Anul politic 2008 / e-democracy.md

Anul politic 2008

Igor Boţan / 26 decembrie 2008

Topul evenimentelor anului 2008

Anul politic 2008 a fost deosebit. El a încununat, de fapt, guvernarea de opt ani a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Mai multe evenimente produse în 2008 vor avea impact de durată, altele pur şi simplu au impresionat. În acest sens, merită menţionate zece:

desfăşurarea congresului de modernizare a PCRM, care a fixat drept scop strategic — edificarea societăţii postindustriale. Imediat după congres a urmat lichidarea Ministerului Industriei, iar mai tîrziu a fost anunţată intenţia de închidere a uzinei de tractoare “TRACOM”;
demisia celui mai longeviv Prim-ministru din istoria Republicii Moldova, Vasile Tarlev, şi detaşarea acestuia de “echipa” PCRM. Ulterior, Tarlev s-a lansat în politică pe cont propriu, afişîndu-şi dezacordul cu un şir de politici şi acţiuni promovate de PCRM;
publicarea “listei privatizării”. Costul proprietăţii publice scoase la privatizare de guvernarea PCRM este de proporţii inedite — aproximativ o jumătate de miliard de dolari. Este de remarcat, că intenţia privatizării se înscrie perfect în albia “revoluţiei liberale”, anunţate de liderul PCRM în 2007;
inventarea unor formule propagandistice inedite pentru justificarea acţiunilor PCRM, precum “comunism liberal”, “integrarea europeană pro-rusească a Republicii Moldova” etc. Probabil, foarte curînd, propagandiştii PCRM ne vor convinge că există şi “atei credincioşi”. Atunci, vom putea fi siguri că deja sîntem plonjaţi în post-modernism şi că nu a mai rămas mult pînă la edificarea societăţii post-industriale în Republica Moldova;
reţinerea unui mini-bus ce transporta 200 kilograme de heroină, urmată de arestarea a cîţiva ofiţeri din servicii speciale ale Ministerului Afacerilor Interne. Cazul a înrădăcinat opinia, deocamdată necombătută, precum că teritoriul Republicii Moldova face parte din itinerarul internaţional al traficanţilor cu droguri, protejaţi de persoane cu funcţii publice foarte înalte. Autorităţile transnistrene au speculat cazul, ridiculizînd misiunea EUBAM, căreia i-au propus să verifice importul din Moldova în Transnistria;
înăsprirea condiţiilor pentru accederea concurenţilor electorali în Parlament: ridicarea pragului electoral de la 4% la 6%, interzicerea blocurilor electorale, precum şi interzicerea deţinătorilor multiplei cetăţenii de a accede în funcţii publice de rang înalt, inclusiv în funcţia de deputat în Parlament. Este o reacţie directă la pierderea de către PCRM a alegerilor regionale din Găgăuzia în 2006 şi 2008, a alegerilor locale generale în 2007 şi în special, a alegerilor pentru funcţia de primar de Chişinău;
eliminarea Preşedintele Parlamentului din Comisia naţională pentru integrare europeană şi din Consiliul Suprem de Securitate. Probabil, şeful statului ştia ceva despre negocierile pe care le-a purtat Preşedintele Parlamentului cu Uniunea Centristă (UCM) timp de o jumătate de an. În general, politica de cadre, legată de destituirea şi promovarea miniştrilor, ambasadorilor, a altor funcţionari publici a fost, se pare, în afara oricăror criterii. Ultimul caz, legat de demiterea ministrului Culturii şi menţinerea vacanţei funcţiei doar sporeşte presupunerea despre lipsa oricăror criterii privind politica de cadre;
întîlnirile din aprilie şi decembrie ale Preşedintelui Voronin cu liderul transnistrean Igor Smirnov. Întîlniri de acest fel nu au mai avut loc din 2001. Cele din anul curent au fixat regresul în reglementarea transnistreană, la sfîrşitul mandatului PCRM. În 2001, cel puţin, exista un proces de negocieri, iar în 2008 negocierile rămîn blocate;
izbucnirea conflictului din autonomia găgăuză, ca urmare a alegerilor pentru Adunarea Populară din regiune. Incapacitatea PCRM de face compromisuri a menţinut acest conflict periculos să dureze mai bine de trei luni. Situaţia conflictuală a fost speculată de autorităţile transnistrene, care caută şi găsesc argumente pentru a respinge un statut de autonomie în cadrul Republicii Moldova, invocînd experienţa negativă a Găgăuziei;
alinierea Republicii Moldova la declaraţia UE vis-a-vis de războiul ruso-georgian din august 2008.

