ani după repunerea în cadrul legal a PCRM cetăţenii au votat, în februarie 2001, promisiunea PCRM de a restaura socialismul, de a construi comunismul şi de a participa la “constituirea pe baze benevole şi reînnoite a unei federaţii a fostelor republici sovietice”. Aceasta s-a întîmplat în cadrul celor mai libere şi corecte alegeri desfăşurate vreodată în Republica Moldova, care i-au asigurat PCRM victoria absolută şi o majoritatea constituţională în Parlament.

Cu toate acestea, “lunecarea” PCRM spre centrul spectrului politic a început peste aproximativ o jumătate de an de la preluarea puterii în februarie 2001. Astfel, PCRM a repetat soarta multor partide occidentale “antisistem” care, odată ajunse la guvernare s-au acomodat şi s-au înscris în sistem, devenind chiar cele mai fervente apărătoare ale lui. Pentru a se menţine la putere PCRM a renunţat la principiile de bază ale doctrinei marxist-leniniste, pe care afirma că o împărtăşeşte. Aceste lucruri au fost anunţate la conferinţa de partid din octombrie 2003, dedicată jubileului de zece ani de la reconstituirea formaţiunii. De fapt, după accederea la guvernare a PCRM, politicile acestuia au fost îndreptate spre revizuirea rezultatelor reformelor începute de guvernările anterioare prin adaptarea lor la interesele proprii.

În domeniul ideologic, în doar 7 ani de guvernare PCRM a evoluat de la doctrina marxist-leninistă la promovarea ideilor “postindustrialismului”. În acest sens, este de remarcat faptul că în tipologia^[11] occidentală modernă partidele promotoare ale post-industrialismului sînt calificate de extremă dreapta. Şi mai interesant este că printre caracteristicile de bază ale partidelor postindustrialiste se numără: existenţa unui lider a cărui directive nu pot fi supuse discuţiilor sau puse la îndoială; structurarea strictă, bazată pe tradiţii etc. În mod curios, aceste caracteristici se potrivesc perfect PCRM. În orice caz, în cei opt ani de guvernare, liderul PCRM a ştiut să impună formaţiunii un comportament departe de preceptele ideologice comuniste, preferînd să răspundă pragmatic necesităţilor curente ale societăţii, dar şi propriilor interese. Astfel, în mod surprinzător, liderii PCRM au devenit principalii promotori ai creştinismului ortodox. Sub auspiciile liderului PCRM are loc reconstruirea şi ctitorirea lăcaşurilor sfinte şi în fiecare an se organizează aducerea “Focului Sfînt” de la Ierusalim în ajunul sărbătorilor de Paşti etc. Cu toate acestea, PCRM nu renunţă la retorica şi riturile comuniste, care sînt practicate constant pentru a nu pierde suportul electoral a celor mai defavorizate pături sociale. Ultima inovaţie propagandistică (noiembrie 2008) a mass-mediei afiliată PCRM este legată de vehicularea tezei privind “integrarea Europeană prorusească a Republicii Moldova”, care ar fi promovată de formaţiune.

Şi în domeniul economic politicile PCRM au provocat uimire. Astfel, în aprilie 2007 liderul PCRM a declarat “revoluţia liberală”, iar deja peste un an Guvernul Republicii Moldova a făcut publică una din cele mai impresionante liste a obiectelor ce mai urmează a fi privatizate. Noile planuri de privatizare ale guvernării PCRM, puse alături de programele de privatizare din anii 1995–1996 şi 1997–1998, elaborate de către Partidului Democrat Agrar din Moldova (PDAM) — la început “substituent”, iar ulterior aliat politic al PCRM, depăşesc cu mult planurile şi volumele privatizărilor efectuate de aşa-zişii democraţi. Astfel, la modul practic, se dovedeşte că cei mai importanţi promotori ai privatizării proprietăţii publice din Republica Moldova au fost comuniştii şi aliaţii lor.

Modernizarea şi “lunecarea” PCRM spre centru, în anii de guvernare a acestuia, a motivat cîteva partide mici de stîngă să facă concurenţă PCRM pe segmentul electoral de stînga. Formaţiunile în cauză au adus acuzaţii PCRM că nu mai este un partid comunist autentic şi că şi-a schimbat opţiunea politicii externe, iniţial prorusească, pe una prooccidentală. Însă eforturile PSM, Partidului Socialiştilor “Patria-Rodina”, Mişcării “Ravnopravie”, Uniunii Muncii “Patria-Rodina” şi a mişcării gastarbaiterilor moldoveni din Moscova “Patria-Moldova” au eşuat. În 2008 s-au depus eforturi de constituire a unei platforme civice sub auspiciile mişcării “Prietenii Rusiei în Moldova”, care ar consolida electoratul rusofil pe o platformă politică concurentă cu cea a PCRM. Liderul a acestei mişcări a devenit Vasile Tarlev care, în perioada 2001–2008, a deţinut funcţia de prim-ministru şi una din principalele figuri din echipa de guvernare a PCRM. După ce a demisionat în martie 2008, Tarlev şi-a făcut publice propriile ambiţii politice, iar guvernarea PCRM s-a văzut nevoită să reacţioneze prin crearea unor bariere de înregistrare a organizaţiei ex-premierului şi a confirmării acestuia în funcţia de preşedinte al Uniunii Centriste din Moldova.

Segmentul de dreapta al spectrului politic

Din perioada restructurării (perestroika) şi pînă în prezent segmentul de dreapta al spectrului politic a fost dominat de formaţiunile emergente din Frontul Popular din Moldova (FPM), care a fost prima şi cea mai largă mişcare de masă ce s-a opus dominaţiei partidului comunist. Din aceste considerente, calitatea de succesor al FPM i-a asigurat în mod constant Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD) o poziţie influentă pe segmentul de dreapta al eşichierului politic. PPCD depune şi în prezent eforturi pentru a fi considerat singurul succesor al FPM.

Deşi ascensiunea FPM a fost vertiginoasă în perioada 1988–1991, eficienţa şi influenţa lui a intrat în declin atunci cînd liderii mişcării au fost puşi în situaţia să dea dovadă de flexibilitate politică şi capacităţi administrative. Liderii FPM nu au fost pregătiţi pentru înlocuirea retoricii eroice, de confruntare cu adversarii, adecvată în procesul de contestare a dominaţiei comuniste, pe o retorică şi un comportament adecvate situaţiei de deţinere a pîrghiilor puterii. Un şir de factori, precum: presiunile externe de ordin politico-militar; necesitatea aplanării unor conflicte etno-lingvistice şi social-economice; necesitatea soluţionării problemelor cotidiene ale cetăţenilor etc., a condiţionat revenirea în prim-plan, sub diferite paravane cu titulatură democratică, a singurilor deţinători de capacităţi administrative — foştii “nomenclaturişti”. Pentru intelectualii din FPM, instalaţi pe o platforma eroică de renaştere naţională şi “făurire a istoriei”, problemele impuse de realitate s-au dovedit a fi dificile sau mai degrabă plicticoase. De aceea, pentru foştii “nomenclaturişti”, rămaşi montaţi în păienjenişul administrativ, nu a fost foarte dificil să preia pas cu pas puterea de la reprezentaţii FPM. De fapt, uneori, în condiţiile unor presiuni nu tocmai de nesuportat, reprezentanţii FPM au preferat să renunţe benevol la deţinerea celor mai înalte şi influente funcţii de conducere în Parlament, mirîndu-se că nu sînt aplaudaţi pentru actul de curaj democratic. Aşa a fost, de exemplu, în ianuarie 1993, cînd conducerea de vîrf a Parlamentului, constituită din membri marcanţi ai FPM, şi-a prezentat demisia.

În consecinţă, la primele alegeri pluripartidiste din 1994, anume fosta “nomenclatură rurală”, care s-a reorganizat în Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM) şi a preluat controlul asupra puterii, a fost reclamată să revină la guvernare în calitate de “substituent” al partidului comunist, interzis în august 1991. La acel moment, FPM trecea prin procesul de scindări, începute încă în 1991 după declararea la 13 octombrie a trecerii în opoziţie. După alegerile parlamentare din 1994, două fragmente masive din fostul FPM — Frontul Popular Creştin Democrat (FPCD)^[12] şi Congresul Intelectualilor (CI)^[13] au intrat în competiţie cu alte formaţiuni emergente din FPM pentru un segment electoral care în perioada 1990–1994 s-a îngustat de la ~35% la ~25%. Dintre formaţiunile menţionate doar PPCD a reuşit să se menţină pe linia de plutire pînă în prezent, cultivîndu-şi cu tenacitate propria-i mitologie. Ultimul congres jubiliar al PPCD din iunie 2008, dedicat aniversării a 20-a de la constituirea formaţiunii, a fost consacrat evocării etapelor evoluţiei partidului: de la angajarea în mişcarea neformală pentru renaşterea naţională, declararea independenţei Republicii Moldova, angajarea acesteia în procesul de integrare europeană ca un “proiect de succes”. În mod obiectiv, nici un alt partid politic nu poate să conteste calitatea PPCD de succesor, practic, exclusiv al FPM, deşi personalităţi marcante ale FPM se regăsesc în prezent în diferite partide şi organizaţii civice. Nicio altă formaţiune decît PPCD nu s-a putut menţine constant în iureşul evenimentelor socio-politice şi nu are “memorie instituţională” neîntreruptă, care să unească într-un lanţ evenimentele din ultimii 20 de ani.