Realizarea sarcinilor formulate pentru 2008

2008 a fost şi primul an de implementare a Strategiei Naţionale de Dezvoltare (SND), prevăzută pentru perioada 2008–2011. Strategia a identificat cinci priorităţi: consolidarea statului democratic bazat pe supremaţia legii şi respectarea drepturilor omului; reglementarea conflictului transnistrean şi reintegrarea ţării; sporirea competitivităţii economiei naţionale; dezvoltarea resurselor umane, promovarea incluziunii sociale; dezvoltarea regionala.

Sarcinile prevăzute de SND pentru anul 2008 au fost detaliate în cadrul primei şedinţe a Guvernului din acest an: continuarea gazificării ţării şi asigurarea cu apă potabilă; dezvoltarea durabilă a complexului agro-industrial; modernizarea drumurilor publice; crearea locurilor de muncă (300 mii locuri noi de muncă); triplarea salariului în sfera bugetară; dublarea numărului de locuri de studii, finanţate de la buget, majorarea de trei ori a burselor, etc.

Prim-ministrul Zinaida Greceanîi a raportat despre realizările guvernării din anul 2008 în discursul sau adresat Parlamentului la 12 decembrie 2008. Ca de obicei, Premierul a vorbit despre succese: PIB-ul a crescut cu 6,2%; în prima jumătate a anului investiţiile străine directe au crescut cu 70% faţă de anul precedent; sistemul bancar moldovenesc a rezistat în condiţiile crizei financiare internaţionale; numărul funcţionarilor publici a scăzut cu 624 unităţi; “ghişeul unic” a permis înregistrarea a 65% de întreprinderi noi create în regim de urgenţă; Procuratura şi CCCEC combat cu succes corupţia; Republica Moldova a organizat Summit-ul şefilor de state CSI “la un nivel calitativ înalt”; a fost majorată cota alocaţiilor bugetare cu caracter social; au fost dezvoltate proiecte infrastructurale noi; întreprinderilor exportatoare din Transnistria li s-au eliberat documente vamale, etc.

Reacţiile opoziţiei la succesele raportate de guvernanţi

Opoziţia le-a amintit guvernanţilor şi în măsura accesului la mass-media, a încercat să explice cetăţenilor care sînt adevăratele surse ale creşterii economice. După criza financiară din Rusia din 1998 şi încetinirea creşterii economice mondiale la sfîrşitul secolului trecut, în anii 2001–2007, conform datelor Fondului Monetar Internaţional (FMI), economia ţărilor dezvoltate a crescut anual în limitele a 2–3%, iar economia ţărilor în curs de dezvoltare a crescut anual cu 6–8%. După venirea PCRM la guvernare în 2001, aproximativ 1/3 din cetăţenii moldoveni apţi de muncă şi-au luat soarta în propriile mîini, plecînd la munci peste hotare. Suma remitenţelor anuale a crescut în perioada aflării PCRM la guvernare de aproximativ zece ori: de la ~$150 milioane la ~$1,5 miliarde. Astfel, în 2007 şi 2008 suma remitenţelor, practic, a egalat bugetul de stat, fiind estimată la aproximativ 1/3 din PIB-ul ţării!

În condiţiile menţionate, orice guvernare, de orice culoare, ar fi trebuit să fie foarte rău intenţionată faţă de propria ţara şi popor ca să nu realizeze o creştere economică conjuncturală. Cu toate acestea, în perioada 2001–2008, Republica Moldova a rămas să fie cea mai săracă ţară din Europa, fiind incapabilă să micşoreze decalajul ce o desparte de ceilalţi codaşi. Ba dimpotrivă, decalajul se accentuează vizibil în continuare. Tabelul de mai jos relevă că, de fapt, încă de pe vremurile cînd era provincie agrară a URSS, Moldova era programată pentru un colaps economic în eventualitatea unei dezvoltări independente, lucru care a survenit în 1991. Predecesorii PCRM, cu toate erorile pe care le-au comis, cel puţin şi-au asumat riscurile promovării unor reforme profunde, iar PCRM a venind la guvernare după ce cele mai dureroase reforme fusese deja realizate, iar conjunctura economică regională se îmbunătăţise cardinal.

Evoluţia Produsului Intern Brut Real per capita

Concluzia este, că în cei opt ani de guvernare, în afară de profitarea de conjunctura economică regională benefică, PCRM nu prea a realizat mare lucru, evident, cu excepţia domeniului propagandistic. De exemplu, a vorbi despre sporirea competitivităţii economiei naţionale, lucru pe care-l face Guvernul, în condiţiile în care în 2008 deficitul balanţei comerciale a ajuns să reprezinte aproape 2/3 din PIB, (fiind de ~$3 miliarde) este oarecum jenant. Datele statistice atestă că în 2008 deficitul a crescut cu aproximativ $1 miliard(!), exporturile totalizînd $1,4 miliarde, iar importurile — $4,1 miliarde. Generalizînd aceste date, opoziţia îi aminteşte partidului de guvernămînt că în 2008 “soldul negativ al balanţei comerciale e mai mare de 7 ori decît în anul 2000”. Dacă guvernanţii au realizat ceva concret în domeniul economic, apoi au făcut aceasta contrar ideologiei şi prevederilor programului politic al partidului de guvernămînt. Exemplu fiind declararea “revoluţiei liberale” în aprilie 2007.

Integrarea europeană şi consolidarea statului de drept

Anul 2008 a fost un adevărat an al bunelor intenţii. În discursul său tradiţional, adresat reprezentanţilor corpului diplomatic, Preşedintele Vladimir Voronin afirma că “anul 2008 este prologul alegerilor parlamentare ordinare… Acest an reclamă de la Moldova noi eforturi în vederea modernizării europene, aceste eforturi urmînd să fie concentrate în primul rînd asupra perfecţionării justiţiei noastre, asupra consolidării drepturilor omului… Cred că nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că Moldova este foarte receptivă anume la acest tip de reforme, că statalitatea noastră devine deosebit de trainică anume prin extinderea libertăţilor”.

În 2008 cetăţenilor moldoveni, probabil, le-au sunat în urechi tezele despre integrarea europeană, despre legile bune, dar implementate prost, etc. Un şir de constatări standarde au migrat dintr-un raport în altul, referitoare la integrarea europeană. Totuşi, două exemple care, practic, dau o imagine fidelă modului în care se consolidează statul de drept în Republica Moldova merită menţionate. Primul se referă la intenţia unor cetăţeni de a verifica funcţionalitatea Legii privind întrunirile şi agresarea lor imediată de către poliţie. Experimentul a fost haios, elocvent, tocmai bun de fixat în analele dezvoltării democraţiei moldoveneşti, deşi a fost şi extrem de traumatizant pentru experimentatorii entuziaşti. Cel de al doilea caz, magistral, se referă la prelungirea licenţei postului de televiziune PRO TV. Deşi cazul a fost răstălmăcit, totuşi este impresionantă şi demnă de menţionat “bunăvoinţa” Consiliului Coordonator al Audiovizualului (CCA) de a declara un moratoriu, neprevăzut de lege, asupra executării unei prevederi exprese din Codul audiovizialului. După expirarea termenului moratoriului, CCA va purcede la organizarea unui concurs în baza unui act subordonat legii şi neconform acesteia. Esenţa cazului PRO TV nu poate fi înţeleasă pînă la capăt dacă nu se cunoaşte contextul, cine şi în ce mod controlează şi utilizează spaţiul mediatic în Republica Moldova, mai ales în preajma alegerilor parlamentare. Iar manifestarea “bunăvoinţei” CCA prin eludarea legii numai statul de drept nu-l consolidează.

În contextul celor expuse mai sus, pe parcursul anului 2008, ambasadorii statelor UE s-au văzut nevoiţi să pună în mod public la îndoială intenţia exprimată a autorităţilor moldoveneşti de “extindere a libertăţilor”, lucru pe care l-au făcut de două ori. Către sfîrşitul anului comunitatea ambasadorilor a solicitat o întrevedere cu şeful statului, care a reconfirmat bunele intenţii. Ultima ocazie a servit drept pretext pentru unii ambasadori pentru a reitera mesajul dominant din ultimul an — semnarea unui eventual acord de asociere a Republicii Moldova la UE va depinde de respectarea libertăţilor democratice şi calitatea procesului electoral.

Conflictul transnistrean

În cadrul aceluiaşi discurs tradiţional de început de an, adresat ambasadorilor străini acreditaţi în Republica Moldova, Preşedintele Voronin afirma că: “Vom depune eforturi maxime pentru ca în următorul Parlament al Republicii Moldova, care se va întruni în anul jubiliar, anul aniversării a 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc, să fie reprezentaţi şi compatrioţii noştri din Transnistria, ca locuitorii regiunii să poată să se încadreze efectiv în munca de edificare a unei Moldove moderne, europene”. Către sfîrşitul anului 2008 a devenit clar că transnistrenii nu vor participa la alegerile parlamentare. Mai mult, în anii de guvernare a PCRM, din păcate, reglementarea conflictului transnistrean a devenit o adevărată the tale of the white bull-calf (сказка про белого бычка), tocmai bună de discutat în formatul “5+2”, care nu funcţionează.