Ceea ce e caracteristic pentru PPCD este că formaţiunea s-a aflat, practic, fără întrerupere într-un conflict acut cu oponenţii săi politici. În a doua jumătate a anilor ’90 ai secolului trecut formaţiunea a intrat în conflict inclusiv cu formaţiunile emergente din FPM. Pe de o parte, PPCD era acuzat că ar fi promotorul abordărilor şi atitudinilor radicale, care respingeau potenţialii parteneri politici şi alegătorii cu viziuni mai puţin intransigente. Astfel, foştii colegi din FPM acuzau formaţiunea de “băieţism în politică”^[14] pe motiv că nu a ştiut să menţină relaţii de colaborarea cu PDAM-ul al foştilor preşedinţi de colhozuri, care la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 susţineau, inclusiv material, acţiunile FPM. Pe de altă parte, PPCD-ului, în calitate de succesor al FPM, i se amintea că, spre deosebire de toate fronturile populare din fostele republici sovietice, obţinerea independenţei statale era doar o sarcină intermediară, scopul programatic final fiind unirea cu România. Ca urmare, în timpul campaniilor electorale formaţiunii i se aduceau frecvent acuzaţii de extremism. PPCD a răspuns virulent la aceste atacuri, prezentîndu-şi oponenţii drept “falşi amici”, “corupţi” etc. În prezent, relaţiile PPCD cu oponenţii care-i revendică poziţiile pe eşichierul politic au evoluat pînă după limita cînd, pur şi simplu, nu mai contează cine a dat startul animozităţilor şi cine a fost nevoit să riposteze. De fapt, comportamentul formaţiunilor emergente din FPM a confirmat o legitate: un scop anunţat şi neatins, cum a fost scopul unirii cu România, generează conflicte între cei care cîndva au făcut corp comun pentru atingerea lui. În acest sens, reglările permanente de conturi de pe segmentul de dreapta al spectrului politic reprezintă o permanentă identificare a celor vinovaţi pentru imposibilitatea atingerii scopului stabilit. În consecinţă, clarificările au făcut ca pe parcursul mai multor cicluri electorale ratingul PPCD să se menţină la un nivel de aproximativ 8–10%. Celelalte formaţiuni emergente din FPM, cu excepţia PFD care pînă la prăbuşirea definitivă în 2001, avea un rating de aproximativ 10%, nu au putut depăşi rating de 2–3%.

După scorul foarte modest de 7,5% la parlamentarele din 1994, liderii PPCD au încercat în repetate rînduri să depăşească clişeele şi stereotipurile negative existente în societate faţă de PPCD. Pentru început, PPCD a refuzat să participe la alegerile locale din 1995 pe motiv că noua lege a administraţiei publice locale ar fi fost nedemocratică. De fapt, se poate presupune că PPCD doar a avut nevoie de un răgaz pentru a-şi reconsidera poziţiile înainte de revenirea în politică. În acest sens, un an mai tîrziu PPCD a decis în mod surprinzător să facă alianţă cu formaţiunea Preşedintelui Mircea Snegur şi să-l susţină pe acesta la alegerile prezidenţialele din 1996. Acesta a avut loc în pofida faptului că în perioada 1991–1995 Mircea Snegur era principalul erou al pamfletelor PPCD-iste, deoarece a promovat ideea extinderii împuternicirilor prezidenţiale şi a semnat acordul de la Alma-Ata privind constituirea CSI. La alegerile parlamentare din 1998, PPCD a fost parte a Convenţiei Democratice din Moldova (CDM), constituite în baza formaţiunii ex-Preşedintelui Mircea Snegur Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova (PRCM). Aceste exemple sugerează că, începînd cu 1996, PPCD a dorit să se conecteze la “resursa administrativă”, ca prin intermediul acesteia să-şi fortifice poziţiile şi să depăşească stereotipurile în care era montat.

După alegerile din 1998 PPCD a participat la constituirea majorităţii parlamentare a Alianţei pentru Democraţie şi Reforme (ADR)^[15]. Din cele patru constituente ale ADR, doar PPCD avea printre scopurile statutare o clauza explicită privind unirea cu România. Partidul Forţelor Democratice (PFD), în calitate de forţă politică apărută din FPM, nu avea un asemenea scop, exprimat în mod explicit, iar celelalte două formaţiuni — Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova (PRCM) şi Blocul pentru o Moldovă Democrată şi Prosperă (BMDP) erau emergente din Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM) şi aveau reputaţia de formaţiuni anti-unioniste. Pentru a participa la guvernare într-o astfel de coaliţie, liderii PPCD s-au văzut nevoiţi să facă o precizare de principiu referitor la clauza sa prounionistă, şi anume faptul că, pentru PPCD unirea cu România rămîne un vis. Însă întrucît nimănui nu i se poate interzice să viseze, formaţiunea va activa reieşind din realităţile existente, unirea putînd fi înfăptuită doar prin referendum, dacă va fi acceptată de majoritatea populaţiei^[16]. Această precizare făcută în faţă camerelor de luat vederi nu a salvat formaţiunea de suspiciunile partenerilor din ADR, care au continuat să considere PPCD drept o formaţiune unionistă, deci şi antistatală. Această argumentare a fost utilizată în timpul crizei guvernamentale din februarie-martie 1999, cînd partenerii din ADR au refuzat să ofere PPCD posturile cerute în Guvern. Această atitudine a partenerilor din ADR faţă de PPCD a fost, probabil, doar un pretext în plus pentru ultimul de a justifica părăsirea ADR şi lansarea unei campanii de învinuire a exponenţilor acesteia de corupţie. În orice caz, într-o situaţie de criză economică acută, cauzată de colapsul financiar din august 1998, PPCD a fost pus iarăşi în faţa dilemei de a fi cu guvernarea sau în opoziţie. În circumstanţele menţionate, în decembrie 1999 a avut loc congresul al VI al PPCD, în cadrul cărui au fost adoptate variante noi ale statutului şi programului formaţiunii, din care au fost eliminate clauzele referitoare la unirea cu România. În consecinţă, PPCD a trebuit să accepte transformarea din “front” în “partid”. De fapt, după congresul menţionat formaţiunea poartă denumirea de PPCD, şi a început cea de a treia etapă în evoluţia formaţiunii — “europenizarea”, pentru a putea deveni membră a Internaţionalei Creştin Democrate.

După alegerile parlamentare din 2001 PPCD a rămas singura formaţiune de dreapta reprezentată în Parlament. În perioada 2001–2005, antagonismele dintre PPCD şi PCRM au creat un vid pe segmentul de centru al spectrului politic, de care a beneficiat Blocul Moldova Democrată (BMD), ocupîndu-l după alegerile parlamentare din 2005. Acest lucru i-a reuşit BMD fiindcă reprezenta un conglomerat de partide de sorginte social-democrată, social-liberală şi liberală, unite în jurul Partidului “Alianţa Moldova Noastră” (PAMN). Pentru PPCD, care aspira la instaurarea unui sistem bipartit în Republica Moldova, succesul PAMN a devenit o ameninţare, la fel cum în a doua jumătate a anilor ’90 o ameninţare devenise PFD. Dat fiind faptul că relaţiile PAMN cu PCRM erau la fel de antagoniste ca cele ale PPCD, deşi motivele antagonismului erau cu totul diferite, ultimul avea alternativa — să intre în competiţie cu PAMN pentru a clarifica care formaţiune este mai “anticomunistă” sau să accepte parteneriatul cu PCRM, care consimţise drept scop strategic integrarea europeană şi avea nevoie de sprijin pentru realegerea şefului statului.

Necesitatea menţinerii unui nivel minim de stabilitate într-o conjunctură politică marcată de presiuni din partea Federaţiei Ruse^[17] a determinat PPCD, cu ajutorul unor facilitatori externi, să treacă peste animozităţile cu PCRM şi să participe, alături de alte două formaţiuni reprezentate în Parlament, la realegerea în funcţia de preşedinte a statului pe liderul PCRM, Vladimir Voronin. Nu încape îndoială că înţelegerile la care s-a ajuns puteau fi negociate mult mai bine şi transparent. Însă în linii mari, motivele pentru care PPCD a susţinut realegerea Preşedintelui Vladimir Voronin la alegerile prezidenţiale din 2005 sînt, practic, de aceeaşi natură ca şi cele pentru care PPCD a susţinut candidatura liderului Partidului Renaşterii şi Concilierii din Moldova (PRCM), ex-Preşedintelui Mircea Snegur, la alegerile prezidenţialele din 1996. Atunci, în 1996 PFD era concurentul PPCD la rolul de principală forţă de opoziţie de dreapta, iar liderul PFD Valeriu Matei se angajase în competiţia prezidenţială pentru a se afirma în acea postură. Similar, în 2005 singurul concurent al PPCD pentru poziţia de principala forţă de opoziţie devenise PAMN. Comportamentul PPCD în ambele cazuri ne sugerează că formaţiunea preferă ori să fie singura şi inconfundabila forţă de opoziţie, ori să găsească o soluţie în cooperarea cu partidul aflat la guvernare. Dacă ne-am întreba care sînt motivele unui atare comportament al PPCD, am ajunge probabil la concluzia că răspunsul rezidă în istoria evoluţiei formaţiunii şi în calitatea PPCD de singur succesor al FPM. Potrivit liderilor PPCD, toate celelalte formaţiuni de dreapta sînt beneficiare ale activităţii PPCD încă de la începutul Mişcării de Renaştere Naţională. Cel puţin, această concluzie transpare din replicile liderilor PPCD date oponenţilor de pe segmentul de dreapta al spectrului politic şi foştilor camarazi — “nu trebuie să părăsiţi FPM şi atunci am fi fost uniţi şi puternici”.

Argumentele PPCD în favoarea politicilor pe care le promovează nu pot fi ignorate. Astfel, decizia de a forma o alianţă cu partidul ex-Preşedintelui Mircea Snegur a fost luată după ce în 1995 Mircea Snegur îşi schimbase brusc viziunile “moldoveniste”, manifestate în cadrul congresului preelectoral “Casa noastră — Republica Moldova” din februarie 2004 şi sondajul naţional postelectoral “La sfat cu poporul”. Ruperea în 1995 a relaţiilor cu PDAM şi lansarea iniţiativei privind desfăşurarea unui referendum de modificare a articolului 13 din Constituţie referitor la înlocuirea sintagmei “limba moldovenească” cu sintagma “limba română”, a fost suficientă a justifica alianţa dintre PPCD şi ex-Preşedintele Mircea Snegur. În 2005, “consensul” dintre PPCD şi PCRM a fost atins ca urmarea a faptului că liderul PCRM a fost supus unor presiuni din partea Rusiei şi anunţase încă de la sfîrşitul anului 2002 despre schimbarea scopului strategic — aderarea Republicii Moldova la Uniunea Rusia-Belarus, cu unul de integrare europeană.

Ultimele evoluţii în comportamentul şi politicile PPCD îi fac pe un şir de observatori locali să prezică ieşirea formaţiunii de pe “carosabilul politic” la alegerile parlamentare din 2009. De fapt, astfel de preziceri au existat din abundenţă şi în preajma alegerilor parlamentare din 2001 şi 2005, lucru care nu s-a realizat. Explicaţia ratingului constant de 8–10% pe care PPCD îl menţine de-a lungul ultimilor 15 ani rezidă, probabil, atît în rădăcinile adînci pe care le are formaţiunea în “solul politic” moldovenesc, cît şi în capacitatea formaţiunii de a demonstra alegătorilor săi că “manevrele politice” pe care le face în raport cu guvernanţii sînt corecte. Adică, în 1995 nu PPCD a îmbrăţişat valorile împărtăşite anterior de Mircea Snegur, ci invers. La fel şi în 2005, nu PPCD a îmbrăţişat ideea integrării Republicii Moldova la Uniunea Rusia-Belarus, ci PCRM s-a declarat adept al integrării europene etc. În astfel de circumstanţe este legitimă întrebarea — de ce PPCD ar trebui să facă opoziţie dură guvernanţilor? Răspunsul oponenţilor PPCD, cel puţin vis-á-vis de cooperarea acestuia cu PCRM, este că nu se poate crede nicidecum în sinceritatea unui partid comunist şi că preşedintele PCRM, Vladimir Voronin, nu poate fi comparat cu preşedintele PRCM, Mircea Snegur.

Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că, PPCD a reuşit să obţină ca şi în 2005 beneficii din alianţa cu guvernarea. Şi anume, cooperarea PPCD cu PCRM poartă caracteristicile distincte ale unei înţelegeri politice de cartel, inclusiv în privinţa împărţirii spaţiului mediatic din Republica Moldova. În acest sens, atît PPCD, cît şi PCRM, nu fac decît să repete evoluţia partidelor occidentale din ultimii 50 de ani, care a condus la situaţia cînd un şir de cercetători ajung la concluzia că partidele din elemente de bază ale democratizării vieţii publice devin principalele obstacole în calea acestui proces.

În virtutea celor menţionate mai sus, în prezent, activitatea PPCD este una dintre cele mai contestate în viaţa politică moldovenească. Lunecarea spre centru a PPCD şi cooperarea acestuia, cu fostul său inamic politic principal — PCRM, a făcut ca cel puţin trei partide liberale — Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) şi Partidul Naţional Liberal (PNL), doi lideri ai cărora au făcut parte din BMD, să conteste poziţiile PPCD pe segmentul de centru-dreapta. Replica PPCD este dublă. Pe de o parte, PPCD îşi etalează istoria realizărilor în lupta pentru emancipare naţională şi independenţa Republicii Moldova, cum s-a întîmplat la ultimul congres festiv, dedicat aniversării a 20 de ani de la constituirea formaţiunii. Una din semnificaţiile majore ale manifestării în cauză se citea foarte clar — cine ar încerca să submineze poziţiile PPCD ar comite, de fapt, un “sacrilegiu”. Pe de altă parte, tot arsenalul abilităţilor PPCD, acumulat în cei 20 de ani de existenţă a formaţiunii, este îndreptat spre “elucidarea pericolului corupţiei” ce vine, în exclusivitate, din partea altor formaţiuni de opoziţie, poziţionate în mod paradoxal pe segmentul de centru-dreapta. Este evident că, în ajunul alegerilor parlamentare din 2009 situaţia de pe segmentul de dreapta al spectrului politic este foarte proastă, iar motive pentru a continua clarificările şi reglările de conturi apar din ce în ce mai multe.

Segmentul de centru al spectrului politic

Segmentul de centru al spectrului politic este, de obicei, dominat de partide care pot fi numite “emanaţii ale puterii”, adică partide constituite cu suportul factorului administrativ de către grupuri politice influente, aflate într-un fel sau altul la guvernare. În acest sens, Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), instituit la 19 octombrie 1991 de către grupul parlamentar “Viaţa satului”, este primul exemplu de acest gen de după declararea independenţei Republicii Moldova. Pe lîngă calitatea de deputaţi, majoritatea membrilor grupului “Viaţa satului” mai aveau şi calitatea de conducători a colhozurilor, sovhozurilor şi altor întreprinderi ale complexului agroindustrial. În acest sens, ei mai erau numiţi în mod peiorativ — “nomenclatură rurală”. Ulterior s-a dovedit că printre reprezentanţii “nomenclaturii rurale” erau destule personalităţi cumsecade, care împărtăşeau sentimente patriotice şi erau bine intenţionate, dar nu au fost înţelese. Este interesant de remarcat că, PDAM a fost constituit la aproximativ o săptămînă după ce conducerea FPM anunţase la 13 octombrie 1991 trecerea în opoziţie. Acest detaliu indică asupra faptului că membrii grupului “Viaţa satului” au avut grijă să nu admită existenţa vacuumului de putere. Ei au fost destul de prevăzători pentru a pregăti platforma politică şi să preia, pas cu pas, puterea. Platforma respectivă a fost declarată “centristă”, cu pretenţia de a oferi un compromis pentru depăşirea “radicalismelor” FPM şi pe cele ale Interfrontului.