Ce relaţii avem, de fapt, între Chişinău şi Tiraspol? Trebuie să constatăm că avea dreptate fostul şef al diplomaţiei de la Tiraspol, Valeri Liţkai, cînd afirma că de facto între două entităţi moldoveneşti — Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană, există un soi de relaţii confederale. Într-adevăr, de ani buni avem campionate comune la fotbal şi alte sporturi, întreprinderile transnistrene sînt nevoite să apeleze la serviciile Chişinăului pentru a primi documente vamale etc. Statutul juridic al Transnistriei va rămîne, probabil, încă mulţi ani incert. Este puţin probabil ca atitudinea Rusiei faţă de Chişinău şi Tiraspol (ca faţă de două părţi egale) să se schimbe în timpul apropiat. Acest lucru va fi confirmat cu regularitate, ori de cîte ori va fi necesar, inclusiv în cadrul consultărilor în format “2+1”, acceptat de Preşedintele Voronin la întîlnirea cu Smirnov din 24 decembrie 2008.

Totuşi, pe termen mediu, în viaţa politică din Transnistria vor interveni, probabil, schimbări, care vor avea impact şi asupra procesului de reglementare a conflictului. În 2008, Igor Smirnov a mai curăţat scena politică din Transnistria de “părinţi fondatori” ai regimului separatist. Pe Grigore Maracuţă l-a măturat mai demult, iar anul curent, l-a măturat pe şeful diplomaţiei, Valeri Liţkai. Mai rămîne şeful KGB-ului, Vladimir Antiufeev, despre demisia căruia au circulat constant zvonuri în ultima vreme. În acest context, este de remarcat că în 2008, cu diferite ocazii, Igor Smirnov şi-a promovat propriul fiu — Oleg, lider al Partidului Patrioţilor din Transnistria (PPT). Astfel, la întîlnirile cu importanţi mesageri din Rusia, Smirnov se prezenta împreună cu fiul-politician. În acest context, se poate presupune că la viitoarele alegeri prezidenţiale va candida Oleg, iar Igor Smirnov va fi principalul lui agent electoral. Probabil, în Transnistria se pune la cale fondarea dinastiei Smirnov.

Politica externă

În 2008, în domeniul politicii externe lucrurile mai degrabă au stagnat decît au evoluat. De fapt, în ultimii ani, politica externă a Republicii Moldova are la bază două dimensiuni: integrarea europeană şi evitarea antagonizării Rusiei. Prin Politica Europeană de Vecinătatea (PEV) şi mai nou, prin Parteneriatul Estic (PE), UE oferă vecinilor săi cît găseşte de cuviinţă, iar elitele guvernante ale acestora acceptă din condiţionalităţile UE, atît cît le permite să menţină controlul asupra situaţiei pentru a se reproduce la guvernare. Dacă pentru autoreproducerea la guvernare e nevoie de ignorat anumite standarde europene, atunci asta se întîmplă neîndoielnic.

Cît priveşte cel de al doilea factor — evitarea antagonizării Rusiei, autorităţile moldoveneşti, de fapt, nu dezvoltă relaţiile cu Rusia, ci “dreg busuiocul”, uneori de o manieră penibilă. Asta după afrontul care i-a fost cauzat ex-Preşedintelui Putin în 2003, în cazul “Memorandumului Kozak”. Nu trebuia să se acţioneze “pe la spatele Europei în care vrem să ne integrăm” şi, probabil, nu am fi avut embargouri şi eforturi de îmbunătăţire a relaţiilor cu Rusia. Acum “busuiocul se drege” prin sublinierea constantă că Republica Moldova nu doreşte să se integreze în NATO. Acesta a fost singurul motiv pentru care în 2008 a fost adoptată Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova. În schimb, strategia elaborată în baza Concepţiei a rămas neterminată. Probabil, nu s-a ajuns la un numitor comun pînă la ce limită pot ajunge cedările legate de evitarea antagonizării Rusiei.

Despre noua concepţie a politicii externe în 2008 nici nu a fost vorbă. La ce bun! Relaţiile cu vecinii nemijlociţi — România şi Ucraina, oricum au rămas îngheţate. Totuşi, din cauza relaţiilor proaste cu România, cetăţenii moldoveni nu pot beneficia de pe urma micul trafic de frontieră. Faptul că în 2008 Preşedintele Victor Iuşcenco şi-a anulat vizita la Chişinău este un indicator că relaţiile cu Ucraina stagnează, iar bunele relaţii cu această ţară sînt extrem de importante pentru Republica Moldova, inclusiv şi în reglementarea transnistreană. În acest sens, se pare că relaţiile se menţin la un anumit nivel datorită trilateralei Bruxelles-Kiev-Chisinau. Cel puţin, prelungirea misiunii EUBAM, daca va avea loc, se va datora interesului pe care-l manifestă Bruxelles-ul faţă de controlul segmentului transnistrean al hotarului moldo-ucrainean.