Influenţa PDAM a crescut rapid după înfiinţare. La început, după alegerile legislative din februarie-martie 1990, grupul parlamentar “Viaţa satului” număra aproximativ 60 de deputaţi din totalul de 380. Deja către alegerile parlamentare anticipate din februarie 1994 formaţiunea deţinea poziţiile cheie în conducerea ţării. Astfel, prim-ministru era, de fapt, liderul adevărat al PDAM, iar şeful statului şi preşedintele Parlamentului susţineau formaţiunea, deşi nu erau membri de partid. Poziţia “centristă” şi trecutul “nomenclaturist” comun au făcut, probabil, ca cele trei figuri cheie în stat să se simtă confortabil sub acoperişul politic al PDAM. Acest lucru a garantat un suport administrativ extraordinar pentru PDAM, care i-a asigurat o majoritate absolută în Parlament — 56 de mandate din 104.

În mod neaşteptat, dezagregarea PDAM s-a produs mai rapid decît ascensiunea acestuia. Doar la un an după obţinerea majorităţii absolute în Parlament, PDAM a început să se scindeze pentru ca după alegerile parlamentare din 1998 să fie scos din circuitul politic din Republica Moldova. Ideologia “centristă” s-a dovedit ineficientă împotriva ambiţiilor celor trei lideri^[18], unul dintre care a dorit să fie reales în funcţia de şef al statului, iar ceilalţi doi să-i ia locul. Totuşi, PDAM nu a dispărut fără urmă. Două grupuri desprinse din formaţiune au dat naştere la alte două partide, care pot fi categorisite drept “emanaţii ale puterii”, la fel ca PDAM. Astfel, Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova (PRCM) a fost constituit în 1995 de ex-Preşedintele Mircea Snegur cu concursul a unui grup de foşti deputaţi PDAM, care au decis să-l urmeze. Cea de a două formaţiune — Mişcarea pentru o Moldovă Democrată şi Prosperă (MpMDP)^[19], a fost constituită în februarie 1997 de un alt grup de foşti deputaţi PDAM cu scopul de a-i asigura un suport parlamentar fostului preşedinte al legislativului, Petru Lucinschi, ales în decembrie 1996 în funcţia de şef al statului.

O altă formaţiune, care poate fi considerată “emanaţie a puterii” este Partidul Alianţa Moldova Noastră (PAMN). Aceasta îşi trage originea din Alianţa Independenţilor din Republica Moldova (AIRM), care din momentul constituirii devenise o pură “emanaţie a puterii”, numai că a celei locale, mai exact a celei din capitala ţării — municipiul Chişinău. Ultimul lucru este explicabil, întrucît ponderea Chişinăului în economia ţării este de 60–70%, iar ponderea alegătorilor chişinăuieni este de ~25%. Intrarea AIRM în viaţa politică este interesantă prin faptul că a arătat că atunci cînd PCRM devenise partid dominant la nivel naţional, dorind să-şi extindă controlul şi la nivel local, reprezentanţii puterii locale, neafiliaţi politic, au ripostat acestor tendinţe prin constituirea propriul partid. Mai mult, această “emanaţie a puterii” locale a ştiut să devină ulterior un centru de alternativă pentru consolidarea forţelor politice de opoziţie. Mai există un argument pentru a considera PAMN partid “emanaţie a puterii”. Este vorba că partidul ex-Preşedintelui Mircea Snegur a fuzionat cu alte partide mici în 2002, iar în 2003 a fuzionat cu AIRM şi Alianţa Social-Democrată din Moldova (ASDM), condusă de ex-premierul Dumitru Braghiş, constituind PAMN propriu-zis, în baza juridică a ASDM.

O caracteristică distinctă a partidelor “emanaţii ale puterii” este că ele au fost sau mai sînt conduse de persoane care au deţinut funcţii publice înalte: şeful statului, preşedinte al legislativului, prim-miniştri şi primarul capitalei. Principalul atu al acestor partide este că, sînt de obicei “centriste”, ocupînd poziţii pe segmentul de centru-stînga — centru-dreapta, şi pot, în principiu, obţine mari beneficii de pe urma deţinerii aşa-zisei “acţiunii de aur”, lucru valabil mai ales în cazul existenţei unui sistem de “două partide şi jumătate”. Deşi în Republica Moldova sistemul de partide nu este stabil şi nu se poate spune că a existat sau că se profilează vreun tip anume de sistem clasic de partide, totuşi, atunci cînd forţele de dreapta şi cele de stînga sînt comparabile, forţele centriste, oricum, au capacitatea de a înclina balanţa într-o direcţie sau alta. Aşa s-a întîmplat după alegerile parlamentare din 1998, cînd Blocul pentru o Moldovă Democrată şi Prosperă (BMDP), deşi obţinuse doar al treilea rezultat electoral, a înclinat balanţa spre constituirea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme (ADR). Deţinerea de către PCRM a majorităţii absolute în Parlament, începînd cu 2001, şi transformarea acestuia în partid dominant a făcut inutile eventualele servicii ale partidelor centriste. În prezent însă există semne clare că după alegerile parlamentare din 2009 rolul partidelor centriste în “cotrabalansarea” politică ar putea creşte considerabil.

Marea problemă a partidelor “emanaţii ale puterii” este capacitatea lor limitată de a supravieţui după ce sînt nevoite să părăsească guvernarea şi să treacă în opoziţie. În ciclurile electorale precedente, durata aflării lor la guvernare, practic, nu a depăşit durata unei legislaturi parlamentare. Odată cu trecerea în opoziţie aceste formaţiuni devin, de fapt, “partide normale”. Capacitatea acestora de supravieţuire depinde de faptul dacă, profitînd de accesul la “resursele administrative” din perioada aflării la guvernare, reuşesc să-şi consolideze reţelele de “oameni influenţi”, montaţi în diferite structuri administrative sau/şi de business, în jurul cărora se creează şi se menţin structurile formaţiunilor, inclusiv ale branşelor teritoriale.

În prezent, două din formaţiunile “emanaţii ale puterii” se menţin pe linia de plutire, avînd fracţiuni parlamentare de opoziţie — PDM şi PAMN, primul situat pe segmentul de centru-stînga, iar cel de al doilea pe segmentul de centru-dreapta al spectrului politic. Deşi în aparenţă partidele centriste, “emanaţii ale puterii”, apar că formaţiuni preocupate de menţinerea unor grupuri politice la putere, de fapt, rolul lor pozitiv a constat în atenuarea conflictelor generate de “radicalismele” formaţiunilor de dreapta şi de stînga, pledînd pentru soluţiile “mijlocului de aur”.

Impactul alternanţei schimbării şi stabilizării asupra evoluţiei partidelor

Pentru evoluţiile din viaţa politică moldovenească a fost caracteristică o anumită periodicitate, determinată de alternanţa schimbării şi stabilizării. Această alternanţă exprimă, de fapt, esenţa tranziţiei societăţii moldoveneşti de la totalitarism la democraţie. Probabil, perioada tranziţiei va fi depăşită pentru a se intra în normalitate doar atunci cînd oscilaţiile politice, cauzate de schimbare şi stabilizare, s-ar produce cu o amplitudine adecvată în preajma unui punct de echilibru valoric, asigurînd evitarea destabilizărilor, dar şi a stagnărilor, la fel de periculoase. Un astfel de punct de echilibru este căutat de clasa politică moldovenească de vreo 15 ani, prin încercările de identificare a aşa-zisei idei naţionale. Cum influenţa factorilor externi are un impact mult mai mare asupra stabilităţii politice din Republica Moldova, decît capacităţile interne de opunere acestor influenţe, identificarea aşa-zisei idei naţionale a fost un exerciţiu extrem de dificil. În acest sens, clasa politică moldovenească este pusă în situaţia de a încerca să înţeleagă care pot fi punctele de echilibru ale intereselor marilor puteri şi ale vecinilor imediaţi în probleme ce vizează în mod direct Republica Moldova. Într-adevăr, procesul de reglementare a conflictului transnistrean a fost internaţionalizat cu implicarea Rusiei, Ucrainei, UE, SUA şi a unor organizaţii internaţionale; extinderea UE şi NATO pînă la hotarele Republicii Moldova, pe de o parte, şi măsurile de răspuns ale Rusiei, pe de altă parte, implică aceleaşi mari puteri şi vecini într-o concurenţă, care are Republica Moldova drept subiect al influenţei lor; impactul războiului ruso-georgian asupra securităţii regionale şi asupra perspectivelor soluţionării conflictului transnistrean şi reintegrării ţării a demonstrat foarte clar că Republica Moldova nu mai poate fi întotdeauna şi cu unii şi cu alţii, fiind nevoită să împărtăşească poziţia sau a Occidentului sau a Rusiei, etc. În consecinţă, pentru a nu fi doar obiect de influenţă, ci şi subiect ce îşi urmăreşte interesele, Republica Moldova trebuie să răspundă clar şi coerent unor sfidări legate de: divergenţele dintre scopul anunţat de privind integrarea europeane şi prezenţa în structurile CSI sau a limitele pînă cînd se poate găsi pe două platforme concurente. Creşterea comerţului cu statele UE, pe de o parte, şi presiunile comerciale, exprimate prin embargourile ruseşti faţă de exporturile moldoveneşti, pe de altă parte, sugerează foarte clar direcţia în care ar trebui să se mişte Republica Moldova. Mai mult, majorarea constantă, uneori dramatică, a preţurilor la hidrocarburile importate din Rusia şi suportul financiar din partea UE sînt factori care nu pot lasă loc pentru oscilaţii în vederea identificării scopurilor strategice.