În 2008 a fost anunţată “revoluţia cromatică” sau “Who is Mr. Tarlev?”

Începînd cu 2004 propagandiştii PCRM au fost obsedaţi de pericolul unei revoluţii cromatice. În spaţiul CSI toate revoluţiile cromatice au fost realizate de foştii insideri. Saakaşvili a fost ministru al Justiţiei sub preşedinţia lui Eduard Şevardnadze, Iuşcenco a fost prim-ministru sub preşedinţia lui Leonid Kucima, Bakiev a fost prim-ministru sub preşedinţia lui Askar Akaiev. Şi în Republica Moldova strategii şi propagandiştii PCRM s-au apucat demult să deconspire eventualele scenarii revoluţionare ale insiderilor. Cei mai clarvăzători dintre ei au întrevăzut pericolul încă cu doi ani înaintea “revoluţiei rozelor” din Georgia, bănuindu-l pe premierul Vasile Tarlev de intenţii subversive. La 9 octombrie 2001, site-ul www.pro.md a publicat un articol cu titlul “Кто вы, мистер Тарлев?” Un şir de observatori i-au atribuit articolul celui mai important consilier prezidenţial, care a negat însă că ar fi fost autor, deşi a precizat că s-ar fi mîndrit să-l fi scris. Autorul afirma că “sub paravanul lozincii privind apărarea intereselor producătorilor locali, prin intermediul unor metode bonapartiste de corupere şi protecţionism (!), Tarlev ar fi dorit să distrugă clasa de mijloc, business-ul mic şi mijlociu în favoarea oligarhilor străini”?!

Abia acum descoperim că strategii PCRM au avut dreptate. După ce Tarlev şi-a prezentat demisia în martie 2008, cîteva luni mai tîrziu el s-a apucat să înregistreze organizaţia “Prietenii Rusiei în Moldova”. Iată şi indicatorul în favoarea căror oligarhi intenţiona Tarlev să acţioneze. Nu în zădar Ministerul Justiţiei a decis să refuze înregistrarea organizaţiei fostului Prim-ministru. Între timp, guvernarea PCRM se grăbeşte să i-o ia înainte, dînd start privatizări a ceea ce a mai rămas în proprietate publică. În astfel de condiţii, lui Tarlev nu i-a rămas decît să anunţe “revoluţia verde”, de susţinere a producătorilor de “produse agroalimentare ecologice”. El a făcut acest lucru după ce s-a văzut nevoit să convoace, pe 13 decembrie 2008, un congres extraordinar al Uniunii Centriste din Moldova (UCM), pentru a fi ales a doua oară în fruntea formaţiunii. Acesta după ce Tarlev a făcut cunoştinţă îndeaproape cu rînjetul democraţiei moldoveneşti, pe care îl considera zîmbet prietenos, pe cînd era Prim-ministru.