După cîteva cicluri electorale, factorii menţionaţi mai sus au determinat forţele politice din Republica Moldova să ajungă la un consens naţional privind integrarea europeană. Faptul că partidele politice au ajuns la acest consens este, fără îndoială, pozitiv. Cel puţin se poate spera că va avea loc transformarea competiţiei politice din una cu vectori divergenţi, cînd unii sînt îndreptaţi spre Est iar alţii spre Vest, în una cu vectori ai căror proiecţii sînt convergente, în direcţia europeană, însemnînd că principalele forţe politice moldoveneşti vor avea de clarificat care partid politic poate aduce mai rapid Republica Moldova în UE. În acest sens, este interesant de urmărit succesiunea etapelor de schimbare şi stabilizare pe care le-a parcurs Republica Moldova pînă la consensul naţional.

Etapa romantică. La sfîrşitul anilor ’80 ai secolului trecut schimbarea a venit din partea perestroikăi gorbacioviste, ţintind în însăşi ordinea socială. În Moldova ea a luat forma Mişcării de Renaştere Naţională, punînd începutul etapei romantismului politic. În acea perioadă pe scena politică a avut loc ascensiunea Frontului Popular din Moldova (FPM) şi prăbuşirea Partidului Comunist, care a fost înlocuit temporar pe scenă de cîteva forţe politice emergente. Iniţial, în 1988–1989, FPM a susţinut rezoluţiile Conferinţei a XIX-a a PCUS, care a adoptat programul de reformă a sistemului politic din URSS în baza alegerilor libere şi a consolidării rolului sovietelor. Din păcate, în acea perioadă cultura politică moldovenească nu avea printre valorile sale fundamentale toleranţa. Principalele grupări politice nu se interesau de eventualele reacţii ale oponenţilor la acţiunile lor. Anume într-un astfel de context FPM a adoptat un şir de decizii cu impact major, la care au urmat reacţii cu un impact pe potrivă. Imediat după alegerile legislative din februarie-martie 1990, la congresul din luna mai, FPM a adoptat rezoluţii privind: schimbarea denumirii Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în Republica Română Moldova; oficializarea etnonimului “popor român” şi a glotonimului “limba română”; independenţa autocefală a Bisericii cu o titulatură adecvată — Biserica Ortodoxă Autocefală Română a Basarabiei, Transnistriei şi Bucovinei de Nord etc. Aceste cerinţe ale FPM au fost întîmpinate cu ostilitate de alte grupări politice, care începuse să devină din ce în ce mai influente. În consecinţă, la aproximativ o lună şi jumătate de la declararea independenţei Republicii Moldova, FPM s-a văzut nevoită să-şi declare, în octombrie 1991, trecerea în opoziţie. Una din cauzele trecerii în opoziţie a fost legată de pledoaria în favoarea unei republici parlamentare şi opunerea faţă de transferul unor împuterniciri prea mari către şeful statului. Punctul culminant în evoluţia FPM a fost atins în 1992, cînd formaţiunea şi-a stabilit drept scop strategic unirea Republicii Moldova cu România. Principalele cuceriri din perioada romantică au fost: trecerea limbii moldoveneşti/române la alfabetul latin, declararea ei drept limbă de stat, declararea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova etc. Pe de altă parte, aceste cuceriri au provocat reacţii de răspuns, care s-au manifestat prin mişcări separatiste împotriva “pericolului românesc” în regiunea transnistreană şi în sudul Moldovei, unde ponderea populaţiei rusolingve de origine rusă, ucraineană şi găgăuză este peste cea a populaţiei moldoveneşti. Pînă în prezent conflictul separatist nesoluţionat din Transnistria rămîne o moştenire a perioadei romantice. Internaţionalizarea conflictului cu participarea unor mari puteri asigură starea de “îngheţ” a conflictului, deopotrivă cu argumentările de ordin istoric şi drept internaţional.

Etapa pragmatică. Stabilizarea situaţii social-politice a început să se profileze pe fundalul “îngheţării” în vara anului 1992 a conflictului separatist din Transnistria şi a instituţionalizării libertăţilor obţinute în perioada romantică, adică prin adoptarea în 1994 a Constituţiei noi a statului suveran şi independent — Republica Moldova. Merită remarcat faptul că, noua Constituţie nu a fost votată de formaţiunile emergente din FPM, care au luptat cu adevărat pentru independenţa Republicii Moldova, Astfel, libertatea obţinută preponderent cu concursul FPM a fost instituţionalizată de către Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), care a ştiut să preia treptat guvernarea din mîinile FPM. Motivul pentru care forţele emergente din FPM nu au votat noua Constituţie este că acesta consfinţea denumirea limbii de stat drept limba moldovenească şi nu româna. Problema denumirii limbii a devenit în Republica Moldova una pur politică, dat fiind faptul că nici o forţă politică nu mai contestă echivalenţa limbii române şi moldoveneşti, ci doar oportunitatea politică de a o numi într-un fel sau altul. Perioada examinată mai poate fi numită pragmatică şi fiindcă PDAM, formaţiune de guvernămînt în acea perioadă, a dat startul transformării proprietăţii publice în proprietatea privată. Se poate afirma că lupta pentru controlul asupra celor mai importante procese, printre care privatizarea era pe primul loc, au adus PDAM la scindare şi declin. Cel puţin, intrarea PDAM în declin s-a produs atunci cînd cei trei lideri naţionali, susţinători ai PDAM, au decis să intre simultan în lupta pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova. Miza era mare fiindcă sistemul semiprezidenţial, consfinţit de Constituţia din 1994, lăsa pe seama funcţiei prezidenţiale împuterniciri destul de mari pentru a influenţa procesele social-economice, inclusiv cele legate de privatizare. În aceea perioada clasa politică moldovenească înţelegea deja destul de bine că într-o ţară aflată în tranziţie cel mai bun business este politica. Destrămarea PDAM a subminat stabilitatea, provocînd “fibrilaţii” politice şi apariţia unui şir de partide noi. Cioburile fostului PDAM, în alianţă cu formaţiunile emergente din FPM, au constituit după alegerile parlamentare din 1998 Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, a cărei guvernare a coincis cu un şir de crize guvernamentale, financiare, constituţionale etc., care au avut un efect dezolant asupra cetăţenilor şi a contribuit la revenirea la guvernare a PCRM. Lucrul pozitiv pe care l-au făcut partidele politice în acea perioadă a fost că au reuşit să se opună, în martie 1996, intenţiei Preşedinţiei de a-şi supune Ministerul Apărării, iar în 2000 au reuşit să zădărnicească intenţia Preşedinţiei de a transforma Moldova într-o republică prezidenţială.