Aşteptări pentru anul electoral 2009

Reprezentanţii partidului de guvernămînt au anunţat că vor numi ziua alegerilor parlamentare, cel mai probabil, la începutul lunii februarie. Acesta înseamnă că alegerile se vor desfăşura în luna aprilie. Deci, termenele pentru alegerea şefului statului, prevăzute de legislaţie, vor fi încălcate. De ce procedează guvernanţii aşa şi care pot fi consecinţele? S-ar putea ca PCRM să fie cu gîndul la interesele opoziţiei şi a decis să-i mai dea o lună în plus pentru a se consolida şi să poată întocmi “lista comună” pentru participare la alegeri.
Preşedintele Voronin va putea rămîne în funcţie încă două luni după expirarea mandatului său la 7 aprilie 2009. Discutarea “la pachet” a noii configuraţii din Parlament, numirea Guvernului şi negocierea candidaturilor pentru funcţia de şef al statului va necesita timp. De aceea, probabil, s-a decis încălcarea deliberată a prevederilor legii privind procedura de alegere a şefului statului. De ce sa se facă aceste lucruri sub presiunea termenelor prevăzute de legea privind procedura alegerii şefului statului dacă ea poate fi ignorată sub pretextul ca alegerile parlamentare au fost numite prea tîrziu. Prevederile legii organice privind procedura alegerii şefului statului oricum vor fi încălcate şi atunci se va face referinţă a articolul 90(1) potrivit căruia a intervenit vacanţa funcţiei şi alegerea noului Preşedinte se efectuează în termen de două luni. Precedentul din 2001 indică că interimatul vacanţei funcţiei va fi exercitat de Vladimir Voronin, preşedinte în exerciţiu. Aşa că actualul şef al statului ar putea încă să numească noului Prim-ministru, după alegerile parlamentare.
În mod normal, pînă în martie-mai 2009, principalele evenimente politice vor fi legate de pregătirile pentru alegerea Parlamentului, a şefului statului şi numirea Guvernului. În procesul de pregătire pentru alegeri sînt foarte probabile decepţiile şi chiar lacrimile legate de compilarea “listelor închise” de candidaţi ai partidelor. Nu sînt excluse scandalurile publice de rezonanţă, declaraţiile spectaculoase de părăsire a formaţiunilor şi dezvăluirile senzaţionale. Dacă astfel de scandaluri vor avea loc, ele vor fi manifestarea blestemului “listelor închise” în care mulţi partinici se văd sau în top sau nu se văd deloc.
Pînă la 5–6 formaţiuni politice ar putea fi reprezentate în viitorul Parlament. Avalanşa de sondaje de opinie de la sfîrşitul anului a confirmat că opt formaţiuni au şanse reale de a depăşi pragul electoral de 6%, calitatea campaniilor desfăşurate fiind determinantă pentru cele care îşi vor realiza şansele. În sondajele menţionate, PCRM are un rating, mai mult sau mai puţin, stabil; PL şi PLDM — uşor ascendent; AMN, PDM, PPCD — descendent, PSD — oscilant; iar în cazul UCM nu există, deocamdată, vreo corelaţie a rating-ului formaţiunii şi cel al liderului formaţiunii, ex-premierul Vasile Tarlev. În acelaşi timp, în 2008, alegerile primarilor în nouă localităţi (~1% din numărul total de primării), unde funcţiile au devenit vacante din diverse motive, au demonstrat rezultate, oarecum curioase, care nu pot fi considerate relevante, dar care nu pot fi nici ignorate: candidaţii PDM au învins în 3 primării din 9; PCRM — 2; AMN — 2; PPCD -1; candidaţii independenţi -1. Este curios că formaţiunile cu rating ascendent — PL şi PLDM, au ignorat alegerile din cele 9 primării, deşi puteau fi un test extrem de util înainte de parlamentarele din 2009, înregistrînd fiecare doar cîte un singur candidat, aceştia obţinînd rezultate mai mult decît modeste. De aceea, contururile eventualei configuraţii a puterii de după alegerile parlamentare rămîn foarte vagi.
O guvernare postelectorală a actualei opoziţii răzleţite nu trebuie exclusă, deşi este foarte puţin probabilă. Faptul că opoziţia a rămas dispersată este unul dintre cei mai importanţi factori ce-i poate asigura o victorie detaşată PCRM-ului. Asta o confirmă şi cele mai recente sondaje. Luptele dintre partidele de opoziţie, loviturile pe care şi le aplică acestea în mod reciproc, fac ca prin contrast PCRM să arate relativ bine în ochii unei bune părţi a alegătorilor indecişi, care numără aproximativ 40%. Dacă adăugăm la aceasta, că maşina propagandistică a PCRM s-a specializat în incitarea şi evidenţierea contradicţiilor dintre formaţiunile de opoziţie, atunci putem presupune că efectul poate fi destul de sesizabil, deşi sub aşteptările profitorilor de propagandă.