Etapa pseudorestauraţiei. Victoria absolută a PCRM la alegerile parlamentare din 2001 a confirmat faptul că majoritatea cetăţenilor moldoveni doresc restauraţia comunistă ca alternativă greutăţilor tranziţiei. De fapt, pledoaria pentru restauraţia promisă de PCRM nu a fost altceva decît pledoaria pentru o schimbare în sens invers celei produse la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Ulterior s-a dovedit că restauraţia a fost, de fapt, o pseudorestauraţie. Sub presiunea circumstanţelor PCRM s-a văzut nevoit să-şi reinterpreteze promisiunile: de a relua construcţia socialismului şi comunismului în baza teoriei marxist-leniniste; de a aduce Republica Moldova în Uniunea Rusia-Belarus; şi de a contribui la refacerea URSS pe baze noi. Cînd au fost întrebaţi despre promisiunile neonorate, liderii PCRM au specificat că au promis doar că în eventualitatea victoriei vor examina posibilitatea realizării scopurilor menţionate şi nu că le vor realiza. Convingîndu-se de imposibilitatea atingerii lor, au decis să continue reformele începute de predecesorii lor, adaptîndu-le, oarecum, la interesele cetăţenilor sărăciţi de pe urma tranziţiei. Devenind partid dominant, PCRM a reuşit rapid să-şi edifice verticala puterii de stat după modelul Federaţiei Rusă, chiar şi în condiţiile unui sistem semiparlamentar. Totuşi, deşi PCRM deţinea majoritatea constituţională în Parlament (71 de mandate din 101) şi controlul asupra puterii executive şi celei judecătoreşti, situaţia politică din Republica Moldova a fost instabilă în perioada pseudorestauraţiei. O serie de proteste în regim non-stop, cu participarea a zeci de mii de manifestanţi, au fost organizate de principala forţă de opoziţia din acea perioadă — PPCD. Ele erau îndreptate împotriva intenţiilor PCRM de a revizui legislaţia lingvistică şi politicile din învăţămînt, legate de predarea istoriei. Un alt pretext pentru conflicte a fost intenţia PCRM de a soluţiona conflictul transnistrean “pe la spatele Europei în care dorim să ne integrăm”, prin intermediul federalizării ţării, oferirii un larg drept de veto regiunii transnistrene şi dreptului Rusiei de a “garanta soluţia” prin crearea unei baze militare pe teritoriul Republicii Moldova. Temerea că aceste cedări ar putea submina independenţa Republicii Moldova a condus la consolidarea, practic, a tuturor partidelor politice de opoziţie împotriva PCRM. Conflictul devenise atît de periculos, încît a fost nevoie de implicarea instituţiilor europene pentru aplanarea lui. Acest lucru a reuşit şi datorită deciziei tuturor forţelor politice de a se supune rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APC) în vederea introducerii unui moratoriu asupra soluţionării problemelor litigioase.

Etapa consensului naţional. Alegerile parlamentare din martie 2005 s-au desfăşurat într-o atmosferă tensionată, influenţată de revoluţiile cromatice din Georgia şi Ucraina. În timpul campaniei electorale cele mai importante formaţiuni de opoziţie — PPCD şi Blocul Moldova Democrată (BMD) declarau deschis că în eventualitatea manipulării rezultatelor alegerilor vor urma scenarii de contestare a acestora după modelele georgian şi ucrainean. Lucrurile au evoluat însă într-o altă direcţie, datorită faptului că alegerile au fost declarate relativ corecte de către OSCE, iar diferenţa dintre scorurile electorale ale PCRM (~46%), BMD (~28%) şi PPCD (~9%) a fost prea mare pentru a spera că contestarea rezultatelor alegerilor poate inversa preferinţele electoratului. Cum PCRM obţinuse o majoritate absolută de mandate în Parlament, dar nu dispunea de un număr suficient de 3/5 de mandate pentru realegerea liderului său în funcţia de şef al statului, era nevoie de un compromis cu opoziţia. Alternativa compromisului era organizarea unor alegeri parlamentare noi doar la cîteva luni după alegerile ordinare. Această perspectivă comporta riscuri majore într-o ţară cu un conflict separatist nesoluţionat şi o clasă politică măcinată de conflicte antagoniste. Ulterior, au fost date publicităţii un şir de materiale care confirmau că soluţia de compromis a fost negociată cu suportul şi medierea unor experţi occidentali. În fond, compromisul a fost atins între PCRM (56 de mandate), pe de o parte, şi principalul inamic politic al acestuia din perioada pseudorestaurării — PPCD (11 mandate), la care s-au alăturat PDM (8 mandate) şi Partidul Social Liberal (3 mandate), ultimele două desprinzîndu-se de BMD (34 mandate). PAMN, avînd calitatea de pivot BMD, nu a participat la negocieri, fiindcă nu recunoscuse valabilitatea rezultatelor alegerilor parlamentare. Liderii PAMN au avut dreptate cînd au atras atenţia asupra faptului că condiţiile compromisului cu PCRM au coincis, de fapt, cu obligaţiile Republicii Moldova de a se conforma unor principii şi de a promova reforme care erau incluse deja în Planul de Acţiuni Uniunea Europeană-Moldova (PAUEM), semnat cu două săptămîni înaintea alegerilor parlamentare. În aceste circumstanţe, în pofida faptului că PAMN nu a acceptat compromisul cu PCRM, dobîndindu-şi astfel dreptul de a fi calificată drept principală forţă de opoziţie, la prima şedinţă a noii legislaturi a Parlamentului din martie 2005, a votat împreună cu toate celelalte fracţiuni, în unanimitate, Declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene. Documentul avea la bază consensul larg a tuturor celor patru fracţiuni parlamentare în privinţa promovării consecvente şi ireversibile a cursului strategic de integrare europeană. Ulterior reprezentanţii principalelor partide politice au lăsat să se înţeleagă că integrarea europeană ar putea fi considerată idee naţională, întrucît votarea consensuală a declaraţiei menţionate a demonstrat potenţialul ei de consolidare.

Consensul naţional a avut un impact major asupra stabilizării situaţiei politice din Republica Moldova. Situaţia social-politică a devenit mult mai previzibilă, iar principalul obiectiv a devenit implementarea de către Guvern a PAUEM. Opoziţiei i-a revenit sarcina să critice modalităţile de implementare a PAEUM. Totuşi, cel mai disputat fenomen care s-a stabilit în perioada consensului naţional este parteneriatul politic special dintre foştii inamici politici consacraţi — PCRM şi PPCD. Acest parteneriat nu numai că a rezistat pe parcursul ultimei legislaturi parlamentare, dar chiar s-a consolidat prin cooperarea celor două formaţiuni în împărţirea influenţei în audiovizual şi privatizarea cîtorva unităţi audiovizuale publice, care nu fusese privatizate anterior. Celelalte forţe politice, parlamentare şi extra-parlamentare, cu o anumită pondere, şi-au arătat îngrijorarea faţă de împărţirea sferelor de influenţă în spaţiul informaţional între cele două formaţiuni. Îngrijorarea a avut temei, întrucît a urmat o campanie, mai mult sau mai puţin coordonată, de defăimare a oponenţilor politici, care a scos în evidenţă că PCRM şi PPCD nu se mai atacă reciproc, dar îşi reglează conturile cu inamici politici comuni. Acest lucru poate fi calificat drept o dovadă a existenţei în Republica Moldova a fenomenului criticat în ultimii ani, atît în Occident, cît şi în Rusia — cartelizarea^[20] relaţiilor interpartinice.

De fapt, consensul naţional în vederea integrării europeane trage o linie sub lupta din ultimii 15 ani dintre formaţiunile emergente din Mişcare de Renaştere Naţională şi PCRM ca fost promotor al ideilor restauraţiei comuniste. PCRM nu mai este perceput ca un partid comunist autentic, iar PPCD s-a declarat de curînd promotor al ideii transformării Republicii Moldova independente într-un proiect de succes. Celelalte partide politice nu contestă atît scopurile declarate de PCRM şi PPCD, cît modalităţile de atingere a acestora şi comportamentele lor. În acest context, în ajunul alegerilor parlamentare din primăvara anului 2009, dominaţia PCRM este contestată dinspre stînga de vreo trei partide mici de orientare socialistă şi prorusească, care îi aduc acuzaţii de renegare şi de convertire proeuropeană. Pe de altă parte, vreo trei partide liberale contestă poziţiile PPCD dinspre dreapta, acuzîndu-l de “trădare” pentru parteneriatul cu PCRM şi mai puţin pentru renunţarea la ideile unioniste. Erodarea poziţiilor PCRM şi PPCD poate fi considerată drept sfîrşitul istoriei de aproximativ 20 de ani a partidelor politice cu rădăcini adînci “solul politic” moldovenesc şi convergenţa prin intermediul consensului politic a scopurilor finale ale principalelor partide. În acest sens, consensul politic este însoţit de un alt fenomen interesant — manifestarea ambiţiilor politice ale unor oameni de afaceri prosperi, care doresc să se implice în mod explicit în viaţa politică. În acest sens, deja cel puţin două formaţiuni politice au în calitate de lideri oameni de afaceri foarte prosperi — Partidul Social Democrat (PSD) şi Partidul Democrat Liberal din Moldova (PLDM). Deocamdată, nu este clar cît de prudent va reacţiona electoratul moldovenesc la ofertele politice din partea unor oameni de afaceri prosperi. Pe de o parte, nu este clar cît de bine ştiu oamenii de afaceri să delimiteze interesul public de cel privat. Pe de altă parte, riscul nu este atît de mare. Oricum, politica într-o ţară precum Republica Moldova va rămîne cel mai profitabil business, în sensul crearii condiţiilor favorabile pentru clanurile economice apropiate. Însă oamenii prosperi, care şi-au făcut afacerile în afara politicii, pot fi mai credibili decît cei care s-au îmbogăţit profitînd de aflarea în politică, în sensul, că se poate presupune că după ce s-au îmbogăţit ar putea să dorească, în mod firesc, să se înnobileze prin acţiuni în favoarea binelui public. Aşa sau altfel, în viitorul cel mai apropiat fenomenul cartelizării partidelor politice moldoveneşti va deveni, după toate probabilităţile, o realitate. Cartelizarea partidelor înseamnă transformarea acestora, mai degrabă, în echipe de manageri politici foarte eficienţi, pentru care anume eficienţa în numele căreia se poate merge la orice fel de compromisuri contează, asigîndu-le statutul rîvnit şi nu reprezentarea segmentelor sociale şi promovarea intereselor acestora. În mod paradoxal, în situaţia consensului politic privind integrarea europeană cartelizarea nu pare a fi cea mai proastă soluţie.

Cît priveşte perpetuarea alternanţei schimbării şi stabilizării de după etapa consensului naţional, se poate afirma că eventuala schimbare de după alegerile parlamentare din 2009 nu va avea anvergură naţională, aşa cum a fost în perioadele romantică şi cea a pseudorestauraţiei. Cel mai probabil e că vor avea loc schimbări sectoriale. Adică, partidele socialiste, proruseşti, pe de o parte, şi cele social-democrate, pe de altă parte, vor încerca să schimbe statutul PCRM de partid dominant în “partid normal”, deşi foarte influent. În acest sens, un rol important i-ar putea reveni Uniunii Centriste din Moldova (UCM), la cîrma căreia de curînd se află ex-premierul Vasile Tarlev. Pe segmentul de dreapta, este foarte posibilă o schimbare, în sensul că Partidul Liberal (PL) şi Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) vor fi reprezentate în viitorul Parlament. PL se pare că mai are ambiţia să preia locul PPCD în calitate de formaţiune promotoare a unei politici proromâneşti. Din acest punct de vedere, în următorul ciclu electoral schimbarea sectorială poate degenera într-o destabilizare de proporţii, probabilitatea căreia creşte în condiţiile fragmentării spectrului politic şi a menţinerii antagonismelor dintre partidele politice.

Impactul legislaţiei privind partidele şi alegerile asupra pluripartidismului

Impactul legislaţiei partidelor

Ţinînd cont de faptul că în Republica Moldova începutul pluripartitismului s-a manifestat prin competiţia mişcărilor naţionale, se poate afirma că dezvoltarea sistemului de partide în Republica Moldova, cel puţin, nu vine în contradicţie cu abordarea lui Geroges Lavau, care susţine că sistemele de partide sînt rezultatele proceselor sociale şi istorice^[21], şi, într-o măsură mai mică, ale sistemului electoral. Într-adevăr, mişcările naţionale au invocat preponderent argumente istorice, şi aspiraţii de aducere a proceselor social-politice în concordanţă cu “adevărul istoric”. Problema e că “adevăririle istorice” promovate de diferite formaţiuni erau antagoniste, provocînd tensiuni sociale, mişcări separatiste şi degradare social-economică.

Prima lege cu privire la partide şi alte organizaţii social-politice, adoptată de către Parlament la 17 noiembrie 1991, a fost una permisivă şi de o calitate bună, conţinînd prevederi destul de simple şi uşor de realizat la înregistrarea partidelor şi a organizaţiilor social-politice. Astfel, era nevoie de 300 de semnături şi conformarea cu cîteva prevederi procedurale formale. Legea nu prevedea nicio deosebire esenţială între partide şi mişcări politice, permiţînd tuturor doritorilor să participe la viaţa politică. Pentru ambele tipuri de organizaţii legea prevedea că acestea sînt “asociaţii benevole ale cetăţenilor, constituite pe baza comunităţii de interese, idealuri şi scopuri în vederea realizării în comun a voinţei politice a unei părţi a populaţiei prin obţinerea legală a puterii de stat şi prin participarea la realizarea acesteia”. De asemenea, legea prevedea că ligile, fronturile, uniunile, mişcările politice de masă sînt organizaţii social-politice. Înregistrarea apartenenţei era obligatorie pentru toate partidele şi organizaţiile social-politice.

Normele sus-menţionate au fost valabile până în anul 1998, când, datorită procesului de înregistrare simplificat, numărul partidelor a depăşit cifra de 60. Alegerile parlamentare din 1994 şi 1998 au demonstrat că numai patru partide şi blocuri sînt în stare să depăşească pragul electoral de 4%. Restul, aproximativ 10–15 partide şi blocuri electorale, formaţiunile care au participat la alegeri, nu au reuşit să treacă pragul electoral, însumînd aproximativ 20% din voturi. La fel, aproape jumătate din partidele înregistrate nici nu au putut participa la alegeri, deşi pentru acesta era nevoie doar de a înregistra la Comisia Electorală Centrală listele de candidaţi. De aceea, legea partidelor a fost modificată în septembrie 1998, făcînd mult mai riguroase condiţiile de înregistrare a partidelor. Astfel, toate partidele existente au fost obligate să se reînregistreze, iar noile partide nu erau înregistrate decât dacă acestea aveau numărul minim de 5000 de membri, provenind minimum din jumătate din unităţile teritorial-administrative, dar nu mai puţin de 150 de membri în fiecare din ele. Noile prevederi au făcut, de fapt, imposibilă reînregistrarea partidelor regionale, lucru care a generat nemulţumirea forţelor politice din autonomia naţională Gagauz-Yeri.

În 2002 partidul de guvernământ a introdus noi modificări în Legea cu privire la partide, care obligau partidele să facă dări de seamă şi să se reînregistreze în fiecare an, dovedind că numărul membrilor nu a scăzut sub 5000. Sub influenţa protestelor partidelor, precum şi sub presiunea instituţiilor europene, autorităţile au fost constrânse să cedeze şi să revină la normele anterioare. În decembrie 2007 Parlamentul a adoptat o nouă lege a partidelor, care prevede finanţarea de la bugetul de stat a partidelor reprezentate în organul legislativ, adică a acelor care au trecut pragul electoral de 6%, şi a celor care au în consiliile locale de nivel regional cel puţin 5% din numărul total de consilieri. În acest scop, 0,2% din bugetul de stat vor fi alocate pentru finanţarea partidelor, proporţional numărului de mandate deţinute în Parlament şi consiliile regionale. Această clauză va intra în vigoare după alegerile parlamentare din primăvara anului 2009. Scopul acestor prevederi este de a pune partidele mici într-o situaţie şi mai dificilă în raport cu partidele mai puternice şi de a “aerisi” în acest mod spectrul politic. Estimările bazate pe rezultatele ultimelor alegeri şi pe cele ale sondajelor de opinie arată că doar 7–8 din cele 28 de partide înregistrate au capacitatea de a se angaja plenar în competiţia politică pentru obţinerea mandatelor parlamentare. Dar din cele 7–8 partide cu şanse reale, cel mai probabil, 4–5 vor fi în stare să-şi realizeze şansele.

Impactul legislaţiei electorale

Dezvoltarea sistemului de partide din Republica Moldova a fost influenţată imens de sistemul electoral proporţional absolut, utilizat în mod constant în patru cicluri electorale, începînd cu 1994. Trecerea la sistemul proporţional a fost precedată de alegerile din februarie-martie 1990 pentru Sovietul Suprem al RSSM, care s-au desfăşurat pentru prima oara, după aproximativ 50 de ani, în bază de competiţie politică. Cauza trecerii de la sistemul majoritar la cel proporţional a constat în faptul că după alegerile din 1990 un segment masiv de deputaţi a preferat să se detaşeze de structurile politice care i-a promovat, afirmînd că “reprezintă poporul” şi nu structurile politice care i-a promovat. În consecinţă funcţionalitatea proastă a forului legislativ, cauzată de fragmentarea corpului de deputaţi, a fost parţial pusă pe seama sistemului electoral majoritar.

În ajunul alegerilor parlamentare anticipate, prevăzute pentru februarie 1994, a fost adoptată o nouă lege privind alegerea Parlamentului, care prevedea organizarea alegerilor parlamentare pe baza “sistemului proporţional limitat”, adică în baza listelor închise de candidaţi în circumscripţii electorale cu mai multe mandate, care trebuiau să corespundă unităţilor administrativ-teritoriale de nivel regional. Cum organizarea administrativ-teritorială pe bază de judeţe rămăsese neterminată era imposibilă crearea circumscripţiilor electorale în conformitate cu noua lege electorală. În plus, a fost imposibilă constituirea circumscripţiei electorale şi a comisiilor electorale în raioanele controlate de regimul separatist din Transnisitria. În acele circumstanţe Parlamentul a decis să adopte o hotărîre cu privire la punerea în aplicare a legii electorale, trecîndu-se astfel de la sistemul electoral proporţional limitat la cel proporţional absolut: o ţară — o singură circumscripţie electorală.