Modul în care se comportă principalele forţe politice sugerează, că probabilitatea destabilizării postelectorale a situaţiei politice din ţară rămîne destul de mare. Există un şir de indicatori că pentru PCRM este mult mai important să obţină scorul electorat rîvnit, decît o apreciere pozitivă a procesului electoral din partea instituţiilor internaţionale specializate, deşi şi-ar dori atingerea ambelor scopuri. Cu alte cuvinte, interesul menţinerii la putere va prevala asupra obiectivului “integrării europene”. Declaraţiile publice ale reprezentanţilor a trei partide liberale — AMN, PL şi PLDM (toate au şanse bune de a fi reprezentate în viitorul Parlament), de a nu coopera în nici un fel cu PCRM, ar putea costa foarte scump. Totuşi, nu se poate exclude ediţia II-a a “trădării din 4 aprilie”. Evident, în “interesul suprem al societăţii”.
La alegerile din 2009 se va resimţi plenar faptul că în ultimii ani PCRM a devenit un adevărat partid de cartel. Deciziile promovate de liderul partidului nu au nimic în comun cu ideologia afişată, şi sînt doar expresia unor interese. PCRM s-a extins inimaginabil, dorind să acopere toate spaţiile. Este purtătorul unor simboluri pre-moderne (secera şi ciocanul) şi în acelaşi timp are un comportament post-modernist, anunţînd edificarea societăţii postindustriale. Aici apr probleme. Societatea post-industrială nu se construieşte cu secera şi ciocanul. Şi mai rău, după închiderea uzinei de tractoare, singura la care, probabil, se mai lucrează cu ciocanul, acesta în mod logic ar trebui să dispară de pe logo-ul PCRM! Din punct de vedere ideologic, PCRM afişează oficial o doctrină de extremă stîngă, dar declară scopuri specifice pentru partidele postindustriale, care sînt de extremă dreaptă. Cazul cu declararea “revoluţiei liberale” şi realizarea celei mai vaste campanii de privatizare a proprietăţii publice scoate la iveală protestul, deocamdată timid, al “revoluţiei verzi”. Din punct de vedere al atitudinii faţă de religie, liderii PCRM cinstesc în egală măsură pe ateul militant V.I. Lenin şi Biserica. E o atitudine pragmatică — cît poporul se află sub influenţa “opiumului”, se pot soluţiona mai lesne probleme lumeşti, materiale. Partea proastă e că PCRM, practic, nu mai are identitate distinctă, ea reducîndu-se la identitatea liderului. Strategii PCRM ştiu foarte bine că după extinderile multidimensionale, menţionate mai sus, antropologic vorbind, “entropia a crescut” dramatic în structura PCRM, care trece prin punctele de “bifurcaţii”. În acest sens, pierderea în ultimii doi ani a alegerilor locale generale şi a celor regionale din Găgăuzia, nu este întîmplătoare. De aceea, propaganda şi defăimarea opoziţiei devine ultimul refugiu al PCRM. Problema e că propaganda de multe ori e contraproductivă.
În campania electorală artileria grea a propagandei şi resursele administrative vor fi îndreptate mai ales împotriva UCM. Strategii PCRM vor continua să-l ia în zeflemea pe liderul UCM, deşi ştiu că fenomenul “Tarlev — politician detaşat de PCRM”, este o manifestare, iarăşi antropologic vorbind, a principiului universal “Le Chatelier-Brown”. Arma secretă a lui Tarlev este că e adecvat majorităţii electoratului PCRM. Mesajele lui sînt pe înţelesul alegătorilor şi că Tarlev e mai credibil pentru anumite segmente ale electoratului PCRM. În plus, Tarlev poate da replici uluitoare la atacurile propagandiştilor PCRM — în conformitate cu prevederile Constituţiei, Tarlev a fost responsabil de politicile interne, iar liderul PCRM — de politica externă şi soluţionarea conflictului transnistrean. Deci, unde a fost direct responsabil Tarlev — a fost creştere, iar unde Voronin — stagnare şi regres. Şi acestea sînt fapte reale! Părţile slabe ale lui Tarlev sînt că: încă foarte puţini cetăţeni identifică UCM cu numele lui Tarlev, nu are experienţă de politician de opoziţie şi nu e clar potenţialul combativ al echipei sale. În orice caz, va fi suficient ca UCM să depăşească pragul electoral de 6% pentru ca “revoluţia verde” să înceapă. Nu-i va fi uşor.
Alegerile din 2009 vor schimba multe figuri pe scena politică. Deocamdată însă doar două formaţiuni au anunţat pe cine ar susţine, eventual, la funcţia de şef al statului şi, respectiv, la cea de prim-ministru. Serafim Urechean, preşedinte al AMN, a declarat că aspiră la funcţia de şef al statului, iar liderul PD, Dumitru Diacov, a anunţat candidatura formaţiuni — Valeriu Bulgari, la funcţia de prim-ministru. Liderul PCRM, Vladimir Voronin, a anunţat într-o emisiune televizată că lista de candidaţi a formaţiunii sale va reprezenta o echipă puternică ca niciodată, înnoită cardinal. Siluetele membrilor echipei noi au fost demonstrate în cadrul aceleiaşi emisiuni — politicieni tineri din miniştri şi viceminiştri, la fel de tineri. Nu e clară soarta politică de mai departe a figurilor emblematice ale “gărzii vechi” din PCRM, care vor fi reacţiile acesteia la înnoirea listei de candidaţi şi impactul asupra scorului electoral.
După alegerile parlamentare din 2009 se va reveni la testarea calităţii modificărilor constituţionale din 2000. “Verticala puterii” pe care şi-a format-o Preşedintele Voronin în ultimii opt ani a fost bazată pe existenţa unei majorităţi parlamentare absolute, supuse disciplinei de partid şi liderului acestuia, care deţinea şi funcţia de şef al statului. După alegerile din 2009, mecanismul verticalei puterii va fi demontat în orice caz. Este puţin probabil ca PCRM să obţină majoritatea parlamentară absolută, iar Preşedintele Voronin va trebui să părăsească Preşedinţia. Aceasta înseamnă că puterea va fi în mod normal desconcentrată între Parlament, Guvern şi Preşedinţie. Eventuala funcţie pe care va accepta-o Vladimir Voronin în Guvern sau Parlament va atrage surplus de influentă instituţiei respective. Cum va funcţiona întregul mecanism constituţional ca entitate, este dificil de imaginat. Asta mai cu seamă că cei care au fost la guvernare vor avea de protejat nişte interese care s-au cristalizat pe parcursul ultimilor opt ani.
Ţinînd cont că strategii PCRM au copiat întotdeauna cu fidelitate formule elaborate în Rusia (de exemplu, cele referitoare la “verticala puterii”, “democraţia dirijată” etc.), trebuie luate în consideraţie toate variantele privind reconfigurarea postelectorală a puterii, realizate sau vehiculate în Rusia în ultimul an. Nu contează dacă strategii PCRM pot reuşi, contează că ei pot dori să reproducă unele din versiunile ruseşti. Faptul că recent autorităţile moldoveneşti au refuzat să detaşeze funcţia de şef al statului de activitatea partinică, asta chiar şi după expirarea celui de al doilea mandat prezidenţial lui Vladimir Voronin, ar trebui să dea de gîndit — cine ar mai putea dori să impună disciplina de partid din instituţia prezidenţială?
Fără îndoială, traseul politic postelectoral al Preşedintelui Voronin va depinde de rezultatul electoral al PCRM. În orice caz, Voronin demonstrează că nu doreşte doar să se mai reţină în politica moldovenească, ci “să rămînă” în ea. În virtutea faptului că el a atins limitele posibilului în politica moldovenească — două mandate prezidenţiale, imaginaţia nu ne permite să admitem că ar putea opta pentru altă funcţie decît cea de Prim-ministru sau de Preşedinte al Parlamentului. Este adevărat, funcţia de premier este extrem de dificilă, mai ales în situaţia cînd efectele crizei financiare internaţionale se vor accentua. Apoi, Vladimir Voronin s-a deprins să dea ordine şi indicaţii, fiind aproape inimaginabil să-l vezi executînd indicaţiile cuiva sau venind în Parlament să dea explicaţii pentru politicile pe care le promovează. Şi cel mai important, Prim-ministrul riscă să primească şi un vot de neîncredere în Parlament. Se pare că nici funcţia de Preşedinte al Parlamentului nu va fi acceptată de Voronin. Ştiind cît de mult este ataşat procesului de integrare europeană, este inimaginabil să admitem că Voronin ar accepta o funcţie, care recent a fost eliminată chiar de el din cele reprezentate în Comisia naţională pentru integrare europeană.
Probabil, cea mai onorabilă funcţie pentru Vladimir Voronin ar fi cea de preşedinte al fracţiunii parlamentare a PCRM. Din păcate, această funcţie nu ar putea să-i garanteze rolul rîvnit de Dang Xiaoping al Moldovei. În primul rînd, ca să joci un anumit rol trebuie să te afli în condiţii pe potrivă. Este dificil de imaginat că Preşedintele Voronin chiar consideră că situaţia actuală din Moldova e similară cu cea de la sfîrşitul anilor ’70 din China. Dacă ar fi altfel, atunci ar trebui să exclamăm — bună democraţie a edificat PCRM în ultimii opt ani, tocmai potrivită pentru integrarea europeană. În al doilea rînd, Marele Dang i-a succedat Marelui Cîrmaci, iar Vladimir Voronin şi-ar succedă sieşi. Diferenţa e mare. Ca succesor, Dang a anunţat schimbarea — venirea “Primăverii la Beiging”. În acest sens, nu e clar ce schimbare ar putea anunţa Vladimir Voronin. Doar încă vreo “revoluţie liberală” sau “postindustrială”, sau poate, în condiţiile crizei financiare internaţionale, revenirea la izvoarele marxism-leninismului. Astfel, putem concluziona că nu e clar deloc ce rol postelectoral ar prefera să-şi asume Preşedintele Voronin.

Partidele şi democratizarea Republicii Moldova	Speranţele moscovite ale Chişinăului şi Tiraspolului sau “Moscow never sleeps”?