Distribuirea mandatele de deputaţi s-a efectuat numai printre partidele care au acumulat peste 4 % din voturile alegătorilor, în baza metodei lui Victor d’Hondt, care încurajează partidele mari. Pragul electoral nu se aplica candidaţilor independenţi, care puteau ajunge în Parlament numai în cazul în care numărul de voturi acumulat se încadra în şirul numeric descrescător, alcătuit după metoda lui d’Hondt. La alegerile parlamentare din 1994, precum şi la toate celelalte alegeri parlamentare, nici un candidat independent nu a putut acumula un număr necesar de voturi pentru a ajunge parlamentar. Partidele care nu au trecut pragului electoral de 4%, alături de candidaţii independenţi, au întrunit în total 18% din voturi, care au fost “pierdute” şi distribuite proporţional celor patru formaţiuni care au depăşit pragul.

În 1997 a fost elaborat şi adoptat Codul Electoral care a unificat toate normele şi procedurile electorale, care a prevăzut constituirea unei Comisii Electorale Centrale cu un mandat de 6 ani, care să activeze permanent. Codul Electoral a menţinut sistemul electoral proporţional absolut pentru alegerile parlamentare. Inovaţia s-a impus şi în privinţa pragului electoral de 4%, care a fost extins şi asupra candidaţilor independenţi. Preşedintele din acea perioadă, Petru Licinschi, s-a pronunţat împotriva Codului Electoral, insistînd asupra necesităţii de revenire la sistemul electoral majoritar sau, cel puţin, la adoptarea unui sistem “paralel”, după modelul german. Cu toate acestea, fracţiunile parlamentare au insistat asupra sistemului electoral proporţional absolut cu un prag electoral de 4% pentru toţi concurenţii electorali, inclusiv pentru candidaţii independenţi.

Următoarele modificări substanţiale la Codul Electoral au fost introduse în martie 2000. Acestea prevedeau creşterea pragului electoral până la 6% pentru partide, precum şi micşorarea pragului până la 3% în cazul candidaţilor independenţi. De data aceasta, modificările erau în mod evident îndreptate împotriva partidelor mici, care ar fi putut, cu eforturi comune, să depăşească pragul electoral de 4%. În consecinţă, două foste partide parlamentare, care au iniţiat şi au susţinut aceste modificări, s-au pedepsit pe ele însele, neacumulând la alegerile din 2001 numărul de voturi necesar pentru depăşirea noului prag. Unuia dintre acestea nu i-a ajuns o zecime de procent pentru depăşirea pragului electoral. Dacă pragul electoral ar fi rămas la nivelul de 4%, partidele în cauză ar fi intrat în Parlament, iar fracţiunea majoritară a comuniştilor nu ar fi obţinut majoritatea constituţională (71 de mandate din 101), deşi ar fi putut sa-şi aleagă de una singură propriul lider în funcţia de şef al statului.

Tendinţa de a ridică bariere împotriva partidelor “mici” a avut o evoluţie logică în 2002, cînd PCRM a susţinut iniţiativa principalului său oponent politic, Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), majorînd pragul electoral pentru blocurile electorale. Astfel, blocurile formate din două partide trebuiau să acumuleze peste 9%, iar cele din trei şi mai multe partide — nu mai puţin de 12%, ca să poată intra în parlament. Evident, această măsură fusese deja îndreptată împotriva posibilelor coaliţii preelectorale, care ar fi putut face concurenţă forţelor politice afirmate deja — PCRM în calitate de partid de guvernământ şi PPCD în calitate de principală forţă de opoziţie. Inovaţia a constat de fapt în tentativa de impunere a unui sistem bipartidist. Tentativa a eşuat din cauză că ratingul PCRM era aproximativ de cinci ori mai mare ca cel al principalului său oponent — PPCD. În condiţiile cînd din cauza pragurilor succesive a devenit periculoasă constituirea blocurilor, a devenit un imperativ constituirea megablocurilor electorale. Blocul Moldova Democrată (BMD) a şi devenit un astfel de megabloc la alegerile parlamentare din 2005, reuşind să se “strecoare” printre cele două partide principale — PCRM şi PPCD, şi dînd peste cap intenţia de constituirea a unui sistem bipartidist.

În primii doi ani după consensul politic din 2005 s-a profilat o tendinţă pozitivă în evoluţia legislaţiei electorale. La insistenţa partidelor parlamentare de opoziţie, participante la parteneriatul cu PCRM, au fost constituite comisii de lucru pentru revizuirea actelor legislative ale Moldovei în conformitate cu recomandările Comisiei Veneţiene a Consiliului Europei. În lista legilor revizuite a intrat şi Codul Electoral. În conformitate cu noua redacţie a Codului Electoral Comisia Electorală Centrală are nouă membri: cîte unul numeşte Preşedintele Republicii şi Guvernul, iar 7 sînt delegaţi de către fracţiunile parlamentare (inclusiv majoritatea de 5 membri din partea fracţiunilor de opoziţie, potrivit numărului de mandate pe care le deţine). O altă modificare substanţială a constat în micşorarea pragului electoral pînă la 4%, însemnînd revenirea la plafonul iniţial, stabilit încă la adoptarea Codului Electoral de către Parlament în 1997. Pentru blocurile preelectorale, indiferent de numărul aderaţilor, pragul electoral era unificat şi stabilit la nivel de 8%. Fără a testa în practică impactul ultimilor modificări, în aprilie 2008, majoritatea parlamentară a PCRM, susţinută de fracţiunea PPCD, a modificat iarăşi prevederile Codului electoral, înasprind semnificativ condiţiile de accedere în Parlament: pragul electoral a fost stabilit la 6%, au fost interzise blocurile electorale, deţinătorilor dublei cetăţenii li s-a interzis să devină parlamentari. Acesta poate însemna că ideea construirii unui sistem bipartidist a revenit în prim-plan.

Concluzii

Sistemul pluripartidist din Republica Moldova a devenit un element indispensabil al democraţiei de vitrină. Deficienţele democraţiei moldoveneşti sînt o consecinţă directă a calităţii culturii politice din ţară, care s-a manifestat plenar în perioada tranziţiei. Cu toate acestea, în ultimii 20 de ani, rolul partidelor politice din Republica Moldova a fost, în linii mari, unul pozitiv. Cea mai mare performanţă a partidelor moldoveneşti este că nu au admis instituirea în Republica Moldova a unui sistem prezidenţial, optînd constant şi cu succes relativ în favoarea unui sistem mutual de control şi echilibru (“checks and balance”). Beneficiile acestei realizări vor deveni evidente cînd sistemul pluripartidist din Republica Moldova va reveni la normalitate.

Democraţia moldovenească nu este un rezultat al eforturilor conştiente ale partidelor. Aceasta este, mai degrabă, un fenomen colateral al luptei partidelor pentru dominaţia scenei politice. De fapt, democraţia moldovenească s-a strecurat printre antagonismele partidelor, nici unul dintre care nu a fost în stare să ia sub control întreaga putere sau dacă a luat-o, atunci pentru un termen limitat, prevăzut de Constituţie. Această stare de fapt s-a realizat datorită sistemului constituţional semiprezidenţial (1994–2000) şi celui semi-parlamentar (din 2000). În acest sens, însăşi existenţa pluripartitusmului a fost un factor pozitiv pentru democratizarea Republicii Moldova.

Comportamentul clasei politice moldoveneşti a fost influenţat puternic de factorii externi. Articulînd interesele unei ţari mici şi dependente de suportul internaţional, clasa politică a trebuit să ia în consideraţie condiţionarea din exterior a suportului economic şi politic pentru Republica Moldova prin modernizarea ţării, reformarea economiei şi a instituţiilor interne. În acest sens, influenţa externă a fost, în linii mari, una pozitivă.

Atingerea consensului naţional în vederea integrării europene este un prim indicator al responsabilităţii clasei politice moldoveneşti şi a capacităţii de a face pentru compromisuri. Însă odată cu atingerea consensului naţional a scăzut intensitatea concurenţei ideologice şi “geopolitice” dintre principalele partide. Această situaţie generează riscuri noi legate de o eventuală cartelizare a partidelor. Riscul acestui fenomen nu poate fi estimat încă, însă ţinînd cont de calitatea culturii politice moldoveneşti se poate presupune că acesta nu este de neglijat.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet